Salarizarea angajatului. Dovada plăţii salariului de către angajator
Potrivit prevederilor art. 39 lit. a din Codul muncii angajatul are dreptul la salarizare pentru munca depusă, angajatorului revenindu-i obligaţia corelativă de acordare a tuturor drepturilor băneşti cuvenite salariatului, drepturi care decurg din lege, contract colectiv de muncă aplicabil şi contractul individual de muncă.
Potrivit prevederilor art.163 din Codul muncii plata salariului se dovedeşte prin semnarea statelor de plată sau prin alte documente justificative, care să demonstreze efectuarea plăţii către salariatul îndreptăţit, sarcina probei revenindu-i angajatorului.
Susţinerile pârâtului în sensul că drepturile salariale pretinse de reclamantă nu sunt datorate, întrucât în perioada în litigiu aceasta nu a prestat nicio activitate în favoarea angajatorului nu pot fi primite, întrucât sunt contrazise chiar de statele de plată depuse la dosar, din care rezultă pentru fiecare lună în parte numărul orelor lucrate.
Depunerea ulterior, în faţa instanţei de recurs, a foilor colective de prezenţă nu este de natură a combate dovada făcută cu statele de salarii, care poartă dată certă şi sunt înregistrate la ITM şi în cuprinsul cărora apare menţionat numărul de ore lucrate.
Prin Sentinţa civilă nr.1791 din 12.11.2010 a Tribunalului Mureş, pronunţată în dosarul nr. 2222/102/2010, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanta V.J. în contradictoriu cu pârâtul Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Vameşilor „P.L.” Bucureşti, obligând pârâtul la plata în favoarea reclamantei a sumei de 4390 lei, cu titlu de drepturi salariale nete, aferente perioadei 01.12.2009-19.04.2010, s-au respins restul pretenţiilor reclamantei, iar pârâtul a fost obligat la plata sumei de 868 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea reclamantei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că, deşi pârâtul avea sarcina probei conform art.287 din Codul muncii, acesta nu a dovedit, în condiţiile art.163 din Codul muncii, că reclamantei i-au fost plătite drepturile salariale datorate pentru perioada 1 decembrie 2009-19 aprilie 2010. Pârâtul a susţinut că reclamanta nu a mai prestat muncă din data de 14.09.2009, lipsind nemotivat, însă, aceste susţineri sunt contrazise chiar de statele de plată întocmite de pârât şi depuse la dosar.
S-a arătat că pârâtul a susţinut că programul contabil nu permitea completarea rubricilor cu zero prin barare şi că scoaterea din program se putea face doar în baza unei decizii de încetare a raporturilor de muncă, însă nu a dovedit aceste împrejurări şi nici nu a explicat de ce în statele de plată s-a consemnat că reclamanta a lucrat în fiecare lună din perioada în litigiu 160, 168 sau 184 de ore.
Împotriva acestei hotărâri pârâtul Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Vameşilor „P.L.”, prin reprezentant legal, a formulat recurs, solicitând modificarea sentinţei atacate, în sensul respingerii acţiunii reclamantei.
În motivarea recursului, recurentul a arătat că drepturile salariale pretinse de reclamantă nu sunt datorate, întrucât aceasta nu s-a mai prezentat la locul de muncă începând cu data de 14.09.2009, lipsind nemotivat, aspect care rezultă din foile colective de prezenţă. Fiind convocată pentru cercetare disciplinară, reclamanta nu s-a prezentat .
Cu privire la statele de plată întocmite pentru lunile septembrie 2009 – iulie 2010, recurenta a arătat că sunt întocmite într-un program contabil, în care sunt trecuţi toţi angajaţii, iar programul nu permite completarea rubricilor cu 0 sau prin barare, scoaterea din program fiind posibilă numai în baza unei decizii de încetare a raporturilor de muncă.
Recurenta a mai criticat faptul că prima instanţă a respins cererea privind luarea unui interogatoriu reclamantei, probă care era utilă şi pertinentă cauzei, precum şi faptul că prima instanţă nu a ţinut seama de împrejurarea că Decizia nr.431/19.04.2010 de încetare a contractului individual de muncă cu acordul părţilor nu a fost emisă de reprezentantul angajatorului, ci de soţul pârâtei deşi acesta nu avea nicio calitate în sindicat.
În drept, recurenta a invocat dispoziţiile art. 3041 din Codul de procedură civilă.
Intimata reclamantă V.J. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat de pârâtă şi menţinerea sentinţei pronunţată de Tribunalul Mureş, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, precizând că nu i-au fost achitate drepturile salariale stipulate în contractul de muncă, deşi a prestat activitate. Astfel, argumentele legate de programul informatic nu sunt reale, cu atât mai mult cu cât la rubrica ore lucrate în fiecare lună era trecut un alt număr de ore, nefiind vorba de înregistrări automate, or, această rubrică putea fi completată cu ore lucrate – zero, programul permiţând acest lucru, având în vedere situaţiile de concediu medical, odihnă, şa.
În dovedire, s-au depus la dosarul cauzei foi colective de prezenţă pentru perioada septembrie 2009 – mai 2010 (filele 15-23).
Examinând sentinţa atacată din perspectiva motivelor invocate, precum şi a dispoziţiilor art. 3041 C.pr.civ., instanţa de control judiciar a constat că recursul promovat de pârâtă este nefondat, pentru următoarele considerente:
Reclamanta a fost angajata sindicatului recurent în funcţia de consilier juridic, conform Contractului individual de muncă înregistrat sub nr. 4119/2006.
La data de 19.04.2010 acest contract a încetat prin acordul părţilor.
Reclamanta a susţinut că nu i s-au achitat drepturile salariale în perioada 01.12.2009 – 19.04.2010.
Analizând statele de plată depuse la dosarul cauzei pentru perioada în discuţie, Curtea a constat că acestea nu sunt semnate de reclamantă.
Potrivit prevederilor art.39 lit.a din Codul muncii angajatul are dreptul la salarizare pentru munca depusă, angajatorului revenindu-i obligaţia corelativă de acordare a tuturor drepturilor băneşti cuvenite salariatului, drepturi care decurg din lege, contract colectiv de muncă aplicabil şi contractul individual de muncă.
Potrivit prevederilor art.163 din Codul muncii, plata salariului se dovedeşte prin semnarea statelor de plată, sau prin alte documente justificative care să demonstreze efectuarea plăţii către salariatul îndreptăţit, or, pârâta nu a făcut vreo dovadă în acest sens, deşi sarcina probei îi revenea.
Susţinerile recurentului în sensul că în această perioadă reclamanta nu a prestat nicio activitate în favoarea angajatorului nu pot fi primite, întrucât sunt contrazise chiar de statele de plată depuse la dosar, din care rezultă pentru fiecare lună în parte numărul orelor lucrate.
Depunerea ulterior, în faţa instanţei de recurs a foilor colective de prezenţă nu este de natură a combate dovada făcută cu statele de salarii, care poartă dată certă şi sunt înregistrate la ITM şi în cuprinsul cărora apare menţionat numărul de ore lucrate.
Susţinerea potrivit căreia programul informatic nu permite efectuarea menţiunilor referitoare la împrejurarea că un salariat nu a prestat activitate nicio oră în favoarea angajatorului nu poate fi primită, întrucât statul de salarii cuprinde rubrică distinctă pentru orele în care angajatul a absentat, care poate fi completată, însă recurentul nu a completat acea rubrică. Mai mult, numărul orelor lucrate de reclamantă menţionate în statele de salarii diferă de la o lună la alta, fiind contrazise astfel menţiunile din foile colective de prezenţă, iar recurenta nu a prezentat nicio explicaţie rezonabilă pentru această situaţie.
Pentru aceste motive, Curtea a înlăturat ca probe foile colective de prezentă depuse de recurent, constatând că există dovezi din care rezultă că reclamanta a prestat activitate în perioada în litigiu.
În privinţa cuantumului salariului datorat, prima instanţă a făcut o analiză corectă, având în vedere că salariul brut al reclamantei era de 1200 lei, conform actului adiţional nr.2 01.01.2009.
Referitor la criticile formulate de recurentă cu privire la relevanţa în cauză a interogatoriului reclamantei şi împrejurarea că prima instanţă a respins această probă, Curtea a constat că pârâtul a solicitat interogatoriul reclamantei pentru a dovedi faptul că nu locuieşte în mod statornic la adresa din cartea de identitate şi că din luna septembrie 2009 nu s-a mai prezentat la serviciu.
Faţă de acest aspect, Curtea a constat că în mod legal prima instanţă a apreciat asupra necesităţii administrării acestei probe şi admisibilităţii ei, având în vedere faptul că, pe de o parte, locuinţa statornică a reclamantei nu prezintă relevanţă în cauză, din perspectiva obiectului cererii de chemare judecată, iar pe de altă parte, pârâta tindea a obţine o recunoaştere din partea angajatului în sensul că nu a prestat muncă în folosul angajatorului, şi, în consecinţă, că nu i se datora plata salariului pentru perioada respectivă.
Administrarea probei cu interogatoriul angajatului pe acest din urmă aspect este inadmisibilă, întrucât potrivit prevederilor art. 38 din Codul muncii, salariaţii nu pot renunţa la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege.
De asemenea, Curtea a constat că nu prezintă relevanţă în cauză împrejurarea că Decizia nr.431 din 19.04.2010 privind încetarea contractului individual de muncă al reclamantei a fost sau nu emisă de un reprezentant al persoanei juridice angajatoare, întrucât legalitatea acestei decizii nu face obiectul cauzei. Instanţa nu a fost învestită cu analizarea acestui aspect, ci cu neplata drepturilor salariale pentru perioada 01.12.2009- 19.04.2010.
Faţă de aceste aspecte, Curtea a constat că prima instanţă a dat o interpretare corectă probelor administrate, pronunţând o soluţie legală şi temeinică.
În consecinţă, constatând că nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul procedură civilă, în temeiul prevederilor art. 312 C.pr.civ., Curtea a respins ca nefondat recursul promovat de pârâtul Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Vameşilor „P.L.” împotriva Sentinţei civile nr. 1791 din 12.11.2010 pronunţată în dosarul nr.2222/102/2010 al Tribunalului Mureş.
