Prin cerere înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 08.11.2011, sub nr. 36321/245/2011, reclamanţii CM şi CV au solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul MN, ca prin hotărârea ce o va pronunţa să constate dobândirea, de către reclamanţi, prin efectul prescripţiei achizitive de 30 de ani, a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 400 mp, situat în intravilanul extins al mun. Iaşi, la adresa str. V nr. 20A. S-au solicitat şi cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii lor, reclamanţii au arătat că la data de 01.10.1997 au încheiat cu ME, mama pârâtului, un contract de vânzare sub forma unui înscrois sub semnătură privată pentru un teren în suprafaţă de 1800 mp situat în Iaşi, str. V nr. 20A. La data de 17.04.1998 contractul a fost perfectat în formă autentică însă suprafaţa menţionată în acest act este de 1400 mp şi nu 1800 mp. ME a umpărat în anul 1960 10 prăjini teren, echivalentul a 1800 mp, această suprafaţă fiind vândută reclamanţilor în anul 1997. Din măsurătorile efectuate la faţa locului şi din raportul de expertiză extrajudiciară întocmit de expert Keller rezultă că atât ME cât şi reclamantul au deţinut în mod real şi efectiv suprafaţa de 1800 mp şi nu cea de 1400 mp înscrişi în contractul de vânzare-cumpărare autentificat. În raportul de expertiză se precizează că din măsurătorile efectuate conturul terenului corespunde în mare ca formă şi dimensiuni cu cel din schiţa anexă la contractul din 17.04.1998.
În drept, reclamanţii şi-au întemeiat cererea pe prevederile art. 111 C.p.c. şi 1890 C.civ.
Acţiunea a fost legal timbrată taxă judiciară de timbru în valoare de 2543 lei şi timbru judiciar de 5 lei.
Pârâtul, legal citat, nu a formulat întâmpinare.
La termenul din data de 20.02.2012 a fost audiat martorul CG, a cărui declaraţie este consemnată la dosar.
La dosarul cauzei au fost depuse, în copie, următoarele înscrisuri: certificat de moştenitor după ME, contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1799/17.04.1998, contract de vânzare-cumpărare sub semnătură privată, plan de situaţie, raport de expertiză tehnică extrajudiciară.
Analizând actele şi lucrările cauzei, instanţa constată următoarele:
Instanţa învederează că uzucapiunea este un mod originar de dobândire a proprietăţii asupra bunurilor imobile, prin exercitarea unei posesii utile asupra acesteia în termenul prevăzut de lege; în speţă, reclamantul invocă dobândirea proprietăţii prin uzucapiunea de 30 ani, condiţiile ce sunt cerute pentru a opera această uzucapiune vizând, potrivit art. 1890 C.civ. doar exercitarea unei posesii utile şi în cadrul unui termen de cel puţin 30 de ani. Conform art. 1847 C.civ. pentru a fi utilă, putând duce, aşadar, la prescripţie, posesia trebuie să fie continuă, neîntreruptă, netulburată , publică şi sub nume de proprietar.
Întrucât reclamanţii au început să exercite posesia asupra terenului din anul 1997, când au încheiat cu ME, mama pârâtului, contractul de vânzare-cumpărare sub semnătură privată, astfel cum rezultă şi din depoziţia martorului audiat, rezultă că nu este împlinită durata de 30 de ani pentru a invoca uzucapiunea (iar reclamanţii nu beneficiază de un just titlu pentru a invoca uzucapiunea prescurtată, actul sub semnătură privată nefiind valabil ca just titlu, fiind lovit de nulitate absolută în materie de vânzare de terenuri). De aceea reclamanţii invocă joncţiunea posesiei lor cu posesia exercitată de ME, care le-a transmis terenul. Însă joncţiunea posesiilor nu poate opera între posesia exercitată de posesorul actual şi posesia exercitată de adevăratul proprietar al terenului. Reclamanţii invocă joncţiunea posesiei lor cu posesia exercitată chiar de autorul pârâtului, ceea ce este inadmisibil. Posesia pe care titularul dreptului real o are o anumită perioadă de timp îi conservă dreptul şi nu poate fi folosită împotriva sa, prin unirea acestei posesii cu durata posesiei pe care începe să o exercite la un moment dat un netitular al dreptului. În cazul joncţiunii posesiilor prin ipoteză autorul posesorului actual nu este titularul dreptului real. De altfel, în doctrină şi practică s-a afirmat că atunci când posesia unui imobil s-a transmis printr-un act lovit de nulitate absolută (cum este cazul în speţa de faţă, condiţia formei autentice la înstrăinarea de terenuri fiind cerută ad validitatem, sub sancţiunea nulităţii absolute) nu se creează un act juridic valabil pentru joncţiunea posesiilor. Iar dacă reclamanţii nu ar considera-o nici pe ME adevărat proprietar al terenului, ci doar un posesor, atunci fiul acesteia, pârâtul din prezenta cauză, nu ar putea avea calitate procesuală pasivă, această calitate aparţinând, în acţiunile în constatarea uzucapiunii, adevăratului proprietar al bunului imobil.
Având în vedere cele anterior expuse, constatând că nu este îndeplinită condiţia duratei uzucapiunii, ceea ce face inutilă verificarea caracterului util al posesiei, instanţa urmează a respinge ca neîntemeiată acţiunea.
