Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit un răspuns în termenul prev. la art. 2 al. 2 lit. h poate sesiza instanţa de contencios administrativ, solicitând anularea în tot sau în parte a actului.
Decizia civilă nr. 3125 din 29.05. 2012 a Curţii de Apel Galaţi
Prin acţiunea înregistrată sub nr. 2146/113/2011 la Tribunalul Brăila, reclamantul IL a chemat în judecată pe intimata CAS pentru ca, prin hotărârea judecătorească ce se va pronunţa să se dispună anularea Deciziei nr. 1621/16 02 2010 emisă de pârâta CAS prin care a fost stabilită obligarea de a plăti suma de 28.736,96lei, din care suma de 14.958 lei reprezentând contribuţie aferenta perioadei 2006-2008 si suma de 13.778,96 lei reprezentând majorări de întârziere, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
A arătat că actul administrativ contestat este emis cu încălcarea dispoziţiilor legale întrucât nu au fost respectate disp. art. 141 Cod procedură fiscală prin emiterea întâi a unui titlu de creanţă şi comunicarea acestuia petentului în vederea contestării şi la rămânerea definitivă a acestuia emiterea titlului executoriu.
Petentul a mai arătat că deşi nu i-a fost comunicat efectiv titlul executoriu, s-a pornit executarea silită. Potrivit art. 86 alin. 6 Cod procedură fiscală, decizia de impunere constituie şi înştiinţarea de plată de la data comunicării în condiţiile în care se stabilesc sume de plată.
A arătat că nu are calitatea debitor al obligaţiei fiscale întrucât nu a dobândit calitatea de asigurat, calitate ce se dobândeşte în baza contractului de asigurare.
Prin întâmpinarea depusă în termen legal, intimata a solicitat respingerea ca nefondată a contestaţiei formulate arătând că decizia nr. 1621/16.02.2010 este titlul executoriu ce a fost comunicat reclamantului conform somaţiei nr. 42193/16.02.2010, cf. art. 141 alin. 1-2 şi art. 145 din O.G. nr. 92/2003 şi art. 216 din Legea nr. 95/2006.
A arătat că reclamantul ar fi fost înştiinţat că figurează în evidentele CAS cu obligaţii restante la FNUS în cuantum de 28736,96 lei pentru care s-a început executarea silită în temeiul titlurilor executorii, respectiv Decizia nr. 1621/16.02.2010 reprezentând contribuţie pentru perioada 2006-2008. A mai arătat că prin somaţie, reclamantului i s-a adus la cunoştinţa faptul că majorările de întârziere au fost calculate până la 16.02.2010.
A precizat intimata că debitorul nu a efectuat nici o plată în termenul stabilit de lege, astfel că titlul de creanţă a devenit titlul executoriu. Actele administrativ – fiscale emise au fost comunicate, legiuitorul nelăsând la latitudinea cetăţenilor români momentul obţinerii calităţii de asigurat şi obligaţia plăţii contribuţiei doar la momentul încheierii contractului de asigurare sau la solicitarea serviciilor medicale.
Potrivit art. 211 din Legea nr. 95/2006 contractul de asigurare se încheie doar în situaţia în care asiguratul plăteşte contribuţia la fondul de sănătate iar obligaţia este legală pentru toţi cetăţenii români cu excepţia celor ce nu au obligaţia plăţii contribuţiei.
A precizat că reclamantul este o persoană asigurată întrucât nu face parte din categoriile de persoane prevăzute limitativ la art. 6 din O.U.G. nr 150/2002 şi art. 213 alin. 1 din Legea nr. 95/2006, ceea ce face parte din categoriile de persoane ce beneficiază de asigurările de sănătate fără plata contribuţiei.
În cauză a fost administrată proba cu înscrisuri, respectiv decizia nr. 1621/16.02.2010, somaţia nr. 42193/16.02.2010, extras din Protocolul nr. P5282/96896/30.10.2007 încheiat la nivel naţional între C.N.A.S. şi A.N.A.F. privind situaţia veniturilor realizate de reclamant.
În urma analizării probelor administrate prin sentinţa nr. 166/12.01.2012, Tribunalul Brăila a respins ca nefondată acţiunea reclamantei reţinându-se în esenţă faptul că potrivit disp. O.U.G. nr. 150/2002 şi Legea nr. 95/2006 nu există nici o derogare de la dispoziţia legală potrivit căreia toţi cetăţenii români cu domiciliul în România au obligaţia achitării contribuţiei de asigurări de sănătate prin aplicarea unei cote de 6,5% asupra veniturilor impozabile realizate.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul care a susţinut că doar asiguraţii ce fac dovada plăţii la fondul de sănătate au calitatea de asiguraţi, aceasta nu se dobândeşte de drept, ci numai în anumite condiţii prevăzute de lege.
Cu privire la plata majorărilor de întârziere recurentul a susţinut că acestea nu sunt datorate în condiţiile în care pârâta intimată nu a respectat disp. art. 220 din Legea nr. 95/2006.
Analizând recursul de faţă prin prisma disp. art. 3041 Cod procedură civilă, Curtea îl consideră fondat pentru motivele pe care le vom arăta în continuare.
Potrivit disp. art. 4 alin. 1 din Legea nr. 145/1997 în vigoare până la data de 01.01.2003 şi art. 4 alin. 1 din O.U.G. nr. 150/2002 prin care a fost abrogată Legea nr. 145/1997, toţi cetăţenii români care au domiciliul în România sunt asiguraţi în sistemul de asigurări de sănătate.
În acest context susţinerile recurentei făcute în acest sens sunt nefondate.
Fiind o persoană asigurată, reclamantul are şi obligaţia plăţii contribuţiei potrivit disp. art. 51 alin. 1 din O.U.G. nr. 150/2002.
Este adevărat că potrivit disp. art. 211 din Legea nr. 95/2006 contractul de asigurare se încheie în momentul când angajatul plăteşte contribuţia la fondul de sănătate dar aşa cum arătam mai sus, potrivit disp. O.U.G. nr. 150/2002 toţi cetăţenii români cu domiciliul în România au calitatea de asiguraţi în sistemul de asigurări de sănătate.
Reclamantul, exercitând o profesie liberală are obligaţia de a vira trimestrial contribuţia sub forma unei cote aplicate asupra venitului net din activităţi independente.
În acest context susţinerile recurentului sub acest aspect sunt nefondate.
Criticile recurentului cu privire la plata majorărilor de întârziere, Curtea le consideră fondate.
Potrivit disp. art. 220 din Legea nr. 95/2006 fiecare asigurat are dreptul de a fi informat cel puţin o dată pe an despre nivelul contribuţiei şi a modalităţii de plată, precum şi asupra drepturilor şi obligaţiilor sale.
Aşa cum rezultă din probele administrate în cauză, pârâta nu s-a conformat, dispoziţiile textului de lege arătat mai sus astfel că susţinerea recurentului privind faptul că nu a fost pus în întârziere apare ca fiind fondată.
Pârâta a comunicat reclamantului debitul efectiv la data de 16.02.2010, ocazie cu care a înştiinţat-o şi despre plata penalităţilor de întârziere pentru perioada 15.03.2006-16.02.2010.
Întrucât pârâta nu s-a conformat disp. art. 312 din Codul de procedură civilă, a admis recursul reclamantului şi modificând în parte hotărârea primei instanţe a anulat decizia contestată numai în ceea ce priveşte obligarea reclamantului la plata majorărilor de întârziere în sumă de 13.778, 96 lei.
