Prin cererea înregistrată sub nr…./207/2013 pe rolul Judecătoriei Caracal, creditorul S.C. CVS.A.( succesoare în calitate de furnizor de energie electrică a fostei E.A.), prin mandatar EKRomânia S.R.L., a chemat în judecată pe debitorul SS, solicitând instanţei să emită o ordonanţă care să conţină somaţie de plată prin care pârâtul – debitor să fie obligat la plata sumei totale de 435,48 lei (RON), compusa din 424,54 lei, reprezentând consum energie şi 10,94 lei, reprezentând penalităţi de întârziere (dobânda).
Precizează creditorul că suma datorată de debitor reprezintă o datorie certă, lichidă şi exigibilă, aşa cum reiese din fişa de situaţie a creanţelor, anexata la prezenta cerere.
În fapt, motivând acţiunea, creditorul arată că între S.C. CVS.A. ( fosta E. O.) şi debitorul SS, s-au derulat raporturi contractuale, în baza cărora s-a livrat energie electrică debitorului, corelativ născându-se obligaţia de plata a beneficiarului, conform facturilor emise de către societatea CVS.A.
Astfel, începerea derulării relaţiilor contractuale s-a realizat la data în care debitorul a început să consume energie electrică, însuşindu-şi totodată toate obligaţiile contractului cadru de furnizare a energiei electrice, iar în dovedirea recunoaşterii şi însuşirii derulării contractului dintre debitor şi societatea creditoare, stă şi faptul că acesta a efectuat o serie de plăţi, aşa cum rezultă din situaţia financiară a debitorului.
Mai arată creditorul prin mandatar că, în conformitate cu contractul semnat, care este standard şi aplicabil la nivel naţional, reglementat prin act normativ, S.C. CVS.A. avea obligaţia să furnizeze energie electrică, iar debitorul SS avea obligaţia să achite contravaloarea serviciilor prestate în baza facturilor emise, în termen de 7 zile calendaristice de la data înregistrării facturilor la consumator( art.11 din Contractul cadru de furnizare a energiei), aceasta fiind data scadenţei facturilor.
De asemenea a arătat că între părţi este încheiat un contract de adeziune, având în vedere că prin decizia ANRE nr.57/1999, cu modificările şi completările ulterioare, au fost aprobate contractele cadru pentru consumatorii de energie electrică.
Precizează creditorul prin mandatar că, întrucât acest act normativ a fost publicat în forma iniţială în Monitorul Oficial al României Partea I nr.623/1999, nimeni nu poate invoca necunoaşterea acestuia şi neînsuşirea clauzelor prevăzute în acesta, mai ales că prin art.33 din Regulamentul de furnizare a energiei electrice, aprobat prin HG nr.1007/2004, se prevede că furnizarea energiei electrice se face numai pe bază de contract de furnizare încheiat de un furnizor cu consumatorul, iar pe cale de consecinţă rezultă că acel consum care nu este realizat în baza unui contract intră sub incidenţa Codului penal.
A mai menţionat creditorul că şi-a onorat obligaţia de a furniza debitorului SS, energie electrică, fără ca acesta din urmă să-şi fi îndeplinit întocmai obligaţia corelativă de achitare a facturilor, în contextul în care nu a tăgăduit existenţa raportului juridic obligaţional invocat de creditor ca izvor al pretenţiilor şi nici nu a opus împrejurarea neexecutării culpabile de către aceasta a obligaţiilor contractuale, după cum nu a formulat niciodată vreo obiecţie cu privire la obligaţia de plată a debitului restant şi a penalităţilor.
Creditorul solicită a se acorda valoare probatorie înscrisurilor produse de către aceasta, facturile fiscale subsecvente având natura juridică a unor înscrisuri sub semnătură privată, apte de a face dovada pretenţiilor băneşti deduse prezentei acţiuni, conform art.46 C.com., în condiţiile în care debitorul nu a contestat facturile produse în cauză, facturi acceptate implicit şi în acest mod.
Arată creditorul prin mandatar că, în dovedirea susţinerii că aceste facturi sunt acceptate la plată, stă şi faptul că nu au fost contestate de către debitor, conform prevederilor art.156 din Regulamentul de furnizare a energiei electrice, aprobat prin HG nr.1007/2004 şi care stabileşte că debitorul avea obligaţia ca în cazul în care contestă valoarea facturii să comunice acest fapt furnizorului în termen de 15 zile de la primire.
Menţionează creditorul că expedierea facturilor de energie electrică se realizează cu operatorul naţional din domeniul serviciilor poştale şi care se află în proprietatea statului român, acesta fiind furnizor unic al acestui serviciu universal în orice punct de pe teritoriul României, iar în cazul în care se consideră necesar se poate depune dovada depunerii facturilor la ghişeele acestei instituţii (prin borderouri de trimitere), având în vedere că societatea creditor respectă întreaga legislaţie în domeniu şi, astfel că debitorului i s-a comunicat obligaţia de plată şi, implicit acesta a recunoscut-o.
A mai precizat creditorul prin mandatar că furnizorul S.C. CVS.A. are autorizarea de a emite facturile doar într-un singur exemplar pe suport de hârtie, potrivit ordinului 1077/2001, autorizare care se acordă furnizorilor cu un nr. mare de clienţi, iar raţiunea acestei autorizări exclude obţinerea acceptului de plată a facturii în varianta clasică a semnării de către client pe exemplarul doi şi remiterea facturii cu semnătura acestuia către furnizor.
Arată reclamanta că pentru serviciile prestate şi neachitate la termen s-au calculat penalităţi conform contractului, respectiv art.11, iar tariful aplicat este reglementat de către ANRE şi publicat în Monitorul Oficial.
S.C. CVS.A. a emis facturi pentru plata penalităţilor de întârziere, valoarea totală a acestora fiind de 10,94 lei.
Susţine creditorul prin mandatar că a încercat rezolvarea pe cale amiabilă a litigiului, prin notificări şi apeluri telefonice adresate debitorului, însă demersurile nu au avut nici un rezultat, de asemenea, în temeiul art.720/1 C.pr.civ. s-a încercat stingerea litigiului şi prin conciliere directă.
În drept, creditorul invocă dispoziţiile OG nr.5/2001, art.969 şi art.1073 C.civ., art.43 şi art.46 C.com., solicitând şi judecarea în lipsă în conformitate cu dispoziţiile art. 242 C.pr.civ..
S-au solicitat cheltuieli de judecată, constând în taxa de timbru şi timbru judiciar, în temeiul art.274 alin.1 C.pr.civ..
Creditorul prin mandatar, în sustinerea cererii, a depus la dosar împuternicire de reprezentare juridică, procura specială nr.51/26.01.2011 încheiată între creditor şi mandatar, fişă cont, facturi, ordin de plată privind achitarea taxei judiciare de timbru, timbru judiciar.
Pentru termenul de judecată din data de 5.03.2013, instanţa a dispus citarea creditorului cu menţiunea de a depune la dosar contractul de furnizare a energiei electrice încheiat între acesta şi debitorul SS.
Creditorul nu a depus la dosar înscrisul solicitat.
Debitorul SS, deşi legal citat, nu a formulat întâmpinare.
Din actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarea situaţie de fapt:
Prin cererea formulată, creditorul S.C. CVS.A.( succesoare în calitate de furnizor de energie electrică a fostei E.A.), prin mandatar EK România S.R.L., a chemat în judecată pe debitorul SS, solicitând instanţei să emită o ordonanţă care să conţină somaţie de plată prin care debitorul să fie obligat la plata sumei totale de 435,48 lei (RON), compusa din 424,54 lei, reprezentând consum energie şi 10,94 lei (RON), reprezentând penalităţi de întârziere (dobânda), susţinând că sunt neachitate până în prezent.
Potrivit dispozitiilor art.1 din OG nr.5/2001, procedura somatiei de plata se desfasoara la cererea creditorului, în scopul realizarii creantelor certe, lichide si exigibile ce reprezinta obligatii de plata a unor sume de bani, asumate prin contract constatat printru-un înscris, ori determinate potrivit unui statut, regulament sau altui înscris, însusit de parti prin semnatura ori prin alt mod admis de lege si care atesta drepturi si obligatii privind executarea anumitor servicii, lucrari sau orice alte prestatii.
Conform art.379, alin.3 C.pr.civ. constituie creanţă certă, acea creanţă a cărei existenţă rezultă din însuşi actul de creanţă sau, şi din alte acte chiar neautentice emanate de la debitor sau recunoscute de acesta, iar potrivit art. 379, alin.4 creanţa este lichidă atunci când câtimea ei este determinată prin însuşi actul de creanţă sau când este determinabilă cu ajutorul actului de creanţă sau şi a altor acte neautentice, fie emanând de la debitor, fie recunoscute de acesta, fie opozabile lui în baza unei dispoziţii legale sau a stipulaţiilor conţinute în actul de creanţă.
În cauză, creditorul, prin actele depuse la dosar, nu a făcut dovada existenţei raporturilor contractuale în perioada cu privire la care susţine că a fost calculat debitul şi penalităţile, nedepunându-se la dosar contractul de furnizare încheiat între părţi, iar facturile emise de către creditor nu au fost însuşite pentru suma solicitată de acesta de către debitor expres sau tacit pentru a constitui un mijloc de probă în dovedirea creanţei conform art. 46 C. com..
Potrivit art.46 C.com., factura acceptată de către debitor probează obligaţiile comerciale, astfel că în accepţiunea dispoziţiei legale factura este înţeleasă ca un înscris sub semnătură privată ce face proba contractului pe care îl constată.
Reţine instanţa că, factura pentru a avea forţa probanta pentru persoana care nu a redactat-o, în speţă fată de debitor, trebuie să fie semnată sau acceptată de către acesta, iar faţă de emitentul creditor factura este asimilată prin conţinut unei mărturisiri judiciare, dar faţă de destinatarul debitor numai dacă este acceptată, însă factura poate fi acceptata expres, în scris sau verbal sau tacit prin fapte concludente.
Instanţa constată astfel că, facturile anexate la dosarul cauzei emise pe numele debitorului, nu sunt acceptate la plată prin semnătura de către debitor şi nu fac dovada împotriva acestuia, atât cu privire la executarea prestaţiei de către creditor, cât şi cu privire la termenul de plată.
Totodată, conform art.43 C.com., datoriile comerciale lichide şi plătibile în bani produc dobânda de drept din ziua când devin exigibile, iar potrivit art.4, se socotesc ca fapte de comerţ celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de natură civilă sau, dacă contrariul nu rezultă din însuşi actul.
Spre dEebire de dreptul comun, afirmarea dreptului reclamantului poate fi dovedită numai prin înscrisuri care constată creanţele însuşite de părţi, prin semnătură ori prin alt mod admis de lege.
Întrucât creanţa creditorului nu îndeplineşte condiţiile pentru a fi certă, lichidă şi exigibilă, având în vedere şi dispoziţiile art.43 C.com., urmează sa respingă şi capătul de cerere privind obligarea debitorului la plata penalităţilor de întârziere facturate.
În conformitate cu prevederile art.274 alin.1 C.pr.civ., partea care cade în pretenţii va fi obligată la cerere să plătească cheltuielile de judecată.
Prin urmare, instanţa apreciază că somaţia de plată formulată de creditor este neîntemeiată şi pe cale de consecinţă urmează să o respingă.
Postat 31.03.2013
