DREPT CIVIL. NOVAŢIE PRIN SCHIMBARE DE OBIECT. ACŢIUNE ÎN PRETENŢII ÎNTEMEIATĂ PE UN RAPORT OBLIGAŢIONAL STINS PRIN EFECTUL NOVAŢIEI.
Art. 1129 – 1130 din Codul civil.
Art. 1576 – 1584 din Codul civil.
Raportul juridic obligaţional născut în baza contractului de împrumut şi-a încetat existenţa şi valabilitatea la data la care părţile au fixat ultima zi de restituire a împrumutului dat fiind că părţile conveniseră prin acelaşi act asupra intervenirii unei novaţii în cazul în care împrumutul nu se restituie, novaţie în baza căreia a luat naştere un alt raport obligaţional care prin el însuşi a stins vechiul raport obligaţional.
Acţiunea principală apare astfel ca fiind întemeiată pe un raport obligaţional care nu mai exista la data promovării acesteia, ca atare, în mod corect acţiunea a fost respinsă ca nefondată, între părţi nemaiexistând un raport juridic de împrumut, iar creditorul nu are un drept de opţiune, în a alege care raport obligaţional să-l pună în executare.
DECIZIA CIVILĂ NR.1115/2012-R
din 15 martie 2012 (dosar nr.2796/271/2008)
Prin sentinţa civilă nr. 5162 din 04.05.2010 pronunţată de Judecătoria O, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul M F în contradictoriu cu pârâtul O M, s-a respins cererea reconvenţională formulată de pârâtul-reclamant reconvenţional O M în contradictoriu cu reclamantul-pârât reconvenţional M F şi cu pârâţii O G, A M, O V, O R M, a fost obligat pârâtul O M la plata către reclamant a sumei de 25.400 Euro, reprezentând împrumut contractat prin înscrisul intitulat „contract de înţelegere” din data de 08.02.2007, a fost obligat pârâtul O M la plata către reclamant a dobânzii legale calculată asupra debitului principal, de la data de 17.03.2008, până la data achitării integrale a debitului, au fost respinse ca nefondate celelalte pretenţii şi a fost obligat pârâtul O M la plata către reclamant a cheltuielilor judiciare în cuantum de 3681 lei.
Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut că între reclamant şi pârât s-a încheiat la data de 08.02.2007 un înscris sub semnătură privată, intitulat „contract de înţelegere”, prin care pârâtul s-a obligat să restituie reclamantului până la data de 15 aprilie 2007 datoria reprezentând 25.400 Euro, în caz contrar pârâtul obligându-se la a trece în proprietatea reclamantului terenul situat în C, nr. cad 3400 parcelele 4, 5, 6 reprezentând contravaloarea datoriei de 25.400 Euro.
Instanţa de fond a reţinut că pârâtul, prezent personal la termenul de judecată din 03.11.2009, a precizat că a scris şi semnat înscrisul menţionat, aspect faţă de care s-a constatat că sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 1180 Cod civil, precum şi faptul că reclamantul a probat existenţa unui contract de împrumut valabil încheiat, pentru care părţile au confecţionat un instrumentu.
Avându-se în vedere dispoziţiile art. 969 Cod civil, care consacră principiul forţei obligatorii a contractului intre părţi, acestea fiind ţinute sa-si execute obligaţiile asumate, instanţa de fond a apreciat că principiul pacta sunt servanda nu poate fi fundamentat numai pe cerinţele morale ale respectării cuvântului dat, ori pe cerinţele juridice ale respectării voinţelor individuale exprimate, ci se înscrie în rândul cerinţelor societarii însăşi, cerinţe întărite cu puterea pe care dreptul le-o conferă.
Cu privire la apărările pârâtului că suma împrumutată este mai mică, respectiv 14.000 Euro, diferenţa reprezentând dobândă de 10% lunar şi contravaloarea unor servicii prestate de reclamant pârâtului, prima instanţă a reţinut că din nici o probă administrată în cauză nu rezultă că reclamantul ar fi împrumutat pârâtului doar suma de 14.000 euro cu dobândă cămătărească, sens în care s-a avut în vedere probele testimoniale administrate în cauză, astfel, martorul M V a arătat că nu a văzut circulând vreo sumă de bani, dar din câte ştie datoria era de 25.400 Euro, martorul C C a arătat că are cunoştinţă de suma de 14.000 Euro, însă nu ca împrumut, ci preţ pentru un teren, iar martorul M D nu ştie despre ce sumă este vorba.
Nefiind administrate nici un fel de probe în susţinerea afirmaţiilor pârâtului-reclamant reconvenţional, conform dispoziţiilor art. 1169 Cod civil, instanţa de fond a dat eficientă înscrisului sub semnătură privată încheiat la data de 08.02.2007, scris şi semnat de pârât, prin care acesta recunoaşte că a împrumutat de la reclamant suma de 25.400 Euro, pe care se obliga să o restituie până la data de 15.04.2007 şi, întrucât nu s-a făcut dovada că pârâtul ar fi restituit o parte din acest debit, a fost obligat acesta la plata în favoarea reclamantului a sumei de 25.400 Euro.
Instanţa de fond a respins cererea pârâtului – reclamant reconvenţional de constatare a nulităţii parţiale a actului sub semnătură privată intitulat „contract de înţelegere” pentru diferenţa ce excede sumei de 15.000 Euro, întrucât nu s-a făcut în nici un mod dovada că diferenţa ar reprezenta dobândă, percepută cu încălcarea dispoziţiilor art. 5 din OG nr. 9/2000.
Referitor la cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata dobânzii legale de la data scadenţei – 15.04.2007 şi până la executarea hotărârii, a fost admis în parte acest capăt de cerere de către prima instanţă, avându-se în vedere dispoziţiile art. 1081 Cod civil şi art. 1079 Cod civil, precum şi faptul că pârâtul a fost notificat de executorul judecătoresc să restituie împrumutul la data de 17.03.2008 (notificarea nr. 52/N a Societăţii de executori judecătoreşti B) şi doar de la această dată pot începe să curgă dobânzile legale la debitul datorat.
Referitor la cererea reconvenţională instanţa de fond a reţinut că vicierea consimţământului nu este cauză de nulitate absolută, ci de nulitate relativă a actului şi poate fi invocată doar de partea al cărei consimţământ a fost viciat, nu de către un terţ. În plus, O G nici nu a avut calitatea de parte în actul atacat, ci de mandatar al vânzătorilor, deci nu se poate pune problema vicierii consimţământului acestuia.
Referitor la lipsa cauzei, prima instanţă a reţinut că aceasta trebuie dovedită, întrucât existenţa şi valabilitatea cauzei sunt prezumate, conform art. 967 Cod civil, până la proba contrară şi că în cauză nu s-a făcut dovada inexistenţei sau ilicitului cauzei actului atacat sub nici un aspect.
În ceea ce priveşte caracterul preţului, instanţa de fond a apreciat că părţile sunt libere să stabilească nivelul preţului din contracte nu numai în funcţie de valoarea economică a bunului vândut la momentul încheierii actului, ci şi în funcţie de alte elemente, pe care le consideră relevante.
Preţul vânzării celor două parcele – 3400/4 şi 3400/5 a fost de 1000 lei, la data de 25.04.2007, preţ care a fost achitat integral la data semnării actului.
Cu aproximativ 5 luni înainte, la data de 05.12.2006, acelaşi mandatar, în reprezentarea aceloraşi vânzători, a vândut unor terţi, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4360 trei parcele de teren identice, dezmembrate din acelaşi nr. cad 3400, respectiv 3400/1, 3400/2 şi 3400/3 pentru un preţ total de 300 lei.
În aceste condiţii, prima instanţă a apreciat ca fiind evident faptul că preţul din actul atacat nu apare ca nefiind sincer şi serios. În măsura în care părţile aleg să nu stabilească în contracte preţul real, pentru a eluda dispoziţiile legale referitoare la taxe şi impozite (ceea ce în speţă nu s-a dovedit însă) nu este admisibil ca această încălcare a legii să fie invocată în apărarea lor tocmai de către cei care o încalcă.
Instanţa de fond a mai reţinut că pârâtul-reclamant reconvenţional nu a reuşit să facă dovada că are sau că a avut calitatea de proprietar al terenurilor vândute şi nici că prin această vânzare, între nişte terţi, s-ar fi stins împrumutul contractat cu reclamantul, reţinându-se şi faptul că vânzătorii din actul atacat – pârâţi în cererea reconvenţională din prezenta cauză – nu au formulat nici un fel de apărări şi nu au solicitat, la rândul lor, anularea sau constatarea nulităţii contractului deşi eventualele neregularităţi invocate de pârâtul-reclamant reconvenţional le-ar fi afectat în primul rând lor drepturile patrimoniale, considerente pentru care, a respins ca nefondată cererea pârâtului-reclamant de constatare a nulităţii absolute parţiale a actului de dezmembrare şi vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1436/25.04.2007 de BNP P A F şi reţinând dispoziţiile art. 274 Cod proc. civ., a obligat pârâtul-reclamant reconvenţional să plătească reclamantului cheltuieli de judecată în cuantum de 3681 lei, reprezentând: 3076 lei taxă de timbru, 5 lei timbru judiciar, 100 lei onorariu cu notificarea nr. 52/N, 500 lei onorariu avocat conform chitanţei nr. 11/28.04.2009, respingând cererea reclamantului de obligare a pârâtului-reclamat reconvenţional la plata celorlalte cheltuieli de judecată, reţinând faptul că din actele justificative depuse nu rezultă că au fost efectuate în prezenta cauză.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal şi timbrat cu 1.538 lei taxă timbru şi 5 lei timbru judiciar, a declarat apel pârâtul reclamant-reconvenţional O M.
Prin decizia civilă nr.116/A din 15 aprilie 2011, Tribunalul Bihor a admis ca fondat apelul civil introdus de apelantul O M în contradictoriu cu intimaţii M F, O G, A M, O V, O R M şi M F A, împotriva sentinţei civile nr. 5162 din 04.05.2010 pronunţată de Judecătoria Oradea, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că :
A respins acţiunea formulată de reclamantul M F în contradictoriu cu pârâtul O M.
A menţinut dispoziţia din hotărârea atacată privind respingerea cererii reconvenţionale.
A obligat pe intimatul M F să plătească apelantului suma de 1.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale în apel.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut următoarele :
Din analiza dispoziţiilor art. 969 Cod civil, rezultă că obligativitatea unei convenţii se impune între părţi, care sunt ţinute să-şi execute obligaţiile asumate. Atunci însă când se invocă de către una dintre părţile contractului , discordanţa dintre înscrisul constatator al unui contract şi voinţa reală a părţilor, instanţa este chemată să analizeze înscrisul sub semnătură privată pornind de la voinţa reală, de la acordul real al voinţelor părţilor convenţiei. Prin înscrisul sub semnătură privată intitulat „contract de înţelegere” din 08,.02.2007, apelantul s-a angajat să restituie intimatului M F, până la data de 15 aprilie 2007, datoria în sumă de 25.400 euro, în caz contrar apelantul s-a obligat să treacă în proprietatea intimatului M F terenul situat în C, cu nr. cadastral 4, 5, 6, ca reprezentând contravaloarea datoriei de 25.400 euro. Părţile au mai menţionat că în cazul trecerii terenului în proprietatea intimatului reclamant, acesta se obligă să achite toate cheltuielile necesare pentru a intra în posesia terenului de mai sus.
Instanţa de apel a reţinut din actele şi probaţiunea administrată, că între părţile în litigiu s-a încheiat un contract de împrumut în care s-a stipulat clauza potrivit căreia în situaţia de nerestituire a împrumutului până la data de 15.04.2007, apelantul se obligă să treacă în proprietatea intimatului M F terenul identificat în act ca reprezentând contravaloarea datoriei, precum şi obligaţia intimatului să achite toate cheltuielile necesare pentru a intra în posesia terenului de mai sus.
Deşi a semnat convenţia încheiată la data de 08.02.2007, prin răspunsurile la interogatoriu, intimatul reclamant a avut o poziţie oscilantă în primă instanţă faţă de clauza contractuală privind obligaţia de transmitere în proprietatea sa de către apelant a terenurilor menţionate, astfel, după ce a arătat prin răspunsul la interogatoriu că nu s-a constituit nici o garanţie în vederea restituirii împrumutului, la întrebarea cu nr. 8 a arătat că a aflat ulterior că apelantul nu are terenurile în proprietate pentru a i le transmite.
La dosarul cauzei s-a depus actul de dezmembrare şi vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1436 din 25.04.2007 de BNP P A F, prin care intimaţii A M, Oros V şi O R M, în calitate de vânzători, prin mandatar O G, a înstrăinat intimatei M F, în calitate de cumpărător, imobilele cu nr. cadastral nou format 3400/4, reprezentând în natură teren arabil extravilan, în suprafaţă de 497 mp şi parcela cu nr. cadastral nou format 3400/5, reprezentând în natură teren arabil extravilan, în suprafaţă de 497 mp pentru preţul de 1.000 lei, cu privire la care s-a menţionat că a fost achitat la data semnării actului.
Instanţa de apel a mai reţinut că, apărarea invocată în cauză de reclamantul reconvenţional, apelantul O M, atât prin întâmpinarea şi acţiune reconvenţională, în faţa primei instanţe, cât şi criticile aduse prin motivele de apel, au vizat faptul că prin încheierea actului autentificat de mai sus, clauza contractuală stipulată de părţi, a fost executată de către acestea.
Avându-se în vedere că actul autentic a fost încheiat de către intimaţii A M, O V şi O R M mama, fratele şi cumnata apelantului, în calitate de proprietari ai imobilelor, prin mandatar O G, tatăl apelantului şi intimata M F, fiica intimatului M F, în calitate de cumpărător, instanţa de apel a analizat, în ce măsură clauza stipulată prin contractul de împrumut a fost executată de către apelant. Prin răspunsurile la interogatoriu ale intimatului O G în faţa instanţei de fond şi ale intimaţilor A M, Oros V şi O R M în faţa instanţei de apel, aceştia au arătat că au cunoscut de împrumutul acordat de intimatul M F apelantului, însă într-un cuantum mai mic, precum şi de faptul că această datorie urma să fie stinsă prin vânzarea către intimatul M F a parcelelor de teren, sens în care intimaţii A M, O V şi O R M au arătat că l-au mandatat pe intimatul O G să vândă terenul şi l-au atenţionat că facă menţiunea stingerii datoriei, arătând că nu a primit vreo sumă de bani în urma înstrăinării terenului către intimata M F de la mandatar sau altă persoană.
Este adevărat că intimaţii de mai sus au calitatea de terţi faţă de contractul intitulat „Contract de înţelegere” încheiat între apelant şi intimatul reclamant şi nu au făcut dovada că au solicitat anularea sau constatarea nulităţii contractului autentic în care au calitatea de părţi contractuale, însă conform poziţiei exprimate de către aceştia, au încheiat actul autentic în considerarea stingerii datoriei pe care apelantul a avut-o faţă de intimatul reclamant. De altfel, pârâţii intimaţi de mai sus au recunoscut la interogatoriu că terenul a fost cumpărat cu banii apelantului, acesta fiind plecat din ţară.
Instanţa de apel, coroborând probaţiunea administrată în cauză, răspunsurile la interogatorii şi cuprinsul actului autentic de vânzare-cumpărare, a apreciat că prin încheierea acestui act şi care în opinia instanţei îndeplineşte condiţiile unei stipulaţii pentru altul, obligaţia asumată de apelant prin clauza contractuală încheiată cu intimatul reclamant a fost îndeplinită. Faptul că voinţa reală a părţilor a fost în acest sens, este confirmată de modul în care s-au derulat evenimentele, de convingerea avută la încheierea actului autentic a intimaţilor A M, O V şi O R M, proprietarii tabulari ai terenului, că urmează a fi stinsă datoria apelantului faţă de intimatul M F, de faptul că intimatul reclamant a cunoscut situaţia terenului, care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare, precum şi de preţul inserat în contract. Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut că părţile sunt libere să stabilească preţul în contractele pe care le încheie, nivel care se stabileşte nu numai în funcţie de valoarea economică a bunului vândut, ci şi în funcţie de alte elemente avute în vedere de către părţi. Ori, tocmai clauza contractuală din contractul sub semnătură privată, se apreciază că a fost unul din elementele avute în vedere de către părţi. Pentru aceste considerente instanţa de apel a apreciat criticile formulate de apelant, ca fiind în parte întemeiate, iar cât priveşte criticile aduse sentinţei apelate privind respingea acţiunii reconvenţionale, au fost înlăturate, în mod corect prima instanţă a reţinut că în speţă nu s-a făcut dovada vreunui motiv de nulitate absolută a contractului autentic şi nici incidenţa dispoziţiilor art. 966 Cod civil privind lipsa cauzei.
În contextul considerentelor mai sus arătate, instanţa de apel a apreciat apelul formulat ca fiind fondat, admiţându-l în temeiul art. 296 Cod procedură civilă împotriva sentinţei apelate pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamant împotriva pârâtului şi a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate privind respingerea cererii reconvenţionale, iar în condiţiile art. 276 Cod procedură civilă, a obligat intimatul M F la plata în favoarea apelantului a sumei de 1.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale în apel, reprezentând taxă timbru şi onorariu avocaţial.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, timbrat cu suma de 1873 lei şi timbru judiciar în valoare de 5 lei, a declarat recurs intimatul M F, solicitând admiterea acestuia, modificarea deciziei în sensul respingerii apelului, cu cheltuieli de judecată.
Prin motivele de recurs s-a invocat că s-a încălcat principiul disponibilităţii, s-a admis o cerere nouă formulată pentru prima dată în apel, s-au ignorat dispoziţiile art.1096 Cod civil, s-a utilizat în motivare o instituţie neprevăzută de Codul civil, stipulaţia pentru altul.
Decizia este pecetea unei rezolvări emoţionale izvorâtă din impresia subiectivă a judecătorului, nu din studiul temeinic, documentat al speţei. Una din manifestările concrete ale dreptului de dispoziţie o constituie achiesarea pârâtului la cererile , fie doar în parte, formulate de către reclamant, în speţă O M, a precizat expres prin întâmpinare că recunoaşte primirea cu împrumut în octombrie 2006 de la reclamant a sumei de 14.000 EURO, instanţa fiind obligată să ia act de această achiesare, în căile de atac nu se poate reveni asupra acesteia.
Nu a observat instanţa de apel că apelantul şi-a retractat propria achiesare cel puţin pentru suma de 15.000 EURO. El i-a împrumutat pârâtului o sumă de bani pentru 6 luni, la expirarea termenului l-a notificat şi acţionează pentru plată, acesta a recunoscut datoria în parte -15.000 EURO –diferenţa fiind dobândă nelegală, a recunoscut înscrisul arătând că şi-a îndeplinit obligaţia prin plata alternativă la care s-a obligat, cerând constatarea nulităţii absolute a acelui act.
Există cel puţin două neconcordanţe – a recunoscut datoria obligându-se la restituire, cererea reconvenţională nu-şi avea justificarea câtă vreme tindea la readucerea în patrimoniul său –al familiei-, a imobilelor cu care pretindea că şi-a plătit datoria. În măsura în care cererea reconvenţională s-a respins, terenurile au rămas în patrimoniul fiicei, prin apel a cerut respingerea acţiunii principale şi admiterea celei reconvenţionale, înlăturând argumentul plăţii prin echivalent.
Sarcina instanţelor era simplă în raport cu claritatea probaţiunii administrate şi nu mai necesită o dezvoltare suplimentară. Plata nu s-a făcut pe seama pe seama creditorului şi nici nu i s-au trecut în proprietate cele 3 parcele, se pune întrebarea dacă s-a făcut dovada că cea care a primit două din trei parcele prin contract autentic de vânzare-cumpărare –fiica reclamantului –era sau nu împuternicita acestuia, dacă a fost mandatară cu drept de-a primi două din trei terenuri promise şi a stinge obligaţia.
Instanţa a reţinut existenţa unei stipulaţii pentru altul. Ori, instanţa a asimilat nelegal şi incorect o instituţie neprevăzută de legea română unei convenţii, exclusiv între terţi neparticipanţi la actul obligaţional iniţial, fără dovadă de împuternicire, accept pentru modificarea clauzelor iniţiale.
Dacă M A, compărătoarea celor două parcele dobândea înainte de ajungerea la termen a datoriei, prin contract simulat două din cele trei parcele promise creditorului, putea fi un act legal ca novaţie. Trebuia să dea de altfel de gândit cum se presupune că un datornic versat ca pârâtul, ce a luat zeci de împrumuturi, să pretindă că a cumpărat zeci de hectare de teren pe numele altuia, a făcut nenumărate tranzacţii financiare şi funciare, şi nu îşi ia nici o măsură de precauţie faţă de un act de împrumut nedesfiinţat, ştiind şi că obligaţia sa secondară viza trei şi nu două parcele ce urmau a trece în proprietatea creditorului.
În drept s-a invocat art.292 alin.1, art.294, art.304 pct.9 Cod procedură civilă, art.304 pct.6 Cod procedură civilă.
Intimatul pârât O M, prin notele de şedinţă depuse la dosar a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei atacate ca fiind legală şi temeinică, invocând că, niciodată, în scriptele depuse la dosar intimatul O M nu a recunoscut că împrumutul a fost în limitele sumei de 24.500 EURO, aşa cum susţine recurentul în acţiunea introductivă de instanţă, compusă din 14.000 lei împrumutaţi în octombrie 2006 şi 11.400 EURO-în noiembrie 2006, fiind vorba de un singur împrumut în octombrie 2006, la care s-a adăugat suma de 1000 EURO, pentru lucrări efectuate de recurent, 8400 EURO-dobânzi pe perioada de 6 luni şi 2.000 EURO, diferenţă de lucrări, iar suma împrumutată a fost de 14.000 lei, conform declaraţiilor martorului C C-fila 255 dosar de fond, bani daţi de recurent actualei soţii a intimatului. Şi martorul V M cunoaşte modalitatea de stingere a datoriei prin înstrăinarea unor parcele de teren de către O către M, în schimbul banilor, iar cumpărătoarea celor două parcele de teren este M F A-fiica recurentului, parte în actul de dezmembrare şi vânzare cumpărare şi deşi nu a fost întrebat de nimeni, recurentul a încercat să facă dovada că nu a fost prezent la locul încheierii contractului, susţinând că este în Italia, fiind contrazis de mandatarul O G, care prin interogatoriul luat, a arătat că recurentul a fost de faţă la încheierea actului.
Ceilalţi intimaţi, deşi legal citaţi, nu şi-au comunicat poziţia în cauză.
Examinând hotărârea recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, instanţa constată următoarele:
În primul rând, după cum corect au reţinut şi instanţele de fond şi apel, obiectul acţiunii principale are ca temei împrumutul acordat de recurentul reclamant pârâtului O M. Chiar dacă prin întâmpinare pârâtul a recunoscut doar o parte din suma împrumutată, probatoriul administrat a pus în evidenţă că suma totală împrumutată este în cuantum de 25.400 EURO.
Faptul că pârâtul a recunoscut o parte din datorie are ca prim efect dispensa reclamantului de a mai produce vreo probă pentru suma recunoscută, astfel că această susţinere din motivele de recurs este corectă. Dar, acordul de a o restitui nu este pur şi simplu ci dat în contextul în care se cere constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu numita M F A. Ori aceasta fiind expunerea completă a situaţiei în care s-a recunoscut o parte din împrumut şi s-a acceptat plata acestei părţi, analiza situaţiei implică un tratament juridic mai complex decât cel expuse în prima critică formulată de recurent care susţine că a avut loc o recunoaştere pură şi simplă a împrumutului în cuantum de 14.000 EURO şi acceptul tot pur şi simplu de a restitui suma de 15.000 EURO, şi că instanţa de apel a greşit când n-a luat act de această achiesare a pârâtului şi n-a pronunţat soluţia măcar în parte în sensul recunoaşterii şi achiesării făcute de pârât.
Însă, aşa cum s-a precizat anterior recunoaşterea nu era una pură şi simplă ci una complexă, respectiv acceptarea restituirii a fost făcută în contextul în care urma să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat la notar la data de 25 aprilie 2007 şi aceasta pentru că potrivit contractului „de înţelegere” aflat la fila 7 din dosarul instanţei de fond, părţile au convenit ca în cazul în care pârâtul O M nu restituie până la data de 15 aprilie 2007 împrumutul de 25.400 EURO luat de la reclamantul M F, între părţi să intervină o novaţie prin schimbarea obiectului, respectiv pârâtul O M se obliga să treacă, să transmită în proprietatea reclamantului 3 parcele de teren din numărul cadastral 3400 „reprezentând contravaloarea datoriei de 25.400 EURO”.
Deci, în contul împrumutului de 25.400 EURO, pârâtul urma să-i dea reclamantului 3 parcele de teren şi astfel să se stingă împrumutul, datoria, aspect confirmat chiar şi de martorul prezent la încheierea contractului -M V (-fila 54 dosar de fond).
Cum împrumutul nu a fost restituit până la data de 15 aprilie 2007, a devenit operantă novaţia stipulată de părţi, respectiv după această dată debitorul O M se putea libera de datorie dacă-i transmitea creditorului M F terenul convenit, evaluat la 25.400 EURO.
În concluzie raportul juridic obligaţional născut în baza contractului de împrumut consfinţit prin actul scris datat 8 februarie 2007 şi-a încetat existenţa şi valabilitatea la data la care părţile au fixat ultima zi de restituire a împrumutului pentru că, tot aceleaşi părţi au convenit prin acelaşi act să intervină o novaţie în cazul în care împrumutul nu se restituie, novaţie în baza căreia s-a născut un alt raport juridic obligaţional şi care prin el însuşi a stins vechiul raport, acela de împrumut.
Deci acţiunea principală apare ca fiind întemeiată pe un raport obligaţional care nu mai exista, nu mai era în vigoare la momentul promovării acţiunii, singurul raport ce obliga părţile fiind cel în baza căruia O M se obliga să transmită reclamantului M F 3 parcele de teren în contul sumei de 25.400 EURO pe care O M o primise anterior cu titlu de împrumut şi care în baza novaţiei constituia propriu zis preţul parcelelor de teren ce trebuiau a fi transmise lui M F.
Ca atare, în mod corect instanţa de apel a respins acţiunea principală ca nefondată, între părţi nemaiexistând un raport juridic de împrumut.
Ceea ce se putea cere de reclamant era obligarea pârâtului de a transmite cele 3 parcele de teren convenite, pentru suma de 25.400 EURO şi nu restituirea împrumutului ce a fost stins prin intervenirea novaţiei. Indiferent de faptul că obiectul novaţiei a fost executat în tot, în parte sau n-a fost executat deloc, creditorului M F nu-i rămâne un drept de opţiune, de a alege care raport obligaţional să-l pună în executare, singurul raport juridic ce leagă părţile după data de 15 aprilie 2007, este cel în baza căruia M F era îndreptăţit la obţinerea în proprietate a 3 parcele de teren conform celor convenite cu O M şi nicidecum restituirea sumei de 25.400 EURO.
Raportat la cele expuse mai sus, în cazul din speţă, faţă de criticile formulate în recurs, nu prezintă nici o relevanţă executarea sau nu a obligaţiei de transmitere a parcelelor, la ce preţ şi cum, deoarece acest lucru n-a făcut obiectul acţiunii principale şi ca atare nu se impune a fi analizat în cauza pendinte.
În consecinţă, nefiind incidente prevederile art.304 pct.6 şi 9 Cod procedură civilă, instanţa a respins ca nefondat recursul şi făcând aplicarea prevederilor art.274 Cod procedură civilă, a obligat pe recurentul M F la 2000 lei cheltuieli de judecată în recurs, în favoarea intimatului O M, reprezentând onorariu avocaţial.
