La data de 25 ianuarie 2011 reclamantul B. I.-G. a formulat cerere de chemare în judecată a pârâtei Primăria Mun. Craiova, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată pârâta la întocmirea contractului de concesionare asupra terenului ce i-a fost atribuit şi pentru care s-a emis Certificatul de Urbanism nr. /29.09.200.
În fapt, în calitate de beneficiar al Legii nr. 341/2004, în baza art. 5 lit. e reclamantul a solicitat pârâtei Primăria mun. Craiova, concesionarea sau închirierea cu prioritate, fără licitaţie, a unei suprafeţe de teren de 100 mp, pentru construirea unui atelier de reparaţii auto, iar la data de 03.06.2005, Primăria Craiova, prin adresa nr. a răspuns reclamantului că terenurile ce aparţin domeniului public sau privat al Primăriei se acordă numai prin licitaţie publică.
Ulterior, la data de 29.09.200, s-a eliberat reclamantului certificatul de urbanism nr. /29.09.200, referitor la o suprafaţă de 100 mp situată în zona „Fabrica de pâine” din Craioviţa Nouă, însoţit de PUZ şi plan de amplasament în zonă, unde este marcat acest spaţiu, fiindu-i promis reclamantului că în cel mai scurt i se va întocmi şi un contract de concesiune.
La scurt timp după această localizare, vecinul din partea dreaptă a terenului, respectiv Sc Srl, care deţine o spălătorie autor pe terenul limitrof, s-a extins cu o platformă betonată exact pe terenul ce-i fusese indicat reclamantului, iar ca urmare a cererii formulată de reclamant cu privire la acest aspect, Primăria Mun. Craiova i-a sugerat să-şi deplaseze amplasamentul pe terenul rămas liber.
Arată reclamantul că pentru demararea lucrărilor de construcţie şi dotarea atelierului auto pe care intenţionează să-l ridice pe amplasamentul indicat, reclamantul a contractat un credit, iar pentru obţinerea tuturor avizelor, proiectelor şi autorizaţiilor a făcut cheltuieli substanţiale, care, prin trecerea timpului, tind să se piardă prin depăşirea termenelor de valabilitate a acestora, însă pentru obţinerea autorizaţiei de construire îi este necesară dovada titlului asupra terenului, respectiv contract de închiriere sau de concesiune, contract pe care Primăria Mun. Craiova refuză să-l întocmească..
În drept cererea se întemeiază pe dispoziţiile art. 1 alin. 1, art. 8, art. 10 din Legea nr. 554/2004.
Instanţa a încuviinţat pentru reclamant proba cu înscrisurile depuse la dosar şi a emis adresă către pârâta Primăria Mun. Craiova pentru a comunica care este regimul juridic al terenului ce face obiectul litigiului, respectiv pentru terenul în suprafaţă de 100 mp, situat în Craiova, zona Fabrica de Pâine, din Craioviţa Nouă, pentru care s-a emis certificat de urbanism nr. şi de a depune dovezi privind regimul juridic.
La termenul de judecată din data de 04 mai 2011 pârâta a depus la dosar adresa nr. din care rezultă că terenul ce face obiectul litigiului aparţine domeniului privat al mun. Craiova, aşa cum rezultă din certificatul de urbanism nr. /29.09.200.
Instanţa, din oficiu, a invocat excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Dolj în soluţionarea cauzei.
Prin sentinţa nr.972 din 04.05.2011 pronunţată de Tribunalul Dolj-Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Dolj.
S-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul BALOTESCU IOAN-GUSTI, în contradictoriu cu pârâta PRIMĂRIA MUNICIPIULUI CRAIOVA – PRIN PRIMAR în favoarea Judecătoriei Craiova.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut următoarele:
Analizând cu precădere excepţia necompetentei materiale a instanţei, ce face de prisos judecata în fond a pricinii în conformitate cu art. 137 alin. 1 C pr. Civ., se reţine că excepţia invocată este întemeiată, dat fiind că prin acţiunea formulată reclamantul a solicitat obligarea pârâtei Primăria municipiului Bucureşti la întocmirea contractului de concesionare asupra unui teren aparţinând domeniului privat al municipiului Craiova.
Astfel, potrivit disp. art. 1845 C civ ,,Statul, stabilimentele publice si comunale, în ceea ce priveşte domeniul lor privat sunt supuse la aceleaşi prescripţii ca si particularii, şi, ca aceştia, le pot opune”.
În temeiul art. 4 din Legea nr. 213/1998 ,,domeniul privat al statutului sau al unităţilor administrativ teritoriale este alcătuit din toate bunurile aflate în proprietatea lor si care nu fac parte din domeniul public . Asupra acestora instituţiile au un drept de proprietate privată”. În continuarea aceluiaşi raţionament, conform art. 123 alin. 2 din Legea nr. 215/2001 privind administraţia publica locala ,,Bunurile ce fac parte din domeniul privat sunt supuse dispoziţiilor de drept comun, daca prin lege nu se prevede astfel”.
Din interpretarea dispoziţiilor legale sus enunţate a rezultat că în speţă nu este vorba de un litigiu derivat dintr-un contract administrativ în sensul art. 2 din Legea nr. 554/2004, ci un litigiu derivat dintr-un contract de drept comun ce se va soluţiona de către instanţele judecătoreşti conform dispoziţiilor art. 1 C pr. civ.
Normele de competenţă materială sunt de strictă interpretare, astfel încât rezultă că, în măsura în care codul de procedură civilă sau legile speciale nu prevăd în mod expres competenţa materială a altei instanţe pentru soluţionarea în fond a unei anumite cereri, competenţa revine judecătoriei.
Instanţa de contencios administrativ este competentă potrivit art. 8 alin. 2 şi art. 2 alin. 1 lit. c din Legea nr. 554/2004, să soluţioneze numai acele litigii legate de contractele administrative, respectiv a acelor contracte care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică sau a altor categorii de contracte administrative reglementate expres prin legi speciale.
În speţă, cererea având ca obiect încheierea unui contract de concesiune, vizează cu un spaţiu care aparţine domeniului privat al Municipiului Craiova, aşa cum rezultă atât din cuprinsul certificatului de urbanism nr. 2377/29.09.2009, emis de către pârâtă, astfel încât nu se încadrează în sfera de reglementare a art. 2 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 554/2004.
În raport de situaţia de fapt existentă în cauză şi prevederile legale aplicabile, soluţionarea litigiului aparţine Judecătoriei, ca instanţă cu plenitudine de competenţă în materie civilă, şi nu instanţei de contencios administrativ, care judecă numai acele cauze date de legiuitor expres în competenţa acesteia.
Pentru aceste considerente, în conformitate cu dispoziţiile art. 159 C pr. Civ., instanţa a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Dolj şi a declinat cauza spre competentă soluţionare în favoarea Judecătoriei Craiova.
La Judecatoria Craiova cauza a fost înregistrată la data de 10.05.2011 sub nr. 13785/215/2011.
S-a depus la dosar adresa nr. emisa de Primăria Municipiului Craiova privind regimul juridic al terenului in cauză, si Certificat de Urbanism nr. /29.09.200.
Prin sentinţa civilă nr.10298/08.06.2011 pronunţată de Judecătoria Craiova a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantul Balotescu Ioan Gusti în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Craiova prin Primar.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că potrivit certificatului seria eliberat de Comisia Parlamentară a Revoluţionarilor din Decembrie 1989, reclamantul a fost confirmat cu titlul de luptător pentru victoria revoluţiei române din decembrie 1989.
Instanţa reţine că potrivit dispoz. Art. 5 alin. 1 lit. c din Legea 341/12.07.2004, reclamantul, ca luptător pentru victoria revoluţiei române din decembrie, ar putea beneficia de concesionarea cu prioritate, fără licitaţie, a unei suprafeţe de teren de până la 100 mp din domeniul public, pentru construirea unui spaţiu comercial sau de prestări servicii cu o clauză de neînstrăinare timp de 10 ani de la data dobândirii.
Însă, din adresa nr. emisă de Primăria Municipiului Craiova – direcţia Patrimoniu „Serviciul Administrare Domeniu Public şi privat”, instanţa a reţinut că reclamantul nu mai poate beneficia de această concesionare deoarece a primit o suprafaţă de teren în condiţiile Legii 18/1991, astfel: potrivit Hotărârii nr. a Comisiei Judeţene pentru stabilirea Dreptului de Proprietate privată asupra terenurilor (legea nr. 1/2000) reclamantul a fost validat cu 10.000 mp teren pentru construirea de locuinţe.
Astfel, reclamantul, potrivit dispoz. art. 13 alin. 13 din Legea 341/2004 nu mai poate beneficia de prevederile invocate, respectiv art. 5 alin. 1 lit. c din Legea nr. 341/2004.
Reclamantul a motivat că nu are în posesie acest teren, dar atâta timp cât, potrivit adresei menţionate anterior reclamantul a fost validat cu suprafaţa de 10.000 mp teren pentru construirea de locuinţe (HCJ nr.), adresă care nu a fost revocată până la acest moment, instanţa nu a putut reţine întemeiate susţinerile reclamantului.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul B. I.-G., care a arătat, în esenţă, că instanţa a interpretat în mod eronat prevederile Legii nr.341/2004; astfel, apelantul nu a fost pus în posesie niciodată pe terenul solicitat în baza Legii nr.42/1990, iar în altă ordine de idei, indiferent de situaţia validării sau a punerii în posesie asupra suprafeţei de 10.000 mp., aceasta nu are nicio legătură cu solicitarea de atribuire prin concesionare a unei suprafeţe de 100 mp, faţă de prevederile art.13, alin.3 din Legea nr.341/2004, din care reiese că beneficiarii acestui act normativ nu vor mai beneficia „de aceleaşi drepturi” precum cele prevăzute de Legea nr.42/1990.
Apelul este fondat.
Potrivit art.13, alin.3 din Legea nr.341/2004, „persoanele beneficiare ale prezentei legi, care au deţinut drepturi prin atribuire de proprietate, concesionare sau închiriere în conformitate cu prevederile Legii nr.42/1990, nu vor mai beneficia de aceleaşi drepturi conform prezentei legi”.
Din reglementarea legală citată rezultă că este vorba despre ipoteze diferite, de drepturi distincte cuvenite beneficiarilor acestui act normativ, şi anume: „atribuire de proprietate” (ceea ce echivalează cu constituirea dreptului de proprietate funciară), concesionarea unui bun sau închirierea unui bun.
Beneficiul legal al constituirii dreptului de proprietate funciară este reglementat de art.5, alin.1, lit.g din lege, care face vorbire despre „atribuirea, în limita posibilităţilor, în proprietate a 10.000 mp de teren în extravilan şi 500 mp de teren în intravilan – acesta din urmă pentru destinaţia de locuinţă, dacă nu a avut sau nu are în proprietate un alt spaţiu locativ”.
Închirierea sau concesionarea unui bun sunt beneficii reglementate de art.5, alin.1, lit.c din aceeaşi lege, care le menţionează în modul următor: „ cumpărarea sau închirierea cu prioritate, fără licitaţie, din fondul de stat, a unui spaţiu comercial sau de prestări de servicii corespunzător, cu o suprafaţă utilă de până la 100 mp, inclusiv în indiviziune, sau concesionarea ori închirierea cu prioritate, fără licitaţie, a unei suprafeţe de teren de până la 100 mp din domeniul public pentru construirea unui spaţiu comercial sau de prestări de servicii”.
Totodată, art.5 alin.1 din lege statuează că persoanele prevăzute la art.3, alin.1, lit.b (persoanele care au calitate de „luptător pentru Victoria Revoluţiei din Decembrie 1989”), precum şi la art.4, alin.1(urmaşi ai eroilor martiri) beneficiază, pe lângă indemnizaţia calculată conform prevederilor art.4, şi de drepturile reglementate de acest articol, la alin.1, literele a – n”.
Din modul de formulare a acestor texte de lege rezultă că, drepturile reglementate prin fiecare din ipotezele prevăzute de literele a – n ale art.5, alin.1 sunt cumulative cu indemnizaţia reparatorie lunară prevăzută de art.4 din lege, înşiruirea lor evidenţiind, totodată, caracterul lor cumulativ în cadrul aceluiaşi articol şi al aceluiaşi alineat.
În ceea ce priveşte drepturile enunţate de litera c), instanţa constată că acestea au caracter alternativ, şi nu cumulativ, fapt ce rezultă din folosirea conjuncţiei ”sau” în corpul textului de lege citat; cu alte cuvinte, persoana care are calitatea impusă de lege va putea fie să cumpere, fie să închirieze cu prioritate un spaţiu comercial sau de prestări servicii, fie să concesioneze, fie să închirieze cu prioritate un teren de până la 100 mp din domeniul public pentru construirea unui astfel de spaţiu, cumulativ cu celelalte drepturi prevăzute de celelalte ipoteze legale, printre care şi dreptul la constituirea dreptului de proprietate funciară prevăzut de litera g.
În speţă se impune, pentru o justă rezolvare a pretenţiei deduse judecăţii, o astfel de interpretare sistematică a dispoziţiilor legale incidente, prin raportarea dispoziţiilor art.13, alin.3 din actul normativ analizat la conţinutul art.5 din aceeaşi lege.
Se mai reţine că art.13, alin.3 din Legea nr.341/2004 face trimitere la Legea nr.42/1990, care a fost abrogată prin actul normativ analizat; Legea nr.42/1990 reglementa anumite beneficii legale prin art.10, literele a – t, la litera „t”fiind prevăzută „acordarea unei suprafeţe de teren în condiţiile Legii fondului funciar nr.18/1991”, drepturile respective având, de asemenea, caracter cumulativ, fără ca actul normativ respectiv să prevadă vreun drept de concesionare a unui teren din domeniul public, drept ce a fost prevăzut de abia în legea ulterioară (341/2004).
Prin urmare, faţă de această raportare a art.13, alin.3 din Legea nr.341/2004 la dispoziţiile aceluiaşi act normativ şi la dispoziţiile actului normativ anterior, se reţine că dreptul la constituire al beneficiarului legii are caracter cumulativ faţă de dreptul de concesionare sau de închiriere, acestea două din urmă având caracter alternativ (unul în raport cu celălalt).
Aşa fiind, faptul că apelantul-reclamant fost validat cu suprafaţa de teren extravilan de 10.000 mp printr-o hotărâre a comisiei judeţene nu constituie un impediment la realizarea unui drept prevăzut în mod distinct de lege, dreptul la concesionarea unui teren în vederea edificării pe acesta a unui spaţiu comercial.
Totodată, se constată că, faţă de probele administrate, în cauză s-a derulat prima etapă a formării acordului de voinţă între concedent şi concesionar, fiind individualizat bunul ce va face obiectul concesiunii, prin emiterea către apelantul-reclamant a certificatului de urbanism nr. /29.09.200, în baza Legii nr.50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii.
În acest context al stării de fapt şi de drept, apare ca nejustificat refuzul intimatei–pârâte de a încheia contractul de concesiune cu privire la terenul respectiv, acţiunea reclamantului fiind întemeiată.
În temeiul art.296 C.pr.civ, Tribunalul va admite apelul, va schimba în totalitate sentinţa Judecătoriei şi va obliga pârâta să-i întocmească reclamantului contract de concesiune pentru suprafaţa de teren de 100 mp pentru care a fost emis certificatul de urbanism nr. /29.09.200.
