Prin sentinţa civilă nr. 9454/29.09.2011 a Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, pronunţată în dosarul nr. 2678/288/2010 al acestei instanţe, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C.E., s-a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanţii D.L., P.M.E. şi P.I. în contradcitoriu cu pârâta C.E. şi, în consecinţă, s-a dispus anularea înscrisului sub semnătură privată intitulat „Sehr geehrter Herr Prasident”, sub aspectul semnăturii. S-a respins acţiunea în ceea ce priveşte anularea celorlalte înscrisuri, s-a respins cererea privind obligarea pârâtei la cheltuieli de judecată şi au fost obligaţi reclamanţii să plătească pârâtei câte 266,6 lei cheltuieli de judecată fiecare.
Pentru a pronunţa acestă sentinţă, instanţa de fond a reţinut că reclamanţii au formulat plângere penală împotriva lui C.D., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 288 şi art. 291 Cod penal, iar procesul penal a încetat ca urmare a decesului presupusului autor al falsului, astfel cum rezultă din decizia penală nr. 139/18.06.2009 a Tribunalului Teleorman.
Faţă de această împrejurare, s-au invocat dispoziţiile art. 184 şi 180 alin. 1 C.p.c., falsul fiind cercetat de instanţa civilă raportat la elementul materiale al infracţiunilor de fals material în înscrisuri oficiale şi fals material în înscrisuri sub semnătură privată.
În ceea ce priveşte certificatul de moştenitor emis de Judecătoria din Rosenheim în dosarul nr. VI-0034/1999, cu ocazia dezbaterii succesiunii defunctei T.I. , instanţa a reţinut că, în dosarul nr. 2226/2002 al Judecătoriei Rm. Vâlcea, numitul G.H.T. a fost reţinut ca având calitatea de moştenitor al defunctei T.I., alături de reclamanţi şi C.D., tatăl pârâtei.
Prin decizia nr. 141/2004 a Tribunalului Vâlcea, IAP nr. 526/06.03.2003 a Judecătoriei Rm. Vâlcea, prin care se constatase calitatea de moştenitor a lui G.H.T., ca soţ supravieţuitor, a fost menţinută.
Reclamanţii în cauză au formulat, ulterior, plângere penală împotriva lui C.D. cel care depusese la dosar certificatul, susţinînd că acest certificat este fals. În urma expertizării copiilor de pe certificatul de moştenitor, depuse la dosar, s-a constatat că, în lipsa originalului nu se poate stabili care din ele reprezintă fotocopia actului original.
Instanţa a arătat că reclamantul P.I. este cel care a depus la dosar concluzii de cercetare penală, 2 copii diferite ale aceluiaşi certificat (f.202 şi 203) susţinând că, de fapt, C.D. a depus mai multe copii diferite, deşi C.D. a depus o singură copie a certificatului, cea de la fila 396 bis, dosar nr. 1765/2003 al Tribunalului Vâlcea.
Faţă de aceste aspecte, având în vedere că din verificările efectuate prin Interpol s-a constatat că certificatul de moştenitor este autentic, dar în lipsa originalului nu s-a putut stabili de către experţi care dintre cele două fotocopii este fotocopia originalului, instanţa a constatat că nu sunt dovezi din care să rezulte falsul certificatului de moştenitor.
Privitor la procurile de reprezentare despre care s-a reţinut de asemenea că sunt false , instanţa a arătat că din verificările efectuate prin Interpol s-a constatat că procura din 08.11.2001 a fost întocmită de d-nul R., în calitatea sa de primar, care a decedat între timp, conţinutul şi semnătura fiind însă confirmate de secretar, iar expertiza grafoscopică a arătat că nu se poate stabili dacă aceste procuri reprezintă fotocopia originalului.
A arătat intimata că procura din 08.11.2001 cuprinde menţiunea că mandantul G.H.T. a semnat în prezenţa primarului, din cauza unui handicap. În procura din 23.12.2003 se menţionează că acelaşi mandant nu poate semna din cauza bolii, şi o împuterniceşte în acest scop pe A.W. – asistent social.
Raportat la posesia acestor procuri în original, instanţa a arătat că pârâta nu le deţine şi nu cunoaşte dacă tatăl său – C.D. a primit originalele, ei fiindu-i restituite doar înscrisurile depuse în instanţă şi care poartă nr. paginii din dosarul de cercetare penală. Având în vedere concluziile expertizei şi faptul că, în data de 29.10.2007 s-a consemnat că s-a ridicat de la C.D. procura cu ştampila dreptunghiulară aplicată în colţul stânga sus în care sunt înscrise cuvintele „Schonstett 20.11.2003” (f.49 din dos.cercetare penală), instanţa a constatat că nu sunt dovedite nici susţinerile legate de falsul celor două procuri din 08.11.2001 şi 23.11.2003.
În ceea ce priveşte falsul scrierii „Sehr geehrter Herr Prasident”, scrisoare adresată Preşedintelui Judecătoriei Rm.Vâlcea, în dosarul nr. 2226/2002 de către G.H.T., instanţa a reţinut că s-a stabilit prin expertiză că acest înscris, cercetat în original, (f.192 şi 193) nu poartă semnătura lui G.H.T. şi ca urmare se impune anularea lui.
Privitor la cesiunea de drepturi succsorale intitulată „Abtretung von Erbrechten” din 28.09.2004, instanţa a reţinut că acest înscris s-a depus în copie xerox, tradus în limba română, cu semnătura traducătorului legalizată de notarul public F.R., în dosarul nr. 3109/2004 al Curţii de Apel Piteşti , dosar ce a avut ca obiect recursul declarat la decizia de respingere a apelului promovat împotriva IAP pronunţată în dosarul nr. 2226/2002 al Judecătoriei Rm. Vâlcea.
În urma verificărilor efectuate prin Interpol Wiesbaden din Germania s-a constatat că acest înscris e autentic, iar pârâta a lăsat originalul acestui înscris în păstrarea instanţei ce l-a trimis Laboratorului Interjudeţean de Expertize Criminalistice Braşov. Cum s-a cerut să se precizeze dacă acest înscris a fost semnat de asistentul social care a semnat şi procura din 23.12.2003, expertiza a arătat că acest lucru nu se poate stabili atâta vreme cât originalul procurii nu a fost prezentat .
Faţă de concluziile expertizei şi reţinerile Interpolului, în lipsa unor alte dovezi, instanţa a constatat că nu se poate reţine falsul acestui înscris.
Privitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, instanţa a arătat că aceasta nu poate fi primită, deoarece pârâta este moştenitoarea lui C.D., cel care a depus la dosar înscrisurile invocate drept false de către reclamanţi.
Sub aspectul cheltuielilor de judecată, instanţa a arătat că înscrisul pe care instanţa l-a anulat a fost trimis la dosar din Germania, nu l-a depus nici pârâta şi nici autorul acesteia, astfel că nu se poate reţine o culpă procesuală în sarcina sa. Cum celelalte cereri de anulare a înscrisurilor au fost respinse, instanţa a obligat reclamanta la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen legal, pârâta şi de asemenea, au declarat apel şi reclamanţii.
Apelurile au fost legal timbrate şi introduse la Tribunalul Vâlcea.
Prin încheierea nr. 742/15.02.2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a admis cererea de strămutare formulată de reclamanţii-apelanţi şi, în consecinţă, prin închierea din 16.02.2012 a Tribunalului Vâlcea, cauza a fost scoasă de pe rolul acestei instanţe şi trimisă spre soluţionare Tribunalului Bacău, unde a fost înregistrată la data de 07.03.2012.
În susţinerea apelului lor, apelanţii – reclamanţi au arătat că sentinţa nr. 9454/2011 este nelegală şi netemeinică. Au susţinut apelanţii-reclamanţi că raportat la decizia de casare cu trimitere spre rejudecare, sentinţa civilă dată în rejudecare, este lovită de nulitate deoarece s-a respins proba cu martori (conform încheierii din 29.03.2010), comunicarea sentinţei civile apelate s-a făcut la 07.11.2011, ora 12, fără a fi semnată de judecător, hotărârea însăşi nefiind semnată, astfel că nu se poate reţine decât faptul că judecătorul nu şi-a însuşit soluţia şi motivarea făcută. S-a mai susţinut că au fost încălcate dispoziţiile art. 260 alin. 1 C.p.c., pronunţarea hotărârii fiind amânată de mai multe ori în intervalul 19.09 – 29.09.2011, că s-au încălcat disp. art. 261 , alin. 3 C.p.c. având în vedere că s-a făcut comunicarea la 07.11.2011.
Pe fond, apelanţii-reclamanţi au arătat că hotărârea instanţei de fond este nemotivată, deoarece nu a avut în vedere concluziile expertizei, că filele dosarului sunt numerotate greşit de vreme ce concluziile scrise depuse la data de 15.09.2011 sunt numerotate anterior celor depuse de pârâtă care au fost depuse însă la data de 14.09.2011, că instanţa a solicitat spre consultare mai multe dosare aflate în diferite stadii procesuale, dosare pe care nu le-a returnat şi referitor la care a făcut consideraţii în hotărârea apelată.
S-a arătat că instanţa nu a avut în vedere dispoziţiile art. 179 C.p.c., consecinţele refuzului sau neînfăţişării înscrisului producându-se şi în cazul în care partea căreia i s-a cerut să prezinte înscrisul l-a distrus sau l-a ascuns, pârâta în repetate rânduri inducând în eroare instanţa în ceea ce priveşte originalele înscrsurilor.
Raportat la art. 179 şi art. 184 C.p.c., instanţa trebuia să constate că toate înscrusurile sunt false de vreme ce nu sunt suficiente probe care să ateste veridicitatea lor.
Greşit soluţionată a fost şi cererea accesorie privind cheltuielile de judecată, deoarece, au susţinut apelanţii, acţiunea lor a fost admisă, în parte, şi ca urmare nu puteau fi obligaţi la cheltuieli. Pe de altă parte la fila 13 dosar fond s-a depus chitanţa de onorariu de 300 lei de către pârâtă, iar instanţa i-a acordat o sumă mult mai mare, cuantumul neputând fi verificat, având în vedere că pârâta a solicitat cheltuieli de judecată din ambele cicluri procesuale.
Raportat la dispoziţiile art. 261 alin. 5 C.p.c., apelanţii– reclamanţi au arătat că hotărârea nu este motivată făcându-se referire generică la împrejurarea că se va respinge acţiunea în ceea ce priveşte anularea celorlalte înscrisuri.
Au reţinut apelanţii încălcarea dispoziţiilor art. 288, alin3 C.p.c., apelul pârâtei fiind înregistrat încă din 18.11.2011, iar termenul fiind 15.12.2011.
Au solicitat astfel apelanţii admiterea apelului şi schimbarea, în parte, a sentinţei civile apelate în sensul constatării ca fiind false şi a înscrisurilor celorlalte, respectivele înscrisuri fiind nule şi prin faptul că nu sunt apostilate conf. art.5 din Convenţia de la Haga.
În susţinerea apelului s-au depus înscrisuri.
Pârâta a formulat, la rândul său, apel, în termen legal, susţinând că soluţia instanţei de fond cu privire la anularea înscrisului „Sehr geehrter Heer Prasident” este greşită impunându-se respingerera cererii privind nulitatea acestui înscris şi aceasta deoarece acest înscris reprezintă o scrisoare prin care se formulează aprecieri personale, este adresată Preşedintelui Judecătoriei Rm. Vâlcea şi prin el nu se formulează cereri în dosarul nr. 2226/2002 aflat pe rol la acel moment. Raportat la conţinutul său , apelanta-pârâtă a arătat că reclamanţii nu justifică nici un interes în anularea lui. S-a arătat că reclamanţii nu au justificat, în persoana lor, un interes legitim şi actual, în solicitarea acestei anulări.
Având în vedere şi invetigaţiile efectuate prin Biroul Interpol comunicate prin adresa nr. 172.1211/R/C.S./2008 din care rezultă că actele în discuţie, inclusiv cererea adresată Preşedintelui Judecătoriei Rm. Vâlcea, sunt valabile, se impunea respingererea cererii în anulare.
La termenul din data de 21.05.2012 s-a depus de către apelanţii-reclamanţi o completare a motivelor de apel prin care s-a arătat că se impune a se constata nulitatea absolută totală a înscrisurilor :”Volmacht – 08.11.2001”, „Vollmacht – 20.11.2003”, „Abtretung von Erbrechten – 28.09.2004”, „Gubcheim – Rosenheim” – 11.02.1999, scrisoarea „Sehr geehrter Herr Prasident” şi certificatul de moştenitor al lui G.H.T..
Au arătat apelanţii, că instanţa trebuia să stabilească cadrul procesual, prin raportare la precizările solicitate reclamanţilor, având de judecat o acţiune în nulitate absolută totală şi nu parţială a înscrisurilor şi, pe cale de excepţie, odată invocată înscrierea în fals, înscrisurile trebuiau expertizate în raport de acest obiect (dosarul 7805/288/2008). În speţă sentinţa civilă nr. 3847/05.05.2008 a fost una nelegală, aspect confirmat prin decizia civilă nr. 138/04.02.2012 care a trimis cauza spre rejudecare, pe fond.
S-a arătat prin raportare la considerentele deciziei de casare (decizie prin care de altfel li s-a suprimat un grad de juridicţie, deoarece această decizie trebuia dată în calea de atac a apelului şi nu a recursului) că nu au fost respectate în rejudecare dispoziţiile art. 315, alin. 1 C.p.c., fapt ce atrage nulitatea sentinţei civile apelate.
Pe de altă parte, raportat la art. 2, din decretul 167/1958, nulitatea poate fi constatată pe cale de excepţie şi, în consecinţă, se impune constatarea nulităţii absolute totale a celor două procuri, a cesiunii de drepturi succesorale şi de asemenea a înscrisului „Erbschein – 1999”.
Privitor la cererea de completare a motivelor de apel, apărătorul pârâtei a arătat că termenul legal este depăşit, instanţa respingând excepţia tardivităţii formulării completării la motivele de apel, prima zi de înfăţişare fiind termenul din 21.05.2012.
Raportat la aceste completări, prin care se invocă, pe cale de excepţie constatarea nulităţii totale a înscrisurilor consemnate în completare, apărătorul apelantei-pârâte a arătat şi că este inadmisibilă o astfel de cerere raportat la ciclul procesual în care ne aflăm, solicitarea reclamanţilor prin această completare fiind o cerere nouă, inadmisibilă în apel.
Analizând excepţia de inadmisibilitate, şi apelurile declarate, tribunalul reţine:
Privitor la inadmisibilitatea privind contestarea nulităţii absolute totale a înscrisurilor, invocată pe cale de excepţie, tribunalul reţine că prin precizările depuse la fila 44 (dosar 7805/288/2008) reclamanţii au formulat cerere prin care au solicitat desfiinţarea totală a înscrisurilor, întrucât acestea sunt false, în dezvoltarea motivelor de fapt ale cererii precizatoare, reclamanţii făcând trimitere la cererea principală.
Ca urmare, excepţia inadmisibilităţii acestui motiv de apel, întrucât o asemenea cerere nu a fost formulată la fondul cauzei, nu este incidentă.
Raportat la motivele de apel invocate de reclamanţi, tribunalul reţine că apelul este nefondat, după cum urmează:
Criticile ce vizează împrejurarea că instanţa de fond prin sentinţa civilă apelată nu s-a pronunţat asupra cererii de desfiinţare totală a înscrisurilor contestate şi înscrierea în fals nu a vizat o asemenea cerere, deşi o asemenea precizare la acţiune a fost făcută încă din 16.12.2008, tribunalul reţine că instanţa s-a pronunţat întocmai aspra cererii astfel cum a fost precizată prin fila 44 (dosar 7805/288/2008) în considerarea motivelor de fapt arătate prin această cerere, susţinându-se de către reclamanţi, falsul acestor înscrisuri.
Instanţa a arătat că cererea de la filele 27 – 29 dosar fond cuprinde alte motive de fapt decât cele invocate prin precizările de la termenul din 16.12.2008, invocându-se nulitatea pentru vicierea consimţământului sau lipsa capacităţii numitului G.H.T..
Instanţa de fond a arătat că această cerere prin raportare la noile motive de fapt susţinute, este tardivă, fiind formulată după casare şi trimiterea cauzei spre rejudecare, soluţie corectă raportat la dispoziţiile art. 132 C.p.c., cât şi la disp. art. 315, alin. 1 C.p.c.
S-a arătat că sentinţa civilă 3847/2009 pronunţată în primul ciclu procesual a fost nelegală, fapt constatat prin decizia civilă 138/04.02.2010 a Tribunalului Rm.-Vâlcea (fila 183) şi că prin această ultimă decizie, pronunţată nelegal în recurs, au fost privaţi de o cale de atac, decizia trebuind dată în apel. Atâta vreme cât decizia nr. 138/04.02.2010 a Tribunalului Rm. Vâlcea nu a fost desfiinţată într-o cale extraordinară de atac, orice critici aduse sentinţei civile apelate prin prisma acestui aspect , nu pot fi primite.
Privitor la criticile legate de nerespectarea deciziei de casare şi a art. 315 C.p.c., tribunalul reţine că acestea sunt nefondate, deoarece prin decizia civilă nr. 138/04.02.2010 a Tribunalului Rm. Vâlcea (f.183 dosar 7805/288/2008 a Tribunalului Rm. Vâlcea) s-a casat în parte sentinţa civilă 3847/2009, menţinându-se soluţia în ceea ce priveşte excepţia de necompetenţă şi excepţia prescripţiei, trimiţându-se cauza spre rejudecare pe fond.
Din considerentele deciziei de casare, rezultă că excepţia inadmisibilităţii acţiunii în nulitatea înscrisurilor prin constatarea falsului, a fost greşit reţinută, deoarece e admisibilă formularea unei acţiuni în desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris falsificat, pe cale de acţiunea principală.
Raportat la aceste considerente, rezultă că instanţa de fond , în rejudecare, era obligată să analizeze pe fond acţiunea cum a fost precizată, respectiv desfiinţarea totală a înscrisurilor, prin constatarea falsului.
Din cuprinsul sentinţei civile apelate rezultă că instanţa s-a conformat dispoziţiilor din decizia de casare, administrând probe în vederea stabilirii dacă înscrisurile sunt sau nu false. Din împrejurarea că instanţa, în rejudecare, a respins proba testimonială, nu înseamnă că aceasta nu a analizat, pe fond cererea, în raport de restul probatoriului administrat. Prin apel nu s-au adus critici punctuale legate de greşita respingere a probei, acest aspect fiind invocat în susţinerea motivului de apel prin care se invocă nulitatea sentinţei civile apelate ca urmare a nerespectării deciziei de casare.
Privitor la nulitatea sentinţei civile apelate prin nesemnarea ei de către judecător, tribunalul reţine că din cuprinsul sentinţei civile apelate (f.382 dosar fond) aceasta poartă semnătura judecătorului care a pronunţat-o.
Împrejurarea că apelanţilor li s-au comunicat copii ale sentinţei civile nesemnate nu reprezintă un motiv de nulitate, comunicarea respectând dispoziţiile art. 100, alin. 3 şi al. 4 din Regulamentul de ordine interioară a instanţelor, potrivit cărora se semnează 2 exemplare ale hotărârii unul rămânând la dosar, iar celălalt fiind predat la tom. De asemenea, conf. art. 264, alin.3 C.p.c., hotărârea se comunică în copie.
În ceea ce priveşte încălcarea disp. art. 261 al. 3 C.p.c. şi art. 260 alin. 1 C.p.c., tribunalul reţine că părţilor li s-a făcut comunicarea hotărârii ulterior motivării, prin raportare la dispoziţiile art. 264 C.p.c. şi, pe de altă parte, nu poate fi incidentă nulitatea hotărârii pentru nerespectarea art. 261 alin. 3 şi art. 260 alin. 1 C.p.c. atâta vreme cât nu este consacrată o astfel de sanţiune, hotărârea respectând elementele prevăzute de art. 261 alin. 1 C.p.c., iar comunicarea în sine fiind oricum un aspect ulterior care nu poate pune în discuţie legalitatea hotărârii.
Privitor la nemotivarea sentinţei civile apelate, deoarece face o referire generică la raportul de expertiză, tribunalul reţine că susţinerile apelanţilor – reclamanţi sunt nefondate, deoarece instanţa a analizat nulitatea prin prisma falsului şi raportat la fiecare înscris depus, făcându-se referire concretă la copiile înscrisurilor contestate şi cine le-a depus, de verificările făcute de Interpol Wiesbaden din Germania şi la raportul de expertiză. De reţinut este faptul că raportul de expertiză grafoscopică reprezintă un raport efectuat în adminsitrarea unei probe cu caracter ştiinţific şi ca urmare, concluziile sale se impuneau instanţei astfel încât instanţa în sine nu putea face multe discuţii referitor la acest raport, concluziile sale fiind reiterate în analiza fiecărui dosar.
Împrejurarea că filele dosarului de fond au fost greşit numerotate, în sensul că numerotarea nu s-a făcut în ordinea primirii cererilor prin care s-au formulat concluzii scrise, de asemenea nu poate constitui nici un motiv de desfiinţare a sentinţei şi nici de schimbare a ei, neavând relevanţă asupra legalităţii hotărârii pronunţate.
În ceea ce priveşte împrejurarea că instanţa a ataşat la dosar o serie de dosare aflate în curs de soluţionare şi că a făcut referiri la acestea, tribunalul reţine că, în virtutea rolului activ consacrat de art. 129 alin 5 C.p.c. a dispus ataşarea unor dosare în care se aflau înscrisuri relevante în cauza dedusă judecăţii. Pe de altă parte, din cuprinsul încheierii din 29.03.2011 (f.14-15) rezultă că apărătorul apelanţilor reclamanţi a fost de acord cu ataşarea acestor dosare.
Criticile formulate pe fondul cauzei referitoare la greşita apreciere a probelor sunt de asemenea nefondate.
Au susţinut apelanţii reclamanţi că instanţa trebuia să dea relevanţă art. 179 C.p.c. şi să constate că, odată ce originalele acestor înscrisuri nu au fost depuse, iar apelanta pârâtă a indus în eroare instanţa de judecată, cu privire la existenţa lor, se impune a se constata că nu există sufieciente probe care să ateste veridicitatea lor şi, în consecinţă, să le constate drept false.
Cu privire la aceste susţineri, tribunalul constată că acestea nu pot fi primite deoarece nu s-a făcut nici o dovadă că originalul acestor înscrisuri a fost distrus de pârâtă şi că aceasta în mod voit nu le-a depus la dosar, deşi este în posesia lor.
A arătat şi instanţa de fond că înscrisurile, cu excepţia scrisorii, au fost verificate prin Interpol Wiesbaden Germania şi acestea sunt valabile (adresele nr. 1721211/2008 , fila 27 dosar 3341/P/2005 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Rm. Vâlcea) şi că, din concluziile raportului de expertiză grafoscopică s-a constatat în ceea ce priveşte certificatul de moştenitor emis de Judecătoria Rosenheim în 1999, că nu se poate stabili care din cele două copii reprezintă fotocopia de pe original; în ceea ce priveşte scrisoarea „Sehr geehrter Herr Prasident) s-a constatat că semnătura nu aparţine titularului; în ceea ce priveşte procurile din 8.11.2001 şi din 23.12.2003 s-a stabilit că nu se poate stabili dacă ele reprezintă fotocopia originalului, iar în ceea ce priveşte cesiunea de drepturi succesorale din 28.09.2004, prezentat în original, s-a arătat că nu se poate stabili dacă aceasta este semnată de aceeaşi persoană care a semnat procura din 23.12.2003, din cauza absenţei originalului procurii.
Aşadar , având în vedere răspunsurile comunicate prin Interpol Wiesbaden Germania în sensul valabilităţii înscrisurilor, având în vedere concluziile raportului de expertiză grafoscopică şi împrejurarea că autorul pârâtei a depus la dosar o singură copie a certificatului de moştenitor (f.396 dosar 1765/2003 al Tribunalului Vâlcea) care a fost constatată valabilă şi că din dosarul de cercetare penală (f.50) rezultă predarea originalului procurii din 23.12.2012, că nu s-a făcut dovada deţinerii înscrisurilor originale de către pârâtă, toate acestea prin raportare la elementul material al infracţiunii de fals în înscrisuri oficiale, tribunalul reţine că nu s-a făcut dovada falsificării înscrisurilor reprezentând procuri, cesiune de drepturi şi certificat de moştenitor.
În ceea ce priveşte criticile referitoare la nulitatea înscrisurilor prin absenţa apostilei, tribunalul reţine astfel cum a arătat şi instanţa de fond că, absenţa apostilei reprezintă un element ce ţine de caracterul probator al înscrisurilor, dar aceasta nu duce la concluzia că, în absenţa apostilei, înscrisurile sunt nule fiind false.
Raportat la motivul de apel ce vizează modalitatea de soluţionare a cererii accesorii tribunalul reţine că, pentru considerentele ce se vor arăta mai jos, în analiza apelului promovat de pârâtă, acest motiv nu mai subzistă , tribunalul admiţând apelul pârâtei şi prin respingererea ca lipsită de interes a cererii privind nulitatea scrisorii „Sehr geehrter Herr Prasident”, reclamanţii sunt părţi căzute în pretenţii, în condiţiile art. 274 alin. 1 C.p.c., cu privire la întreaga cerere astfel cum a fost precizată.
Sub aspectul cuantumului cheltuielilor la care a fost obligată, tribunalul reţine că s-au avut în vedere cheltuielile avansate de pârâtă în ambele cicluri procesuale: respectiv , în prima judecată, finalizată prin sentinţa civilă nr. 3847/05.05.2009 şi apoi în rejudecarea dispusă prin decizia civilă 138/04.02.2012, în urma rejudecării pronunţându-se sentinţa civilă apelată în cauză.
Analizând apelul declarat de pârâtă, tribunalul reţine că acesta este întemeiat, pentru următorele considerente:
Instanţa de fond a constatat nul înscrisul „Sehr geehrter Herr Prasident” întrucât din concluziile raportului de expertiză grafoscopică a rezultat că această scrisoare nu a fost semnată de către G.H.T..
Scrisoarea aflată la fila 192 din dosarul 2226/2002 al Judecătoriei Rm. Vâlcea, reprezintă un înscris adresat Preşedintelui Judecătoriei Rm. Vâlcea şi, din cuprinsul său, astfel cum a fost tradus de traducător legalizat, nu rezultă că numitul G.H.T. a făcut cereri privitoare la dosarul aflat pe rol, nr. 2226/2002. Din cuprinsul acestui înscris, rezultă că acesta a solicitat să i se comunice o copie de pe cererea de chemare în judecată, o „adeverinţă” din care să rezulte că averea soţiei îi revine de drept. De asemenea, arată că nu-i cunoaşte pe cei 18 moştenitori menţionaţi în dosar şi că numitul C.D. a administrat averea soţiei după moartea ei.
Raportat la conţinutul înscrisului prin care se cere eliberarea unor acte şi se fac referiri la împrejurarea că titularul nu-i cunoaşte pe moştenitorii cu care se judecaă, reclamanţii nu au arătat, în concret, care este folosul practic pe care-l obţin din constatarea falsului acestui înscris. Fie că este material, fie că este moral, dovada interesului trebuie făcută, fiind totodată necesar, ca el să fie: legitim, personal direct şi, de asemenea, născut şi actual.
Din cuprinsul întâmpinării formulate vis-a-vis de acest apel, rezultă că falsul a fost constatat, că nu pot fi apelanţii reclamanţi de acord cu aceste falsuri grosolane şi că în cererea de apel a pârâtei, se vorbeşte despre împrejurarea că, la momentul redactării înscrisului, titularul avea desemnat curator, care este posibil să fi semnat în locul lui.
Aceste aprecieri generale, unele din ele cu referire la însuşi conţinutul apelului promovat de apelanta-pârâtă nu justifică interesul reclamanţilor în sensul constatării nulităţii înscrisului, nefăcându-se dovada că interesul este legitim, direct şi actual.
În consecinţă, faţă de dipoziţiile art. 296 C.p.c., tribunalul va admite apelul pârâtei, constatând că cererea privind constatarea nulităţii înscrisurlui „Sehr geehrter Herr Prasident” este lipsită de interes, urmând ca, prin respingerea apelului reclamanţilor, celelalte dispoziţii ale sentinţei civile apelate să fie menţinute.
În temeiul art. 274 alin.1 C.p.c, apelanţii-reclamanţi vor fi obligaţi la plata sumei de 300 lei onorar avocat (chitanţa seria G nr. 37/11.05.2012), cheltuieli avansate de apelanta-pârâtă în apel.
