Contract de împrumut. Proba împrumutului.
Dispoziţiile art. 1191 alin. 1 Cod civil nu sunt imperative, părţile putând să se abată de la ele aşa cum rezultă din alin.3 al art. 1191 Cod civil.
Prin cererea înregistrata pe rolul Judecătoriei Târgovişte la data de 29.06.2011, sub nr. 6825/315/2011, reclamantul-pârât M.I. a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului-reclamant V.G. să îi restituie suma de 17.500,00 lei pe care i-a împrumutat-o conform chitanţei din data de 06.02.2010 cu termen scadent 25.12.2010.
În motivare, reclamantul a arătat că a acordat împrumutul cu foarte mare încredere pârâtului, stabilind de comun acord o dată a restituirii, mai ales că între ei exista o relaţie de prietenie şi încredere reciprocă, că pârâtul la termenul scadent a refuzat restituirea împrumutului fără vreun motiv clar, că l-a notificat pe acesta să îi restituie împrumutul şi că nu a primit nici un răspuns şi că partea reclamantă a admis că împrumutul a fost de 20.000,00 lei, în data de 26.11.2008 partea adversă venind şi restituind 10.000,00 lei, dată la care au convenit ca să rămână dator în continuare cu suma de 17.500,00 lei, conform chitanţei din 06.02.2010.
Pârâtul a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională prin care a solicitat respingerea acţiunii promovate de partea reclamantă şi constatarea nulităţii absolute a chitanţei din data de 06.02.2010 ca fiind o obligaţie recunoscută la cererea expresă a reclamantului şi fondată pe o cauză nelicită.
În motivare, pârâtul a arătat că la data de 21.03.2006 a împrumutat de la reclamant suma de 20.000,00 lei cu scadenţa la 01.11.2006, că din suma împrumutată a restituit la data de 26.11.2008 suma de 10.000,00 lei, restituire confirmată prin chitanţa ataşată chiar de reclamant, că deşi împrumutul era acordat cu titlu gratuit, în data de 06.02.2010 a fost obligat să dea o declaraţie prin care să se oblige a restitui nu doar împrumutul ci şi suma de 17.500,00 lei din care 7.500,00 reprezenta o dobândă mascată, că a restituit suma restantă de 10.000,00 lei în a doua jumătate a lunii septembrie 2010 şi că nu a putut constitui o chitanţă recognitivă întrucât se afla într-o relaţie de prietenie şi încredere reciprocă cu reclamantul.
Prin cererea precizatoare depusă la termenul din 10.11.2011, pârâtul-reclamant a arătat că înţelege să solicite nulitatea absolută parţială a chitanţei din 06.02.2010, exclusiv pentru suma de 7.500,00 lei, menţionată ca fiind stabilită pentru penalităţi şi întârzieri.
Prin sentinţa civilă nr. 4436/22.12.2011 Judecătoria Târgovişte a admis în parte cererea de chemare în judecată, a obligat pe pârâtul-reclamant să plătească reclamantului-pârât suma de 10.000,00 lei, reprezentând diferenţă împrumut, a admis cererea reconvenţională, a constatat nulitatea absolută parţială a actului juridic denumit chitanţă din data de 06.02.2010, pentru suma de 7500,00 lei, reprezentând penalităţi de întârziere şi s-au menţinut celelalte clauze ale actului juridic.
Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa de fond a reţinut că prin înscrisul întocmit la data de 21.03.2006, intitulat ,contract de împrumut, reclamantul-pârât i-a dat pârâtului-reclamant suma de 20000,00 lei iar acesta din urmă s-a obligat să o restituie până la data de 01.11.2006, că această împrejurare de fapt rezultă din susţinerile concordante ale părţilor, că din răspunsurile date de pârât la interogatoriul formulat de către reclamant ca şi din susţinerile acestuia din urmă, care se coroborează cu menţiunile din înscrisul denumit chitanţă din 06.02.2010, rezultă că pârâtul a restituit o parte din suma împrumutată, şi anume suma de 10.000,00 lei, că din menţiunile cuprinse în înscrisul denumit chitanţă, încheiat în data de 06.02.2010, rezultă că pârâtul s-a obligat să îi achite reclamantului suma de 17.500 lei pentru întârziere la restituire, că din suma respectivă 10.000,00 lei reprezentau diferenţa de împrumut neachitată iar 7500,00 penalităţile pentru neexecutarea la timp a obligaţiei de restituire a împrumutului şi că se constată că pârâtul nu a restituit până în prezent suma restantă de 10.000,00 lei, nefiind făcută nicio dovadă în acest sens.
S-a mai reţinut că simplele afirmaţii ale pârâtului în sensul că suma restantă ar fi fost achitată ulterior ori că ar fi oferit alte bunuri în contul datoriei nu pot fi admise în lipsa unor dovezi în acest sens, că şi în ipoteza în care s-ar admite că o serie de bunuri, altele decât sume de bani, ar fi fost date, partea nu a făcut dovada că împrumutătorul ar fi acceptat o astfel de presupusă dare în plată, ceea ce conduce în final la aceeaşi concluzie, şi anume că nu s-a făcut dovada executării întocmai a obligaţiei asumate, că nu poate fi admisă nici susţinerea pârâtului în sensul că a fost în imposibilitate morală de a preconstitui un înscris prin care să dovedească restituirea sumei restante de 10.000,lei, imposibilitate datorată relaţiilor de prietenie, întrucât aceste susţineri nu au fost dovedite şi că părţile au încheiat în formă scrisă atât un contract de împrumut iniţial cât şi o chitanţă în care se constată achitarea a o parte din împrumut, împrejurare în care este greu de admis, astfel cum pretinde pârâtul, că relaţiile dintre părţi erau de aşa natură încât pârâtul s-ar fi aflat într-o imposibilitate morală de a-i solicita reclamantului în momentul presupusei restituiri întocmirea unei noi chitanţe.
S-a mai reţinut că înscrisul din data de 21.03.2006 este calificat ca fiind un contract de împrumut, înscris sub semnătură privată, că în ceea ce priveşte înscrisul denumit chitanţă, instanţa l-a calificat ca reprezentând atât o recunoaştere a obligaţiei de achitare a sumei restante asumate prin contractul anterior menţionat şi neachitată în cuantum de 10.000,00 lei, cât şi un angajament unilateral de plată a sumei de 7500,00 lei cu titlu de penalităţi de întârziere în executarea obligaţiei contractuale de restituire a împrumutului, că potrivit art. 969 C.civ. de la 1864 aplicabil faţă de momentul încheierii contractului de împrumut, convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante şi în temeiul art. 970 C.civ. trebuie executate cu bună-credinţă, că întrucât pârâtul nu şi-a îndeplinit obligaţia de restituire a sumei împrumutate restante de 10.000,00 lei, încălcând obligaţiile contractuale, se apreciază că reclamantul are dreptul să solicite restituirea acesteia, că în ceea ce priveşte însă suma de 7.500,00 lei prin raportare la dispoziţiile art. 1586 şi 1088 C.civ., se apreciază, în acord cu susţinerile pârâtului, că angajamentul este nul în parte, că potrivit art. 1088 C.civ. la obligaţiile care au de obiect o suma oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legala, afara de regulile speciale în materie de comerţ, de fidejusiune şi societate, aceste daune-interese cuvenindu-se doar din ziua cererii de chemare în judecata, afara de cazurile în care, dupa lege, dobânda curge de drept., că potrivit art. 1586 C.civ., dobânzile, având valoare în această materie de daune interese moratorii, sunt datorate exclusive din momentul sesizării instanţei, că aceste dispoziţii sunt imperative şi stabilesc o dublă limitare, respectiv echivalentul prejudiciului nu poate fi decât dobânda legală şi acesta este datorat exclusive din ziua chemării în judecată şi că pentru suma pretinsă, de 7.500,00 lei se reţine caracterul ilicit al actului denumit chitanţă.
Împotriva sentinţei civile au declarat recurs atât reclamantul cât şi pârâtul.
Prin motivele de recurs formulate, reclamantul recurent a susţinut că prima instanţă a aplicat greşit legea atunci când a constatat nulitatea absolută parţială a actului denumit chitanţă din data de 06.02.2010 pentru suma de 7500 lei, pe care i-o datorează pârâtul reclamant, că procedând astfel, s-a încălcat principiul libertăţii actelor juridice civile, consacrat în art. 969 alin. 1 cod civil, potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, dar şi principiul voinţei reale, în sensul consacrat de art. 977 cod civil şi anume că interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenului, că instanţa de fond a făcut propria calificare a actului încheiat între părţi ca fiind angajament unilateral de plată, iar în ceea ce priveşte conţinutul contractului, menţiunea prin care pârâtul s-a obligat să îi achite suma de 17500 lei pentru întârzieri şi restituire, a considerat-o cauza nelicită, că la interpretarea actului nu s-au respectat regulile de interpretare a contractelor şi principiile voinţei juridice consacrate de codul civil, că indiferent de cum este intitulat actul încheiat între părţi, precum şi ce clauze cuprinde este evident că este un contract de împrumut prin care i-a împrumutat pârâtului suma de 10.000 lei, iar acesta s-a obligat să-i restituie suma de 17.500 lei, suma de 75.000 lei nefiind o camătă ascunsă şi nici o cauză ilicită, reprezentând fructe civile, că este evident că împrumutatul s-a folosit de banii săi încă din anul 2006, fiind lipsit de folosinţa acestora şi deci îndreptăţit, păsuindu-l aproape 5 ani pe pârât să-i plătească această sumă de bani cu titlu de fructe civile şi că în mod nelegal a fost desfiinţat în parte actul juridic, constatând nulitatea absolută parţială a actului juridic, reţinând caracterul ilicit al acestuia pentru suma de 7500 lei.
S-a mai susţinut că actul dedus judecăţii nu poate fi suspectat că ar fi ilicit, în sensul codului civil, deoarece este un act valabil încheiat, care exprimă acordul de voinţă, liber şi neviciat, nu s-a încălcat nicio lege scrisă sau nescrisă de morală sau ordine publică, că împrumutatul s-a obligat să-i restituie odată cu suma datorată şi fructele civile de care a fost lipsit prin nefolosirea banilor împrumutaţi timp îndelungat, că instanţa a trecut peste voinţa pârâtului exprimată prin chitanţă, nu a luat în considerare probele administrate în cauză şi că o altă critică pe care o aduce sentinţei este legată de cheltuielile de judecată care au fost calculate greşit.
Pârâtul recurent a susţinut prin motivele de recurs că din suma împrumutată a restituit la data de 26.11.2008 suma de 10.000 lei, restituire confirmată prin chitanţa ataşată la dosarul cauzei, că la data semnării declaraţiei împrumutul restant era de 10.000 lei, sumă restituită în a doua jumătate a lunii septembrie 2010, când chemându-l pe reclamant, i-a restituit integral împrumutul, în prezenţa mai multor persoane, că în speţă sunt incidente situaţiile de excepţie prevăzute de dispoziţiile art. 1198 din vechiul cod civil şi anume admisibilitatea administrării probei cu martori pentru a dovedi în primul rând imposibilitatea preconstituirii înscrisului privind restituirea sumei pretins restante, dată fiind relaţia de prietenie dintre părţile prezentului litigiu şi pe cale de consecinţă urma a se proba achitarea diferenţei în cuantum de 10.000 lei, la jumătatea lunii septembrie 2010 şi că din această perspectivă, în considerentele hotărârii atacate se regăsesc menţiuni contradictorii.
S-a mai arătat că instanţa de fond nu poate reţine faptul că susţinerile privind imposibilitatea morală a preconstituirii înscrisului vizând achitarea diferenţei de 10.000 lei, dată fiind relaţia de prietenie şi încredere reciprocă dintre părţile litigiului, nu au fost dovedite, că în sensul susţinerilor sale este şi concordanţa dintre afirmaţia reclamantului din cererea de chemare în judecată şi cea făcută prin întâmpinare, anume încrederea reciprocă care exista la momentul respectiv între părţi, încredere ce izvora dintr-o lungă relaţie de prietenie şi încredere reciprocă, că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 1198 Cod civil şi că în mod greşit instanţa de fond a respins încuviinţarea probei testimoniale, probă care coroborată cu răspunsurile la interogatoriu ar fi confirmat sau nu susţinerea privind restituirea sumei restante de 10.000 lei, fără încheierea unui act care să confirme o astfel de situaţie.
În termen legal reclamantul şi pârâtul au formulat întâmpinare.
Recurentul reclamant a arătat că solicitarea pârâtului recurent de a fi casată sentinţa civilă şi să fie trimisă cauza spre rejudecare pentru a se completa probatoriul este neîntemeiată, întrucât prin încheierea de şedinţă din data de 17.11.2011 instanţa de fond a respins proba cu martori, că această probă a fost solicitată de către pârât pentru a dovedi că a restituit suma de 10000 lei şi nu pentru a dovedi imposibilitatea preconstituirii probei scrise pe motiv de prietenie între părţi şi că nu a existat o imposibilitate morală a preconstituirii probei scrise având în vedere că atât în momentul acordării împrumutului dar şi când i s-a restituit o parte din suma împrumutată s-a încheiat înscris sub semnătură privată.
Pârâtul recurent a solicitat prin întâmpinare respingerea recursului formulat de reclamant, susţinând că în mod corect prima instanţă, analizând condiţiile de validitate ale înscrisului intitulat chitanţă din data de 06.02.2010 prin prisma dispoziţiilor art. 948 pct. 4, art. 966 şi art. 968 cod civil, a reţinut caracterul ilicit al acestuia întrucât scopul urmărit la încheierea înscrisului a fost unul ilicit.
Examinând sentinţa civilă în raport de motivele de recurs, de probele administrate ca şi de dispoziţiile legale incidente în cauză, tribunalul va respinge recursul formulat de reclamant şi va admite recursul formulat de pârât.
Referitor la recursul formulat de reclamant acesta este nefondat, instanţa de fond apreciind în mod corect probele administrate.
În raport de definiţia dată contractului de împrumut prin art. 1576 şi art. 1584 şi de dispoziţiile art. 966 şi 968 cod civil cu privire la nevalabilitatea cauzei actului juridic, în mod întemeiat instanţa de fond a reţinut şi motivat caracterul ilicit al actului denumit chitanţă din data de 06.02.2010, în ce priveşte suma de 7500,00 lei, întrucât prin norma imperativă din art. 1088 cod civil la obligaţiile care au ca obiect o sumă oarecare daunele – interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie de comerţ, de fidejusiune şi societate.
Pe de altă parte, conform art. 1586 cod civil aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de fond, dobânzile având valoare de daune interese moratorii sunt datorate doar din momentul promovării cererii de chemare în judecată.
Cât priveşte recursul formulat de pârâtul reclamant, acesta este fondat, urmând a fi admis.
Din argumentele aduse de recurent în susţinerea recursului său, acesta critică împrejurarea că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a legii în materia probării remiterii sumei de bani reprezentând diferenţa sumei ce a constituit obiect al împrumutului, o astfel de probă putându-se realiza prin declaraţii de martori.
Sub acest aspect tribunalul constată că prima instanţă a făcut o interpretare incompletă a dispoziţiilor art. 1191 cod civil prin aceea că a omis să analizeze şi dispoziţiile alin. 3 al articolului respectiv.
Este adevărat că în conformitate cu dispoziţiile art. 1191 alin. 1 şi 2 cod civil dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depăşeşte suma de 250 lei nu se poate face decât prin înscris autentic sau prin înscris sub semnătură privată, iar dovada cu martori nu se va primi în contra a ceea ce cuprinde actul, însă aceste dispoziţii nu sunt imperative, părţile de comun acord putând să se abată de la ele, astfel cum se arată în mod expres în alin.3 al art. 1191 cod civil.
În acelaşi sens sunt şi prevederile art. 1197 cod civil care arată că, prin excepţie, sunt admisibile şi alte probe când există un început de dovadă scrisă.
Dispoziţiile art. 1198 cod civil enumeră câteva cazuri în care se consideră că întocmirea unui înscris nu este posibilă, enumerare care însă nu este limitativă, practica judiciară arătând un alt caz unanim recunoscut, respectiv imposibilitatea morală de a preconstitui un înscris în cazurile existenţei unor raporturi de încredere între părţi.
Din petitul acţiunii rezultă că reclamantul a acordat pârâtului împrumutul întrucât între părţi există o relaţie de prietenie şi încredere, chiar o relaţie apropiată, aspect recunoscut de altfel şi cu ocazia luării interogatoriului de către pârât reclamantului.
Ori, într-o atare situaţie prima instanţă nu putea să reţină împrejurarea că susţinerea pârâtului în sensul că a fost în imposibilitatea morală de a preconstitui un înscris prin care să dovedească restituirea sumei restante, imposibilitate datorată relaţiilor de prietenie nu a fost dovedită.
Cum existenţa unor raporturi de încredere între părţi a fost dovedită, în cauză nu operează obligativitatea probei cu înscrisuri pentru a dovedi remiterea integrală a sumei de bani obiect al contractului de împrumut.
Prin urmare, dovada împrejurării remiterii împrumutului restant se poate realiza prin declaraţii de martori.
Cum în calea de atac a recursului nu se poate administra decât proba cu înscrisuri, conform art. 305 Cod procedură civilă, tribunalul va admite recursul şi va casa sentinţa civilă cu trimiterea cauzei spre rejudecare pentru administrarea probei testimoniale.
Pe cale de consecinţă, faţă de considerentele de mai sus, tribunalul, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă va respinge recursul formulat de reclamant şi va admite recursul declarat de pârâtul reclamant.
(Decizia civilă nr. 432/24.04.2012)
