Prin actiunea înregistrata la data de 19 decembrie 2007, SC „X” SRL Suceava – prin administratori M.I., M.S.V. si M.A.A. în contradictoriu cu pârâtii S.V., T.I., SC „Y” SRL si SC „Z” SRL au solicitat sa se constate nulitatea absoluta a conventiilor sub semnatura privata intitulate „Chitanta”, datate 28 iunie 1993 si respectiv 14 iulie 1993 încheiate între pârâtii S.V. si T.I.
Prin sentinta nr.838 din 16 iunie 2008, Tribunalul Suceava – Sectia comerciala, contencios administrativ si fiscal a respins ca nefondata actiunea promovata de reclamanti precum si exceptia lipsei calitatii procesuale active a SC „X” SRL.
În motivarea solutiei – în esenta – s-a retinut ca, reclamanta SC „X” SRL Suceava – justifica calitate procesuala activa în prezenta cauza, prin trimitere la dispozitiile art. 1337 Cod civil care obliga vânzatorul sa garanteze de evictiune pe cumparator.
Cu privire la fondul cauzei s-a motivat ca cele doua conventii oneroase încheiate de cei doi pârâti îndeplinesc cerintele de fond si de forma impuse de lege.
Împotriva acestei sentinte au promovat apel reclamantii si reiterând motivarea expusa pe larg în actiunea directa, au mai aratat ca, actul de vânzare – cumparare încheiat la data de 27 octombrie 1992 între SC „Y” SRL si pârâtul S.V. reprezinta o promisiune de vânzare iar asupra legalitatii acestei tranzactii s-a pronuntat Înalta Curte de casatie si Justitie – care prin decizia 2687/2008 a constatat nulitatea acestei tranzactii. Au mai aratat ca, promisiunile de vânzare încheiate ulterior de pârâtul S.V. cu pârâtul T.I. sunt lovite de nulitate absoluta, în realitate – prin interpretarea clauzelor lor contractuale – reprezinta „vânzarea bunului altuia” – întemeiata pe cauza falsa si ilicita, partile contractante consemnând ca tranzactioneaza asupra unui bun care nu apartine vânzatorului. Au mai aratat ca din continutul celor doua înscrisuri sub semnatura privata supuse analizei – rezulta ca partile contractante nu au prevazut clauze ce vizeaza cuantumul si modalitatea de achitare a pretului – aspect care conduce la nulitatea tranzactiei.
Criticile sunt întemeiate în sensul celor ce urmeaza:
Din verificarea lucrarilor dosarului, Curtea constata ca între partile litigante s-au încheiat mai multe tranzactii dupa cum urmeaza:
– înscrisul sub semnatura privata intitulat „Contract” datat 27 octombrie 1992 – încheiat între SC „Y” SRL reprezentata de C.V. si pârâtul S.V. si având ca obiect înstrainarea cotei de 3/7 din imobilul în litigiu. Asupra valabilitatii acestei tranzactii s-a pronuntat Înalta Curte de Casatie si Justitie care prin decizia 2687/2008 (fila 37 dosar apel) a statuat ca au fost încalcate dispozitiile prevazute de art. 76 din Legea 31/1990 coroborata cu art. 11 si 12 din Statutul societatii comerciale, care instituie regula unanimitatii la încheierea actelor de dispozitie; ca pretul vânzarii nu a fost serios si determinat de parti – art. 1303 Cod civil -; si ca vânzatorul promitent nu a predat niciodata posesia bunului promis iar beneficiarul nu a platit pretul – motive pentru care a fost confirmata sentinta Tribunalului Suceava care a constatat nulitatea absoluta a tranzactiei.
– înscrisurile intitulate „Chitanta” – datate 28 iunie 1993 si respectiv 14 iulie 1993 ( filele 10,11 dosar fond) încheiate între pârâtii S.V. si T.I. potrivit cu care, S.V. înstraineaza cota de 1/7 din imobilul în litigiu, proprietatea reclamantilor M.S.V. si Mandachi A.A. conform actului de partaj voluntar autentificat la 5 octombrie 2004 de BNP Valeriana Ilie ( fila 21 dosar fond).
Raportat la decizia pronuntata de Înalta Curte de Casatie si Justitie care statueaza asupra nulitatii absolute a tranzactiei încheiata la data de 27 octombrie 1992 (cu efecte retroactive) Curtea constata ca fiind întemeiate criticile apelantilor cu privire la calificarea celor doua tranzactii încheiate ulterior la datele de 28 iunie 1993 respectiv 14 iulie 1993 ca fiind „contracte de vânzare-cumparare a bunului altuia” contracte care desi nu sunt prohibite de lege si nici contrare bunelor moravuri sau ordinii de drept, adevaratul proprietar poate solicita constatarea nulitatii absolute a unor asemenea tranzactii atunci când sunt fondate pe cauza ilicita sau frauda ce au ca numitor comun reaua-credinta a partilor.
„Buna-credinta” a partilor contractante conditie esentiala pentru validitatea unui atare contract „este definita de Codul civil, însa ea este interpretata si aplicata diferit în practica, iar „aparenta de drept” – nereglementata – urmeaza a fi interpretata si subordonata nu numai bunei-credinte a cumparatorului ci si existentei unei erori comune si invincibile”( a se vedea Hotarârea CEDO în cauza Paduraru vs România).
În speta, lecturarea unor clauze inserate în cele doua tranzactii formeaza convingerea certa ca partile contractante au stiut bine ca bunul tranzactionat – cota de 1/7 din imobil – nu este proprietatea vânzatorului si ca apartine SC „Y” SRL „urmând a perfecta în urmatoarele zile actele de punere în proprietate cu firma „Y” SRL reprezentata de d-na C. V.” – ultimul alineat din chitanta/14 iulie 1993 ( fila 12 dosar fond) – asa încât, contractele astfel încheiate ascund complicitatea partilor de a aduce o paguba adevaratului proprietar, sunt fondate pe o cauza ilicita, ambele tranzactii având ca numitor comun reaua-credinta a partilor.
Din perspectiva considerentelor evocate mai sus, Curtea constata nulitatea absoluta a celor doua conventii, sens în care, în conformitate cu prevederile art. 296 Cod procedura civila va schimba sentinta apelata.
Curtea gaseste ca fiind nefondate celelalte motive invocate de reclamantii apelanti cu privire la valabilitatea tranzactiilor si care vizeaza : nedeterminarea obiectului vânzarii; pretul neserios si lipsa capacitatii de a contracta.
