Potrivit dispoziţiilor art. 597 din Codul de procedură civilă, poprirea asigurătorie se poate înfiinţa asupra sumelor de bani, titlurilor de valoare sau altor bunuri mobile incorporate urmăribile datorate debitorului de o a treia persoană, în condiţiile stabilite de art. 591 din Codul de procedură civilă.
în conformitate cu prevederile art. 591 din Codul de procedură civilă, creditorul care nu are titlu executoriu, dar a cărui creanţă este constatată prin act scris şi este exigibilă, poate solicita înfiinţarea sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile ale debitorului, dacă dovedeşte că a intentat acţiune. El poate fi obligat la plata unei cauţiuni, în cuantumul fixat de instanţă, sau jumătate din valoarea reclamată, în cazul în care creanţa nu este constatată în scris.
(Decizia nr. 1195 din 16 octombrie 2002 – Secţia a V-a comercială)
Prin cererea înregistrată sub nr. 9454 din 14.05.2002, reclamanta “N.”, cu sediul în Basel – Elveţia, a solicitat Tribunalului Bucureşti – Secţia a Vl-a comercială înfiinţarea popririi asigurătorii şi a sechestrului asigurător asupra conturilor ce le are deschise la terţii popriţi Banca X şi Trezoreria Sectorului 6 şi, respectiv, bunurilor mobile şi imobile ale pârâtei-debitoare S.C. “M.” S.R.L. Bucureşti, până la concurenţa sumei de 333.342,25 franci elveţieni.
Prin încheierea din 28.05.2002 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a Vl-a comercială, s-a admis cererea şi s-a înfiinţat poprirea asigurătorie asupra conturilor debitoarei deschise la terţii popriţi, până la concurenţa sumei de 333.342,25 franci elveţieni, s-a admis, în parte, cererea de înfiinţare a sechestrului asigurător şi s-a dispus sechestru asigurător asupra bunurilor mobile ale debitoarei.
Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a avut în vedere susţinerile părţilor şi probele administrate în cauză.
împotriva acestei încheieri a declarat recurs, în termen legal, pârâta S.C. “M.” S.R.L., considerând-o netemeinică şi nelegală.
în motivarea recursului, pârâta a arătat că încheierea s-a dat în camera de consiliu la data de 28.05.2002, iar din dispozitiv rezultă că s-a pronunţat la 30.05.2002, încălcându-se astfel prevederile art. 592 alin. 2 din Codul de procedură civilă.
De asemenea, pârâta a arătat că încheierea nu i-a fost comunicată, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 266 alin. 3 din Codul de procedură civilă, pentru exercitarea căilor de atac.
în continuare, pârâta a arătat că motivarea dată de instanţă, cum că reclamanta a făcut dovada existenţei creanţei prin vreun înscris, este nereală, atâta timp cât nu a depus la dosarul de fond înscrisuri care să dovedească existenţa unor relaţii contractuale între părţi – contracte, facturi, avize plus recepţii, documente de transport-, care să facă referire la produsele a căror plată se solicită.
Instanţa îşi motivează soluţia pe cele două documente: certificatul ce dovedeşte existenţa unei acţiuni pe dreptul comun, înregistrată la Tribunalul Bucureşti – Secţia comercială sub nr. 9453/2002 (deşi ambele acţiuni au fost depuse în aceeaşi zi) şi copia Adresei nr. 236/2002.
Adresa nr. 236 din 07.03.2002 nu reprezintă o dovadă certă a existenţei unei creanţe, aceasta fiind trimisă de reclamantă către cabinetul de avocatură ce o reprezintă în România – o parte din corespondenţa purtată între părţi -, negociere ce se desfăşoară din anul 2001 şi în care părţile se obligă reciproc, în vederea încheierii conflictului printr-o tranzacţie avantajoasă pentru ambele. Pârâta îşi exprimă intenţia de a accepta suma, ca urmare a propunerilor făcute de reclamantă. Părţile nu au ajuns să parafeze înţelegerea. Această corespondenţă nu are putere doveditoare deplină a unor raporturi contractuale; se purtau discuţii tocmai în vederea încheierii unor contracte viitoare. Pârâta nu recunoaşte prin această adresă existenţa unor datorii, ci propune rezolvarea lor, în virtutea promisiunilor făcute de reclamantă.
Reclamanta a formulat mai multe acţiuni împotriva pârâtei, de fiecare dată solicitând sume diferite. Atât Tribunalul Bucureşti, cât şi Curtea de Apel Bucureşti au respins aceste cereri, ca nedovedite ori pentru faptul că reclamanta nu a îndeplinit condiţiile legale de depunere a cauţiunii.
Cât priveşte legalitatea hotărârii, instanţa de fond a trecut şi peste prevederile art. 591 alin. 2 din Codul de procedură civilă, întrucât creditorul a cărui creanţă nu este constatată în scris, dacă dovedeşte că a intentat acţiunea, trebuie să depună odată cu cererea de sechestru o cauţiune de jumătate din valoarea reclamată.
Neputând dovedi existenţa unei creanţe, printr-un act scris, reclamanta avea obligaţia depunerii unei cauţiuni în sumă de jumătate din valoarea reclamată.
Din motivarea hotărârii nu reiese nici modalitatea de stabilire a cauţiunii, nici dacă a fost sau nu stabilită de instanţă sau dacă s-a depus odată cu cererea principală.
Nerespectarea prevederilor legale cu privire la depunerea cauţiunii poate produce prejudicii grave şi iremediabile pârâtei, aceasta neavând nici 10% din valoare, respectiv 680.918.214 ROL.
Sechestrul asigurător a fost admis pe bunurile mobile – medicamente ce au termen de valabilitate şi de garanţie limitat-, în condiţiile în care acţiunea în pretenţii formulată pe dreptul comun poate dura o perioadă lungă de timp, existând riscul nefolosirii sau nevalorificării acestor bunuri sechestrate.
Forma în care a fost depusă cauţiunea, respectiv scrisoare de garanţie bancară în limba engleză, de la o entitate străină, nu îndeplineşte formalităţile legii române în vigoare, nefiind prevăzută de legea română, fapt ce atrage desfiinţarea de drept a sechestrului, potrivit art. 592 alin. 2 din Codul de procedură civilă.
Referitor la poprirea asigurătorie, aceasta s-a înfiinţat asupra conturilor bancare ale pârâtei, prin chemarea în judecată a doi terţi popriţi, nefiind îndeplinite cerinţele art. 907 din Codul comercial, completat cu art. 597 din Codul de procedură civilă, deoarece terţ poprit este o a treia persoană, care datorează creditorului sume de bani sau efecte, ceea ce nu este cazul în speţă.
în susţinerea recursului s-a solicitat proba cu înscrisuri noi şi s-a depus la dosar un set de înscrisuri, în xerocopie, printre care: proces-verbal de sechestru asigurător din 06.06.2002 şi adrese de la terţii popriţi şi de la judecătoresc, de indisponibilizare a sumei în litigiu de 333.342,25 franci elveţieni, cât şi dovada taxei de timbru şi timbru judiciar.
Curtea a încuviinţat şi administrat proba cu înscrisuri noi.
Recursul este fondat.
Analizând actele şi lucrările dosarelor în raport cu motivele de recurs invocate, probele administrate în cauză şi dispoziţiile legale în materie, Curtea constată că prima critică a rămas fără obiect, în condiţiile în care prima instanţă a dispus, din oficiu, prin încheierea din 25.06.2002, îndreptarea erorii materiale strecurate cu privire la data pronunţării încheierii atacate.
De asemenea, Curtea constată că aspectul necomunicării către pârâtă a încheierii pronunţate de prima instanţă s-a acoperit, atâta timp cât recursul a fost declarat şi motivat în termen.
Referitor la cel de-al treilea aspect invocat, Curtea constată că reclamanta a făcut dovada că a introdus o acţiune în pretenţii împotriva pârâtei, în susţinerea acesteia depunând o serie de acte, din care rezultă că pârâta ar datora o anumită sumă de bani, deşi acest lucru urmează a se stabili în mod cert după administrarea tuturor probelor în dosarul de fond, fiind îndeplinite condiţiile legale în materie, astfel că nici această critică nu poate fi primită.
De asemenea, Curtea constată că, urmare a unor desocotiri, pârâta, prin reprezentantul său, a recunoscut că ar datora o anumită sumă, în raport de care, prin rezoluţia judecătorului de serviciu, s-a stabilit cauţiunea, respectându-se prevederile art. 591 din Codul de procedură civilă, astfel că nici acest motiv de recurs nu este întemeiat, în condiţiile în care legea nu indică în mod expres instrumentul de plată pentru cauţiune.
Cât priveşte ultimul motiv de recurs, Curtea constată că, din adresa terţului poprit, Banca X, nr. 1034 din 08.07.2002 şi extrasul de cont al pârâtei, emis de aceeaşi bancă, rezultă că aceasta a indisponibilizat echivalentul în lei, respectiv 7.522.896.786 lei, al sumei în litigiu, şi anume 333.342,25 franci elveţieni.
în aceste condiţii, Curtea constată că poprirea asigurătorie înfiinţată la nivelul aceleiaşi sume menţionate mai sus de către terţul poprit, Trezoreria Sectorului 6 Bucureşti, asupra contului debitoarei, cât şi sechestrul judiciar înfiinţat de executorul judecătoresc asupra bunurilor mobile ale debitoarei exced obiectul litigiului şi nu au suport probator sau legal pentru înfiinţarea acestora, astfel că acest motiv de recurs este întemeiat.
Faţă de considerentele expuse mai sus, Curtea constată că încheierea atacată este netemeinică şi nelegală şi urmează a fi modificată, în parte, prin admiterea recursului, în temeiul art. 312 din Codul de procedură civilă, în sensul că se va admite, în parte, cererea, urmând a se respinge cererea de înfiinţare a popririi asigurătorie faţă de terţul poprit Trezoreria Sectorului 6, cât şi cea privind înfiinţarea sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile ale pârâtei, ca nefondate.
Se vor menţine celelalte dispoziţii ale încheierii atacate.
