Masura reducerii temporare a salariului personalului bugetar cu 25% nu aduce atingere substantei dreptului, intra în marja de apreciere a Statului, nu este o masura disproportionata în raport cu scopul urmarit si pastreaza un just echilibru între interesul general al colectivitatii si imperativele protectiei drepturilor fundamentale ale omului, asa încât nu se poate retine o încalcare a art. 1 din Primul Protocol aditional la Conventie.
Art. 1 din Legea nr. 118/2010
OUG nr. 1/2010
Cauzele CEDO – Lelas c. Croatiei, Eskelimen c. Finlandei,
Rechko c. Ucrainei, Mellacher c. Austriei
Prin cererea adresata Tribunalului Tulcea, înregistrata sub nr. 617/88/2011, reclamantii: C.S. s.a., prin Sindicatul Salariatior din Administratia Publica Locala de Stat Tulcea, au formulat contestatie împotriva Dispozitiei nr. 329/2010, emisa de Consiliul Judetean Tulcea, solicitând anularea acestuia si obligarea intimatilor Judetul Tulcea si Consiliul Judetean Tulcea la plata diferentei dintre salariile cuvenite în luna iunie 2010, conform dispozitiilor din 29 ianuarie 2010 si salariile platite efectiv, începând cu luna iulie 2010, actualizate cu indicele de inflatie la data efectiva a platii.
Au precizat contestatorii ca, începând cu salariul aferent lunii iulie 2010, cuantumul brut al indemnizatiilor lunare de încadrare, inclusiv sporurile, indemnizatiile si alte drepturi salariale a fost diminuat cu 25%, sens în care a si fost emisa Dispozitia nr. 329 din 27 iulie 2010.
Contestatorii au mai mentionat ca masura diminuarii cu 25% a salariului si implicit actul administrativ prin care s-a procedat la diminuarea drepturilor salariale, încalca articolele: 11, 16 alin. (1), 20, 41, 44, 47 si 53 din Constitutia României, ce consacra prioritatea dreptului international asupra celui intern în materia drepturilor fundamentale ale omului, dar si art. 23 pct. 3 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului, art. 1 pct. 2 si 4 din Carta Sociala Europeana privind Dreptul la munca si Primul act aditional la Conventia Europeana pentru Apararea Drepturilor si Libertatilor Fundamentale.
În aparare, a formulat întâmpinare intimatul Consiliul Judetean Tulcea, prin care a aratat ca dispozitia contestata este legala, întrucât a fost emisa în temeiul prevederilor art. 1, alin.(1) si (2) si a art. 16 din Legea nr. 118/2010.
Totodata, intimatul a precizat ca, solicitarea contestatorilor de acordare a drepturilor salariale nu poate fi admisa, motivat si de faptul ca sumele solicitate nu sunt cuprinse în bugetul judetului Tulcea, astfel cum acesta a fost aprobat prin Hotarârea Consiliului Judetean Tulcea nr. 8/2011 privind aprobarea bugetului propriu de venituri si cheltuieli al Judetului Tulcea, pe anul 2011.
Prin sentinta civila nr.897/16.03.2011 s-a admis contestatia formulata de contestatorii: C.S. s.a. prin SINDICATUL SALARIATILOR DIN ADMINISTRATIA PUBLICA LOCALA DE STAT TULCEA, în contradictoriu cu intimatii JUDETUL TULCEA si CONSILIUL JUDETEAN TULCEA; S-a anulat Dispozitia nr. 329 din 27 iulie 2010, emisa de Consiliul Judetean Tulcea, în parte, în ceea ce îi priveste pe contestatori, ca netemeinica si nelegala; Au fost obligati intimatii la plata catre contestatori a diferentei dintre salariile cuvenite si cele efectiv platite acestora în perioada 01 iulie – 31 decembrie 2010, sume ce vor fi actualizate la data efectiva a platii.
Pentru a pronunta aceasta sentinta instanta de fond a avut în vedere urmatoarele:
Prin Dispozitia nr. 329 din 27 iulie 2010, intimatul Consiliul Judetean Tulcea a dispus diminuarea cuantumului brut al salariului lunar de încadrare (de baza) precum si a altor drepturi salariale stabilite conform prevederilor Legii-cadru nr. 330/2009 si ale O.U.G. nr. 1/2010, demnitarilor si personalului din aparatul de specialitate al Consiliului Judetean Tulcea pentru perioada 1 iulie 2010 – 31 decembrie 2010.
Instanta retine ca reducerea unilaterala a salariului brut cu 25%, în temeiul dispozitiilor mai sus mentionate din Legea nr. 118/2010 privind unele masuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, încalca prevederile Declaratiei Universale a Drepturilor Omului si pe cele ale art. 1 alin. 1 din Primul protocol aditional la Conventia pentru Apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale, ratificata de România prin Legea nr. 30/1994, care privesc protectia proprietatii.
Potrivit art. 20 alin. 1 din Constitutia României, „Dispozitiile constitutionale privind drepturile si libertatile cetatenilor vor fi interpretate si aplicate în concordanta cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si cu celelalte tratate la care România este parte,” iar potrivit alin. 2 al aceluiasi articol, „Daca exista neconcordante între pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, si legile interne, au prioritate reglementarile internationale, cu exceptia cazului în care Constitutia sau legile interne contin dispozitii mai favorabile.”
Constatarea Curtii Constitutionale a României, în cuprinsul deciziilor nr. 872/25.06.2010 si nr.874/25.06.2010, ca Legea nr. 118/2010 nu încalca dispozitiile Constitutiei României, nu împiedica instantele de judecata sa faca aplicarea dispozitiilor art.20 din legea fundamentala si sa dea prioritate pactelor si tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.
Potrivit art. 1 din Primul protocol aditional la Conventia pentru Apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale, ratificata de România prin Legea nr. 30/1994:
„Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publica si în conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international. Dispozitiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contributii, sau a amenzilor.
Instanta, pentru a analiza daca sunt încalcate prevederile art. 1 din Primul protocol trebuie sa analizeze, asadar, mai multe aspecte; daca, contestatorii au un „bun” în sensul art. 1 alin. 1 din Primul protocol; existenta unei ingerinte a autoritatilor publice în exercitarea dreptului la respectarea bunului, ce a avut ca efect privarea acestora de bunul lor, în sensul celei de-a doua fraze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1; daca sunt îndeplinite conditiile privarii de proprietate, respectiv daca ingerinta este prevazuta de lege, daca ingerinta urmareste un scop legitim de interes general (ea a intervenit pentru o cauza de utilitate publica), daca ingerinta este proportionala cu scopul legitim urmarit, adica daca s-a mentinut un „just echilibru” între cerintele interesului general si imperativele apararii drepturilor fundamentale ale omului.
Instanta retine ca C.E.D.O. de la Strasbourg s-a pronuntat în nenumarate rânduri, chiar si împotriva României, în sensul ca si dreptul de creanta reprezinta un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol aditional la Conventia pentru Apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale, daca este suficient de bine stabilit pentru a fi exigibil sau daca reclamantul poate pretinde ca a avut cel putin o „speranta legitima” de a-l vedea concretizat (Hotarârea din 24.03.2005 în cauza Sandor împotriva României; publicata în Monitorul Oficial nr. 1048/2005, hot. din 28 iunie 2005 în cauza Virgil Ionescu împotriva României, publicata în Monitorul Oficial nr. 396/2006; Hotarârea din 19 octombrie 2006 în cauza Matache si altii împotriva României – cererea nr. 38113/02; Hotarârea. nr. 2 din martie 2004 în Cauza Sabin-Popescu împotriva României „publicata în Monitorul Oficial nr. 770/2005, Hotarârea din 15 februarie 2007 în cauza Bock si Palade împotriva României-cererea nr. 21740/02; Hotarârea din 6 decembrie 2007 în cauza Beian contra României-cererea nr. 30658/05, etc.)
În Hotarârea din 15 iunie 2010 în cazul Muresanu împotriva României (cererea nr. 12821/05) C.E.D.O. s-a pronuntat în mod expres în sensul ca salariul reprezinta un „bun” în sensul art. 1 alin. 1 din Primul protocol.
Salariile contestatorilor, la care acestia au dreptul în baza contractului individual de munca, reprezinta un „bun” în sensul art. 1 alin. 1 din Primul protocol aditional la conventie.
Prima conditie a privarii de proprietate este ca ingerinta sa fie prevazuta de lege.
Aceasta prima conditie semnifica în dreptul intern legalitatea privarii de proprietate, principiu care, la rândul lui, presupune îndeplinirea a doua cerinte: sa existe o lege în sensul Conventiei, în temeiul careia sa fi avut loc privarea de proprietate; legea sa îndeplineasca acele calitati determinate de Curte în jurisprudenta sa, adica sa fie accesibila, precisa si previzibila.
Legea nr. 118/2010 privind unele masuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar îndeplineste conditiile precizate mai sus, fiind un act normativ accesibil, precis si previzibil în sensul jurisprudentei C.E.D.O.
Instanta mai retine ca privarea de proprietate trebuie sa urmareasca un scop legitim de interes general, adica sa intervina pentru o cauza de utilitate publica.
Solutia legislativa cuprinsa în art. 1 din Legea nr. 118/2010 a fost determinata de apararea securitatii nationale, astfel cum rezulta si din expunerea de motive a Guvernului. Securitatea nationala nu implica numai securitatea militara, ci are si o componenta sociala si economica. Nu numai existenta unei situatii „manu militari” atrage aplicabilitatea notiunii „securitate nationala”, ci si alte aspecte din viata statului, precum cele economice, financiare, sociale, care ar putea afecta însasi fiinta statului prin amploarea si gravitatea fenomenului. Situatia de criza financiara mondiala ar putea afecta, în lipsa unor masuri adecvate, stabilitatea economica a tarii si, implicit, securitatea nationala.
Asigurarea stabilitatii economice a tarii si apararea sigurantei nationale sunt notiuni care se circumscriu celor de „scop legitim de interes general” si de „cauza de utilitate publica”.
În consecinta, este îndeplinita si cea de a doua conditie a privarii de proprietate.
Ingerinta trebuie sa fie proportionala cu scopul legitim urmarit. Ingerinta este proportionala cu scopul legitim urmarit daca s-a mentinut un „just echilibru” între cerintele interesului general si imperativele apararii drepturilor fundamentale ale omului. Trebuie sa existe un raport rezonabil de proportionalitate între mijloacele utilizate si scopul urmarit (Hotarârea din 21 iulie 2005 în Cauza Strein si altii împotriva României, publicata în Monitorul Oficial nr. 99/2006).
Pentru a determina daca masura litigioasa respecta justul echilibru necesar si, în special, daca nu obliga contestatorii sa suporte o sarcina disproportionata, trebuie sa se ia în considerare modalitatile de compensare prevazute de legislatia nationala.
Curtea a statuat deja ca, fara plata unei sume rezonabile în raport cu valoarea bunului, privarea de proprietate constituie, în mod normal, o atingere excesiva si ca lipsa totala a despagubirilor nu poate fi justificata în domeniul art. 1 din Protocolul nr.1 decât în împrejurari exceptionale.
Privarea de proprietate impune statului obligatia de a despagubi pe proprietar, pentru ca, fara plata unei sume rezonabile, raportate la valoarea bunului, ea constituie o atingere excesiva a dreptului la respectarea bunurilor sale prevazut de art. 1 din Protocolul nr. 1.
Legea nr. 118/2010 nu ofera contestatorilor posibilitatea de a obtine despagubiri pentru privarea de proprietate.
Instanta retine ca lipsa totala a despagubirilor nu se poate justifica, avându-se în vedere circumstantele spetei, cu atât mai mult cu cât nici o circumstanta exceptionala nu a fost invocata de Guvern pentru a o justifica.
Instanta mai retine ca, prin reducerea salariilor bugetarilor cu 25%, s-a adus atingere dreptului de proprietate al acestora, atingere care, în conceptia instantei europene, este incompatibila cu dispozitiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie.
Este încalcata Conventia întrucât prin reducerea cu 25% situatia financiara a familiilor contestatorilor este grav afectata, acestia nemaiputând plati ratele, întretinerea etc., contestatorii fiind astfel lipsiti de mijloace de subzistenta.
Împotriva sentintei civile nr.897/16.03.2011, la data de 19.04.2011 au declarat recurs Consiliul Judetean Tulcea si Judetul Tulcea.
Critica sentintei prin motivele de recurs a vizat în esenta urmatoarele:
Art. 304 pct.9 C.pr.civ. „Hotarârea pronuntata este lipsita de temei legal ori a fost data cu încalcarea sau aplicarea gresita a legii.”
Prin Dispozitia Presedintelui Consiliului Judetean Tulcea nr.329/27.07.2010, s-a stabilit diminuarea cuantumului brut al salariului lunar de încadrare precum si a altor drepturi salariale stabilite conform prevederilor Legii – cadru nr.330/2009 si ale OUG nr.1/2010, demnitarilor si personalului din aparatul de specialitate al Consiliului Judetean Tulcea, pentru perioada 1 iulie – 31 decembrie 2010, asa cum au fost prevazute în anexa dispozitiei în speta. Aceasta dispozitie este legala, întrucât a fost emisa în temeiul prevederilor art.1, alin.1 si 2 si a art.16 din Legea nr.118/2010 privind unele masuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.
Dispozitiile acestei legi au fost declarate constitutionale prin Decizia Curtii Constitutionale nr.975/2010. Astfel, potrivit dispozitiilor legale sus-mentionate cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizatiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizatii si alte drepturi salariale, precum si alte drepturi în lei sau în valuta, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr.330/2009 privind salarizarea unitara a personalului platit din fonduri publice si ale Ordonantei de Urgenta a Guvernului nr.1/2010 privind unele masuri de reîncadrare în functii a unor categorii de personal din sectorul bugetar si stabilirea salariilor acestora, precum si alte masuri în domeniul bugetar, se diminueaza cu 25%, aceste prevederi aplicându-se pâna la 31 decembrie 2010.
Analizând sentinta recurata din prisma criticilor formulate, Curtea a admis recursul ca fondat, pentru urmatoarele considerente :
Prin cererea formulata, reclamantii au formulat contestatie împotriva dispozitiei nr.329/27.07.2010 emisa de intimata, solicitând anularea acesteia si repunerea sa în situatia anterioara emiterii deciziei, în sensul revenirii sale la salariul primit anterior emiterii acesteia.
Prin dispozitia nr.329/27.07.2010, intimata a dispus începând cu 01.07.2010, diminuarea cu 25% a salariului reclamantului conform Legii nr. 118/2010, privind unele masuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 118/2010 privind unele masuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar: „Cuantumul brut al salariilor /soldelor/indemnizatiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizatii si alte drepturi salariale, precum si alte drepturi în lei sau în valuta, stabilite în conformitate cu prevederile legii cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitara a personalului platit din fonduri publice si ale O.U.G. nr. 1/2010 privind unele masuri de reîncadrare în functii a unor categorii de personal din sectorul bugetar si stabilirea salariilor acestora, precum si ale masuri în domeniul bugetar, se diminueaza cu 25%”.
Legea nr.118/2010 a facut obiectul controlului de constitutionalitate, astfel prin deciziile nr. 872 si 874 din 25.06.2010, Curtea Constitutionala a constatat ca dispozitiile art. 1-8 si cele ale art. 10-17 din legea privind unele masuri în vederea restabilirii echilibrului bugetar sunt constitutionale.
În motivarea acestor decizii, Curtea Constitutionala a retinut ca masura de diminuare a cuantumului salariului (indemnizatiei) soldei cu 25% a avut loc cu respectarea prevederilor art. 54 din Constitutie. Dreptul la munca este un drept complex care include si dreptul la salariu.
Astfel, diminuarea sa se poate realiza numai în conditiile strict si limitativ prevazute de art. 53 din Constitutie si anume :
„- sa fie prevazuta de lege ;
– sa se impuna restrângerea sa;
– restrângerea sa se circumscrie motivelor expres prevazute de textul constitutional si anume pentru : apararea securitatii nationale, a ordinii, a sanatatii ori a moralei publice, a drepturilor si libertatilor cetatenilor, desfasurarea instructiei penale, prevenirea consecintelor unei calamitati naturale, ale unui dezastru ori a unui sinistru deosebit de grav;
– sa fie necesara într-o societate democratica;
– sa fie proportionala cu situatia care a determinat-o;
– sa fie aplicata în mod nediscriminatoriu;
– sa nu aduca atingere existentei dreptului sau a libertatii”.
Astfel, Curtea Constitutionala a retinut ca diminuarea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizatiei/soldei, ca un corolar al dreptului la munca este prevazuta de legea criticata si se impune pentru reducerea cheltuielilor bugetare.
Solutia legislativa cuprinsa în art. 1 din legea criticata a fost determinata de apararea securitatii nationale.
Securitatea nationala nu implica numai securitatea militara, ci are si o componenta sociala si economica.
Prin decizia nr. 1414/04.11.2009, Curtea a statuat ca situatia de criza financiara mondiala ar putea afecta, în lipsa unor masuri adecvate, stabilitatea economica a tarii si implicit securitatea nationala.
În expunerea de motive a legii nr. 118/2010 se arata ca, potrivit evaluarii Comisiei Europene „activitatea economica a României, ramâne slaba si contrar asteptarilor initiale, cresterea economica s-a mentinut negativa în primul trimestru al anului 2010.
Curtea Constitutionala a retinut ca amenintarea la adresa stabilitatii economice continua sa se mentina, astfel încât Guvernul a fost îndrituit sa adopte masuri corespunzatoare pentru combaterea acesteia.
Una dintre aceste masuri a fost diminuarea cuantumului salariilor /indemnizatiilor/soldelor, cu 25%.
Curtea Constitutionala a retinut ca restrângerea prevazuta de legea criticata este necesara într-o societate democratica, tocmai pentru mentinerea democratiei si salvgardarea fiintei statului.
Cu privire la proportionalitatea situatiei care a determinat restrângerea, Curtea Constitutionala a constatat ca exista o legatura de proportionalitate între mijloacele folosite (reducerea cu 25% a cuantumului salariului /indemnizatiei/soldei) în scopul legitim urmarit (reducerea cheltuielilor bugetare), reechilibrarea bugetului de stat si ca exista un echilibru echitabil între cerintele de interes general ale colectivitatii si protectia drepturilor fundamentale ale individului.
Masura legislativa criticata este aplicata în mod nediscriminatoriu, în sensul ca reducerea de 25% se aplica tuturor categoriilor de personal bugetar, în acelasi cuantum si mod.
Curtea Constitutionala a retinut ca Legea nr. 118/2010 nu aduce atingere substantei dreptului, din moment ce conditiile prevazute la art. 53 din Constitutie sunt respectate. Masura reducerii cu 25% a cuantumului salariului /indemnizatiei/soldei, are un caracter temporar, tocmai pentru a nu se afecta substanta dreptului constitutional protejat. Restrângerea exercitiului unui drept trebuie sa dureze numai atât timp cât se mentine amenintarea în considerarea careia aceasta masura a fost edictata.
Existenta unui control de constitutionalitate nu împiedica însa instanta sa verifice daca exista neconcordante între pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte si legile interne în conformitate cu prevederile art. 20 din Constitutie.
În mod eronat prima instanta a constatat ca exista neconcordante între prevederile Legii nr. 118/2010 si art.1 din Protocolul Aditional nr.1 la Conventia Europeana a Drepturilor Omului.
Atât Constitutia României în art. 53, cât si documentele internationale în materia drepturilor omului, prevad posibilitatea diminuarii rezonabile a gradului de protectie oferita unor drepturi fundamentale în anumite situatii cu respectarea unor conditii, câta vreme prin aceasta nu este atinsa chiar substanta drepturilor.
Simpla lecturare a dispozitiilor cuprinse în art. 1 din Protocolul nr. 1 pune în evidenta faptul ca protectia pe care el o instituie cu privire la dreptul de proprietate nu este absoluta.
În conceptia Curtii Europenem art. 1 din Protocolul nr. 1 nu contine numai principiul dreptului de proprietate ci si alte doua principii care constituie limite ale exercitarii acestui drept: posibilitatea privarii de proprietate pentru cauza de utilitate publica si reglementarea exercitarii acestui drept în conformitate cu interesul general.
Masura dispusa prin Legea nr. 118/2010, de diminuare cu 25% a salariului/indemnizatiei/soldei, îndeplineste conditiile impuse de art.1 Protocol 1 si conditiile specifice ce rezulta din jurisprudenta CEDO.
Astfel, diminuarea salariului cu 25%, ca un corolar al dreptului la munca a fost prevazuta prin lege si a fost determinata de apararea securitatii nationale, care implica, pe lânga securitatea din domeniul militar si o componenta sociala si economica.
În expunerea de motive a Legii nr. 118/2010, se arata ca, potrivit evaluarii Comisiei Europene, activitatea economica a României ramâne slaba si contrar asteptarilor initiale, cresterea economica s-a mentinut negativa în primul trimestru al anului 2010.
S-a mai aratat ca din „misiunea de evaluare efectuata de serviciile Comisiei împreuna cu expertii FMI si ai Bancii Mondiale în perioada 26 aprilie – 20 mai 2010, pentru a analiza progresele înregistrate în ceea ce priveste conditiile specifice atasate transei a treia în valoare de 1,15 miliarde de euro, în cadrul programului de asistenta financiara, a rezultat faptul ca, în conditiile politicilor curente, tinta de deficit fiscal pentru 2010, de 6,4% din PIB, nu va putea fi îndeplinita din cauza unor deteriorari ale conditiilor economice, a unor dificultati în colectarea veniturilor si derapajelor pe partea de cheltuieli.
Asadar, restrângerea prevazuta de Legea nr. 118/2010 este necesara într-o societate democratica, tocmai pentru mentinerea democratiei si salvgardarea fiintei statului.
Trebuie avuta în vedere marja mare de apreciere pe care Curtea Europeana a lasat-o statelor în stabilirea propriilor politici, aceasta marja putând fi mai mare atunci când necesitatea interventiei statului rezulta din consecintele pe care criza economica internationala le produce asupra deficitului bugetar.
Cu privire la proportionalitatea situatiei care a determinat masura de restrângere a salariului, se constata ca exista o legatura de proportionalitate între mijloacele utilizate si scopul legitim urmarit, de asemenea exista un echilibru echitabil între cerintele de interes general ale colectivitatii si protectia drepturilor fundamentale ale individului.
Restrângerea exercitiului dreptului la salariu are un caracter temporar, masura fiind luata pâna la finele anului 2010, iar în acest mod nu se afecteaza substanta dreptului constitutional protejat.
Daca se are în vedere si procentul pentru care a operat diminuarea salariului cu 25% se poate concluziona ca exista un echilibru just între scopul vizat si mijloacele folosite, iar reclamantului nu i-a fost impusa o sarcina disproportionata si excesiva.
În concluzie, Curtea apreciaza ca masura reducerii temporare a salariului personalului bugetar cu 25% nu aduce atingere substantei dreptului, intra în marja de apreciere a Statului, nu este o masura disproportionata în raport cu scopul urmarit si pastreaza un just echilibru între interesul general al colectivitatii si imperativele protectiei drepturilor fundamentale ale omului, asa încât nu se poate retine o încalcare a art. 1 din Primul Protocol aditional la Conventie.
Jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului, retinuta de instanta de fond, nu are incidenta în cauza, întrucât are în vedere alte situatii decât cea în speta.
Într-adevar, Curtea Europeana a statuat ca dreptul la salariu poate fi considerat un bun în sensul prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1, însa Curtea Europeana face o distinctie esentiala între dreptul de a continua sa primesti pe viitor un salariu într-un anumit cuantum si dreptul de a primi efectiv salariul câstigat pentru o perioada în care munca a fost prestata.
Astfel, în cauza Lelas contra Croatiei (20.05.2010), Curtea a statuat ca nu este consacrat de Conventie dreptul de a fi platit în continuare cu un anumit cuantum al salariului.
În cauza Eskelimen contra Finlandei (19.04.2007) în care reclamantii au sustinut ca au dreptul la o alocatie suplimentara care fusese abrogata, Curtea a retinut ca în Conventie nu este consacrat dreptul de a continua plata unui salariu într-un anumit cuantum, iar pretentia poate fi considerata „bun” daca este suficient determinata si fundamentata din punct de vedere legal în dreptul intern.
Tot astfel, în cauza Rechko contra Ucrainei (08.11.2005), Curtea a considerat ca este la libera apreciere a statului sa stabileasca ce beneficii sunt platite persoanelor din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau înceta plata anumitor beneficii prin modificari corespunzatoare ale legislatiei.
Rezulta, deci, ca o astfel de ingerinta nu are caracterul unei privari de proprietate, iar statul se bucura de o larga marja de apreciere pentru a determina oportunitatea si intensitatea politicilor sale în acest domeniu.
În cauza Wieczarek contra Poloniei (08.12.2009) sau Mellacher contra Austriei (19.12.1989), Curtea a constatat ca nu este rolul sau de a verifica în ce masura existau solutii legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmarit, cu exceptia situatiilor în care aprecierea autoritatilor este vadit lipsita de orice temei.
În ceea ce priveste jurisprudenta CEDO retinuta de prima instanta referitoare la privarea de proprietate fara plata unei despagubiri, nici aceasta nu are incidenta în cauza, întrucât se refera la alte situatii decât cea în speta.
În jurisprudenta Curtii Europene, notiunea de „privare de proprietate” semnifica preluarea completa si definitiva a unui bun. Titularul dreptului asupra acelui bun nu mai are posibilitatea exercitarii vreunuia din atributele conferite de dreptul pe care îl avea patrimoniul sau. Situatiile de acest gen retinute de practica jurisdictionala europeana sunt: nationalizari, exproprieri, confiscari.
Ori, în prezenta cauza nu este vorba despre o preluare completa si definitiva a salariului, ci este vorba de o reducere temporara a salariului personalului bugetar cu 25%, masura care nu aduce atingere substantei dreptului nu este o masura disproportionata în raport cu scopul urmarit si pastreaza un just echilibru între interesul general al colectivitatii si imperativele protectiei drepturilor fundamentale ale omului.
Pentru considerentele aratate mai sus, potrivit art. 312 Cod procedura civila, Curtea a admis recursul formulat si a modificat în tot sentinta recurata, în sensul respingerii actiunii ca nefondata.
