Decizie de sancţionare disciplinară. Încălcarea dreptului la apărare al salariatului.
Codul muncii, art. 267 alin. 2 şi 4, art. 268 alin. 2 lit. „c”
Prin art. 267 alin. 2 şi 4 din Codul muncii este consacrat dreptul angajatului cercetat disciplinar de a formula şi susţine în cadrul cercetării disciplinare toate apărările pe care acesta le consideră a fi în favoarea sa şi să solicite comisiei de disciplină să administreze toate probele şi să indice motivaţiile pe care el le consideră necesare.
Tocmai din aceste raţiuni angajatorul este obligat ca ulterior, prin decizia de sancţionare să se refere în mod expres la apărările formulate de salariat cu ocazia cercetării disciplinare (art.268 alin.2 lit. c din Codul muncii), în cadrul căreia acestea trebuie, obligatoriu, administrate.
Atât Codul muncii, cât şi Contractul colectiv lasă la aprecierea strictă a salariatului formularea probatoriului, angajatorul fiind obligat să aprecieze asupra acestuia ulterior administrării lui, prin decizia de sancţionare.
Având în vedere că în cursul cercetării prealabile pârâta a refuzat să audieze martorii propuşi de reclamant, deşi în Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate se prevede obligativitatea ascultării şi verificării apărărilor salariatului ascultat, formularea cuprinsă în contractul colectiv fiind cât se poate de categorică, nelăsând la aprecierea comisiei de cercetare disciplinară posibilitatea de a aprecia asupra oportunităţii apărărilor anterior administrării lor, se impune a se constata că dreptul la apărare al reclamantului a fost încălcat în cadrul cercetării prealabile şi ca atare decizia de sancţionare este nelegală.
Prin cererea înregistrată la data de 22.06.2010 formulată de reclamantul Boilă Romulus în contradictoriu cu pârâta S.N.G.N. Romgaz s-a cerut instanţei anularea deciziei nr.48 din 20 mai 2010 prin care a fost sancţionat cu avertisment scris şi scăderea a două ore de absenţă nemotivată din pontajul zilei de 21 aprilie 2010.
În motivarea cererii formulate reclamantul a arătat că cercetarea disciplinară a fost incompletă. S- a arătat de reclamant că nu a avut până în prezent abateri disciplinare ci dimpotrivă numai calificative de foarte bine. În calitatea sa de şef secţie transport tehnologic trebuie să efectueze zilnic deplasări în afara biroului secţiei. Prin Decizia directorului general al S.N.G.N. Romgaz în luna aprilie 2010 a fost constituită o comisie de control în obiectivele căreia se afla şi verificarea activităţii desfăşurate de secţia pe care o conduce. Persoana desemnată a fost d-nul. B. care în 20 aprilie 2010 i-a adus la cunoştinţă că doreşte să verifice situaţia consumurilor de carburanţi închiriate la punctul de lucru din Grebeniş. În data de 21 aprilie 2010 reclamantul împreună cu d-l B. s-au deplasat la Grebeniş informând pe Ş.I., director exploatare investiţii şi C.C., directorul sucursalei despre acest aspect. În jurul orelor 13.00 s-au reîntors rămânând la sediul sucursalei de pe str. Barajului aspect ce l-a comunicat adjunctului său L.A. A doua zi a aflat că în ziua de 21.04.2010, în jurul orelor 13 s-a deplasat la sediul secţiei o comisie pentru verificarea angajaţilor
S-a arătat că cele susţinute în referatul nr.5482 din 23.04.2010 de către Ş.I. nu sunt reale deoarece respectiva persoană a fost plecată la Mediaş de unde a revenit de abia în jurul orelor 15.00. În cursul cercetării disciplinare a solicitat audierea ca martor a d-lui. B. cerere care nu a fost acceptată. S-a susţinut că nu a părăsit locul de muncă ci a fost în deplasare cu organul de control şi că a dus la cunoştinţa despre efectuarea deplasării şefilor ierarhici.
S-a mai arătat de reclamant că cercetarea disciplinară a fost făcută superficial şi fără respectarea dreptului la apărare. Totodată nu s-a indicat în decizie motivele pentru care apărarea sa a fost înlăturată. S-a mai precizat că temeiul invocat în decizie pentru sancţionare este greşit invocat reclamantul nefiind în situaţiile de la art.27, 157 lit. b din contractul colectiv de muncă respectiv art.18 din Regulament. De asemenea i s-a aplicat reclamantului o sancţiune inexistentă prin scăderea cu două ore a pontajului şi nu s-au avut în vedere la aplicarea sancţiunii criteriile indicate de art.158 al.7 din Contractul colectiv de muncă.
Prin Sentinţa civilă nr.1768 din 5 noiembrie 2010, Tribunalul Mureş a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul B.R., în contradictoriu cu pârâta S.N.G.N. Romgaz – Sucursala de Transport Tehnologic şi Mentenanţă Târgu Mureş, a anulat în parte Decizia nr. 48/20.05.2010, emisă de pârâtă, în sensul că a eliminat sancţionarea reclamantului cu scăderea a 2 ore de absenţă nemotivată din pontajul zilei de 21.04.2010.
Prin aceeaşi hotărâre s-au respins restul pretenţiilor reclamantului iar pârâta a fost obligată la plata în favoarea reclamantului a sumei de 1500 de lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă Tribunalul a reţinut, în esenţă, următoarele:
Pârâta a respectat prevederile legale în ceea ce priveşte cercetarea prealabilă şi dreptul la apărare a angajatului.
În ceea ce priveşte fondul cauzei instanţa de fond a reţinut că în data de 21.04.2010 în intervalul orar 7-14 reclamantul a fost ocupat cu punerea la dispoziţia organului de control financiar reprezentat de d-l. B.G.P., a actelor necesare controlului. Deşi în acest interval reclamantul a părăsit unitatea fără a respecta prevederile art.18.1 din Regulamentul intern al pârâtei, această ieşire a fost determinată de verificările efectuate de organul de control financiar.
Instanţa de fond a reţinut că reclamantul nu face parte dintre persoanele cărora li se permite să părăsească sediul recurentei în interes de serviciu fără bilet de voie. Pentru a părăsi unitatea reclamantul trebuia să solicite ori includerea în tabel ori acceptul conducătorului ierarhic pentru efectuarea deplasării, în caz contrar încălcând prevederile Regulamentului intern şi cele ale Contractului colectiv de muncă la nivel de unitate.
Nu s-a putut justifica absenţa reclamantului între orele 14-15,30 astfel că a săvârşit abaterea disciplinară reţinută în sarcina sa, fiind în mod corect sancţionat cu avertisment.
Cuprinderea însă în decizia atacată a menţiunii scăderii a două ore de absenţă nemotivată din pontajul zilei de 21.04.2010 este nelegală atâta timp cât decizia trebuia să cuprindă doar sancţiunea disciplinară ce trebuia să se încadreze între cele de la art.24 din Regulamentul intern sau art.264 din Codul muncii.
Instanţa de fond a făcut aplicarea art.274 C.pr.civ.
Împotriva acestei sentinţe a declarat, în termen legal, recurs reclamantul solicitând modificarea în tot în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost modificată.
În motivarea recursului, întemeiat pe prevederile art.304 pct.7,8 şi 9 C.pr.civ., reclamantul a arătat:
Hotărârea cuprinde motive contradictorii în sensul că deşi se apreciază că nu era necesar adoptarea măsurii de scădere a două ore de absenţă, s-a considerat eronat că în intervalul 14-15,30 reclamantul a absentat nejustificat.
Art.304 pct.8 a fost invocat cu referire la art. D din Actul adiţional nr.5040/10.06.2008 la Contractul individual de muncă al reclamantului unde se arată că locul de muncă al acestuia este Sucursala S.T.T.M. Tg.Mureş iar nu punctele de lucru ale acesteia. În virtutea atribuţiilor de conducere şi control stabilite prin fişa postului, în calitate de şef secţie, reclamantul nu are nevoie de ordine de deplasare şi nici bilete de voie pentru a putea să se deplaseze în incinta secţiei.
În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art.304 pct.9 C.pr.civ., s-a arătat că instanţa a pronunţat hotărârea atacată cu încălcarea dispoziţiilor art.263, 266, 267, 268 coroborat cu art.8 din Codul muncii.
S-a arătat că s-a invocat tocmai nelegalitatea cercetării prin refuzul administrării probei testimoniale cu martorul B. şi astfel încălcării dreptului la apărare, instanţa nefăcând altceva decât să se substituie comisiei de cercetare.
Cercetarea prealabilă a fost incompletă, fiind încălcat, prin refuzul nejustificat al pârâtei de a administra probele propuse de reclamant, cel mai elementar drept la apărare. Totodată, această comisie nu a verificat fişa postului reclamantului pentru a verifica atribuţiile acestuia care îi justificau deplasarea făcută la Grebeniş şi nici nu a luat în considerare că deplasarea s-a făcut cu acordul conducerii sucursalei.
S-a mai arătat că decizia de sancţionare este lovită de nulitate şi sub aspectul încălcării prevederilor art.268 din Codul muncii, respectiv a faptului că nu se indica apărările şi motivele pentru care au fost înlăturate eventualele apărări formulate de reclamant în cadrul cercetării prealabile.
Temeiul juridic privind sancţionarea reclamantului este greşit invocat dat fiind că acesta nu se află în situaţiile menţionate în art.27, 157 lit.b din Contractul colectiv de muncă, respectiv art.18 din Regulament.
De asemenea, la aplicarea sancţiunii disciplinare nu au fost respectate criteriile prevăzute de art.265 Codul muncii.
Prin întâmpinarea formulată pârâta a solicitat respingerea recursului arătând în esenţă, următoarele:
În mod corect instanţa de fond a reţinut lipsa nejustificată a recurentului de la locul de muncă şi că locul de muncă al recurentului este Secţia de Transport Tehnologic Tg.Mureş situată în Sâncraiu de Mureş str.Sălciilor nr.20.
Activitatea desfăşurată de reclamant se desfăşoară la sediul secţiei şi doar în cazuri izolate se impune să părăsească locul de muncă, cu aprobarea conducerii, dat fiind că poate urmării de la sediu întreaga activitate a personalului din subordine.
Susţinerea privind încălcarea dreptului la apărare nu este reală deoarece cu ocazia cercetării prealabile recurentului i-a fost respectat acest drept. Singura probă solicitată şi despre care s-a făcut menţiune în procesul-verbal as fost martorul B. O eventuală declaraţie a acestui martor nu avea cum să acopere lipsa aprobării şefilor direcţi ai recurentului.
Examinând sentinţa atacată în raport de motivele invocate şi din oficiu în limitele prevăzute de art.3041 şi art.306 C.pr.civ., Curtea de Apel a reţinut următoarele:
Prin Decizia nr.48/20.05.2010 reclamantul a fost sancţionat disciplinar cu avertisment scris şi scăderea a două ore de absenţă nemotivată din punctajul zilei de 21.04.2010 pentru încălcarea prevederilor art.27 şi art.158 lit.s din Contractul colectiv de muncă şi art.18 din Regulamentul Intern.
S-a reţinut că abaterea disciplinară constă în aceea că reclamantul a părăsit locul de muncă fără a avea aprobarea conducerii sucursalei şi fără a deţine un ordin de deplasare în data de 21.04.2010.
Din punct de vedere formal reţinem că prin emiterea deciziei contestate, pârâta a încălcat dispoziţiile art.76, 241 alin.1 lit.a şi art.243 din Codul muncii şi ale art.158 alin.5 din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
Astfel, în contractul colectiv se prevede în obligativitatea ascultării şi verificării apărărilor salariatului ascultat.
Or, deşi reclamantul a solicitat, în cursul cercetării prealabile, în apărare, audierea martorilor B.G. şi D.V., pârâta a refuzat să administreze aceste probe.
Formularea cuprinsă în contractul colectiv este cât se poate de categorică, nelăsând la aprecierea comisiei de cercetare disciplinare posibilitatea de a aprecia asupra oportunităţii apărărilor anterior administrării lor.
Atât Codul muncii cât şi Contractul colectiv lasă la aprecierea strictă a salariatului formularea probatoriului, angajatorul fiind obligat să aprecieze asupra acestuia ulterior administrării lui, prin decizia de sancţionare.
Art.267 alin.2 şi 4 din Codul muncii, consacră un drept, respectiv acela al angajatului cercetat de a formula şi susţine în cadrul cercetării disciplinare, toate apărările pe care acesta le consideră a fi în favoarea sa şi să solicite comisiei de disciplină să administreze toate probele şi să indice motivaţiile pe care el le consideră necesare.
Tocmai din aceste raţiuni angajatorul este obligat ca ulterior, prin decizia de sancţionare să se refere în mod expres la apărările formulate de salariat – art.268 alin.2 lit.c din Codul muncii – în cadrul cercetării disciplinare în care acestea trebuie, obligatoriu, administrate.
În consecinţă, dreptul la apărare al reclamantului a fost încălcat în cadrul cercetării prealabile.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, pârâta a reţinut că reclamantul se face vinovat de faptul că a părăsit locul de muncă fără a avea aprobarea conducerii sucursalei şi fără a deţine un ordin de deplasare.
Într-adevăr, salariaţii pot ieşi din unitate, în interes de serviciu, numai cu ordin de deplasare semnat de conducerea executivă.
Reclamantul nu a susţinut că ar fi avut un asemenea ordin, însă, din nota explicativă semnată în cadrul cercetării disciplinare rezultă că reclamantul a anunţat telefonic conducerea executivă despre motivul părăsirii locului de muncă. Semnarea unui ordin de deplasare era deja o chestiune pur formală atâta timp cât angajatorul, prin organele sale de conducere, a dat acceptul salariatului de a părăsi unitatea.
Într-adevăr acest aspect, respectiv al acordului verbal al conducerii ar fi putut fi lămurit prin audierea martorului B. aflat împreună cu reclamantul, ori, tocmai acest lucru i-a fost refuzat reclamantului.
Acelaşi aspect şi cu privire la faptul că deşi un membru al conducerii a fost căutat anterior părăsirii de către reclamant a sediului societăţii tocmai pentru a-i fi adus la cunoştinţă motivul plecării, directorul nefiind în incintă, putea fi edificat tot prin audierea martorilor împreună şi la solicitarea cărora reclamantul a părăsit locul de muncă în interes de serviciu.
În aceste condiţii este evident că, dată fiind şi sarcina probei în litigiile de muncă precum şi dreptul la apărare nerespectat, trebuie luate în considerare ca fiind conforme cu realitatea, susţinerile reclamantului.
În consecinţă, dat fiind că nu s-a făcut dovada că reclamantul a părăsit locul de muncă în interes de serviciu fără aprobare prealabilă, tocmai prin neluarea în considerare a probei solicitate de reclamant, decizia de sancţionare este lovită de nulitate.
Astfel fiind, în temeiul prevederilor art.312 C.pr.civ., Curtea de Apel a admis recursul declarat de reclamantul B.R. şi a modificat în tot sentinţa atacată în sensul că a admis integral acţiunea reclamantului şi a anulat decizia de sancţionare nr. 48/20 mai 2010 emisă de pârâtă.
Văzând şi prevederile art.274 C.pr.civ., a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată în fond în cuantum de 3.000 lei, în favoarea reclamantului.
