Legea nr. 10/2001. Nulitate contract de vânzare-cumpărare. Prescripţia dreptului material la acţiune. Concursul dintre legea specială şi dreptul comun
În condiţiile în care persoana îndreptăţită la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 a avut cunoştinţă despre modul de soluţionare a notificărilor şi despre încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul în litigiu, având posibilitatea de a-l ataca în termenul special de prescripţie, ambele instanţe au făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, care statuează că, prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de 1 an, respectiv la data de 14.08.2002.
Întrucât contractul de vânzare-cumpărare atacat este valabil şi produce toate efectele juridice fireşti, făcând dovada deplină a dreptului de proprietate, iar reclamanta nu poate opune un titlu de proprietate asupra acestui bun şi totodată având în vedere faptul că dreptul material la acţiune al reclamantei este prescris, apare superfluă analizarea celorlalte critici referitoare la nerespectarea dispoziţiilor legale aplicabile în materie.
Beneficiind de prevederile legii speciale, reclamanta nu poate uza şi de dreptul comun, deoarece ar însemna să i se dea posibilitatea să aleagă între cele două căi doar pentru o parte a soluţiilor, care subiectiv apreciază că nu o avantajează.
Prin sentinţa civilă nr. 1040 din 7 iulie 2010 Judecătoria Sighişoara a arespins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei Oprea Marcela, a admis excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune cu privire la cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 455/1997 privind imobilul înscris în CF 5190 Sighişoara nr.top. 3048-3049/8/C, invocată de pârâţii Municipiul Sighişoara şi O.C. şi, în consecinţă s-a respins, ca prescrisă, acţiunea reclamantei O.M., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Sighişoara, O.C., O.I.A., O.L. şi C.E. în ce priveşte constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nr. 455/1997 încheiat între pârâtul Municipiul Sighişoara prin mandatarul R.A.G.C.L.T.U. Sighişoara şi pârâta O.C. cu soţul ei, defunctul O.A. Instanţa de fond a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii cu privire la revendicare, invocată de aceeaşi pârâţi, şi pe fond a respins acţiunea în revendicarea imobilului, constatare, rectificare CF şi întabulare.
Cu privire la petitul de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, instanţa de fond a reţinut în esenţă că antecesoarea reclamantei nu a atacat în justiţie acest contract în termenul prevăzut de lege şi anume cel mai târziu până la data de 14 august 2002, astfel că în prezent acest drept este prescris. În drept, s-au reţinut prevederile art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001.
Cu privire la acţiunea în revendicare, instanţa de fond a analizat cauza prin raportare la cele statuate prin Decizia nr. 33/2008 a ÎCCJ şi a reţinut în esenţă că antecesoarea reclamantei a uzat şi de dispoziţiile legii speciale. Instanţa de fond a reţinut că reclamanta nu poate opune pârâţilor un titlu valabil. S-a mai reţinut că titlul cumpărătorilor de bună-credinţă nu a fost atacat şi prin aceasta i-a fost recunoscută validitatea implicit de către I.M.L., persoana îndreptăţită, antecesoarea reclamantei. S-a mai reţinut că respingerea acţiunii reclamantei în revendicarea imobilului, nu o îngrădeşte să-şi valorifice dreptul de creanţă deja obţinut prin Dispoziţia nr. 458/2003 a Primarului mun. Sighişoara. În pronunţarea soluţiei instanţa de fond a făcut trimitere la jurisprudenţa C.E.D.O. şi la art. 1 Protocolul nr. 1 din Convenţie.
Prin decizia civilă nr. 94 din 8 martie 2011 Tribunalul Mureş a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva sus-menţionatei hotărâri şi a obligat apelanta să plătească intimatului O.L. suma de 4000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de apel a reţinut că situaţia invocată de apelantă a fost recunoscută de legiuitor, care a adoptat o procedură specială reparatorie pentru privarea de proprietatea bunurilor imobile preluate abuziv de Statul Român şi de care antecesoarea reclamantei a uzat, atât la Legea nr. 112/1995 cât şi la Legea nr. 10/2001.
Caracterul abuziv al preluării imobilului nu a fost contestat de municipiul Sighişoara, aspect ce se desprinde din soluţiile adoptate în procedura administrativă de reparaţie prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Raportat la art. 26 alin. 3 şi art. 45 din Legea nr. 10/2001, reclamanta avea deschis accesul la justiţie în procedura legii speciale, pentru contestarea felului măsurii reparatorii propuse şi pentru atacarea actului de înstrăinare a imobilului de către stat.
Tribunalul a apreciat că dispoziţiile art. 45 alin. 5 din lege au fost corect aplicate de către instanţa de fond, întrucât momentul înregistrării cererii de chemare în judecată este mult ulterior împlinirii acestui termen de prescripţie.
Înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 contractul de vânzare-cumpărare era înscris în cartea funciară, cu efect de opozabilitate şi publicitate. La momentul formulării notificărilor în temeiul Legii nr. 10/2001 antecesoarea reclamantei avea posibilitatea de a cunoaşte existenţa acelui contract de înstrăinare şi de a-l ataca în termenul special de prescripţie prevăzut de art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, astfel că susţinerile apelantei că a aflat de existenţa acelei înstrăinări a corpului C doar la momentul comunicării Dispoziţiei nr. 913/2004 nu au fost primite.
Referirile apelantei la nesoluţionarea cererii nr. 20100/1996 formulată în temeiul Legii nr. 112/1995 şi la încheierea contractului de vânzare-cumpărare atacat înainte de soluţionarea acelei cereri nu au putut fi analizate, dreptul material la acţiune al reclamantei apelante fiind stins.
S-a apreciat că contractul de vânzare-cumpărare nr. 455/1997 este valabil şi produce efectele juridice fireşti – făcând dovada deplină a dreptului de proprietate al intimaţilor. Apelanta nu poate opune un titlu de proprietate asupra acestui bun.
În procedura soluţionată prin sentinţa civilă nr. 1196/2004 a Tribunalului Mureş, nu s-a recunoscut cu caracter retroactiv, un drept de proprietate al antecesoarei reclamantei asupra corpului C, care să poată fi opus terţilor de bună-credinţă, aceste susţineri ale apelantei neputând fi primite. Dreptul de creanţă recunoscut reclamantei îi dă posibilitatea ca în procedura specială a Titlului VII din Legea nr. 247/2005 să obţină o reparaţie pentru privarea de proprietatea acestui bun preluat de Statul Român.
Ca o consecinţă, instanţa de apel a apreciat că şi soluţia de respingere pronunţată asupra petitelor cu caracter subsidiar – rectificarea de carte funciară şi întabularea dreptului de proprietate în favoarea reclamantei – este corectă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta, solicitând admiterea recursului, modificarea hotărârii recurate, admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată, cu obligarea pârâţilor, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată.
A invocat ca motive de recurs motivele prevăzute de art. 304 alin. 1 pct. 7, 8 şi 9 Codul de Procedură Civilă, art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O. şi art. 1 paragraful 1 din Primul Protocol la C.E.D.O.
În dezvoltarea motivelor de recurs a arătat că A revendicat imobilul pe procedura de drept comun, prin compararea titlurilor de proprietate, dat fiind că prin sentinţa civilă nr. 1169/2002 a Tribunalului Mureş, irevocabilă, s-a recunoscut de către un tribunal caracterul abuziv al preluării întregului imobil, recunoaşterea preluării abuzive echivalând cu recunoaşterea dreptului de proprietate, retroactiv până la data preluării abuzive, asupra întregului imobil – vezi cauza C.E.D.O. Hollitzer împotriva României (2008).
Hotărârile recurate conţin motive contradictorii şi străine de natura pricinii, raportându-se numai trunchiat şi parţial la decizia nr. XXXIII a ÎCCJ, cu neobservarea tuturor temeiurilor de drept şi de fapt pe care şi-a întemeiat cererea, hotărârile încălcându-i dreptul la un proces echitabil, instanţele neavând căderea să schimbe temeiurile de drept şi de fapt ale cererii, acesta fiind atributul suveran al reclamantului în baza principiului disponibilităţii.
Primul motiv de recurs este nemotivarea respingerii acţiunii pe chestiuni în legătură cu procedura acţiunii în revendicare, prin compararea titlurilor de proprietate, ambele hotărâri cuprind motive contradictorii şi străine de natura pricinii.
Ambele instanţe au schimbat natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecăţii şi anume, înstrăinarea de către neproprietar a bunului proprietatea antecesorilor săi către cumpărători de rea-credinţă, caz în care intimaţii nu pot opune un bun, în sensul paragrafului 1 din Primul Protocol la C.E.D.O., iar acţiunea în revendicare pe drept comun este admisibilă – Decizia ÎCCJ nr. XXXIII/2008.
Cât timp imobilul a fost preluat abuziv, acesta nu a făcut obiectul de reglementare al Legii nr. 112/1995.
Aşa fiind, numai acţiunea în revendicare îndreptată împotriva statului nu mai este admisibilă, dacă statul îi poate opune un bun în sensul paragrafului 1 din Primul protocol la C.E.D.O., după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deoarece Legea nr. 10/2001 reglementează prin instituirea procedurii speciale administrative doar raporturile dintre foştii proprietari abuziv deposedaţi de stat. Cum înstrăinarea bunului proprietatea sa s-a făcut înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun este admisibilă, nemaifiind posibilă urmarea procedurii prealabile administrative instituită de Legea nr. 10/2001, o altă interpretare a prevederilor acestei legi conducând la îngrădirea liberului acces la justiţie consacrat de art. 21 din Constituţie şi art. 6 din C.E.D.O.
În speţă, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 imobilul revendicat nu mai era deţinut de stat sau de vreo persoană juridică menţionată în lege, întrucât fusese înstrăinat anterior chiriaşilor – intimaţi prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 455/1997, caz în care nu i se poate imputa urmarea sau neurmarea căii procedurale administrative sau soluţiile date în asemenea procedură.
Aşa fiind, rezultă că în cazul înstrăinării imobilului de către stat până la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, persoana îndreptăţită are deschisă calea acţiunii în revendicare împotriva chiriaşului dobânditor al dreptului de proprietate în temeiul dispoziţiilor de drept comun, această acţiune fiind singurul mijloc procedural de valorificare a dreptului de proprietate recunoscut în favoarea sa atât de sentinţa civilă menţionată cât şi de Deciziile Curţii Constituţionale nr. 73/1995.
Decizia de preluare în proprietatea statului nu a fost comunicată cu persoana căreia i s-a preluat bunul. Exercitarea dreptului legal la contestaţie nu s-a putut face, astfel că decizia administrativă constitutivă de drepturi nu a rămas definitivă şi în consecinţă dreptul de proprietate al statului nu s-a născut nici în prezent.
Decretul nr. 223/1974 a fost abrogat prin Decretul-Lege nr. 9/1989, astfel că decizia administrativă nedefinitivă nu mai putea fi menţinută după intrarea în vigoare a acestui decret, aceasta fiind nelegală şi lipsită de orice efect juridic, statul nedevenind niciodată un „verus domino” şi în consecinţă nu avea ce vinde.
Decretul nr. 223/1974 era contrar dispoziţiilor art. 481 din Codul Civil. Prin încălcarea tratatelor internaţionale la care România era parte, precum şi a ordinii constituţionale interne, Decretul nr. 223/1974 sancţiona părăsirea ilegală a ţării sau refuzul întoarcerii în ţară cu confiscarea gratuită a averii imobiliare, motive pentru care măsura dispusă încălca drepturile şi libertăţile cetăţeanului, precum şi regimul proprietăţii private.
Din dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi sentinţa civilă nr. 1196/2004 a Tribunalului Mureş rezultă că, în lipsa titlului de proprietate al statului asupra bunului revendicat transmiterea acestuia prin contractul de vânzare-cumpărare în favoarea cumpărătorilor, cumpărători de rea-credinţă, este lovită de nulitate absolută, reaua-credinţă fiind dovedită în cauză.
Prin contractul de vânzare-cumpărare a fost încălcat dreptul de proprietate recunoscut de Constituţia României din anul 1991 – art. 44, art. 136 alin. 5 precum şi de paragraful 1 din Primul Protocol la C.E.D.O., dată fiind încălcarea normelor legale privind dreptul de a cumpăra imobilul numai după soluţionarea cererii de restituire formulată de persoanele îndreptăţite la aceasta, la care se adaugă faptul că imobilul vândut nu făcea obiectul de reglementare al Legii nr. 112/1995 pentru că nu era dobândit cu respectarea normelor legale în vigoare la data trecerii abuzive în proprietatea statului.
Acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun este imprescriptibilă.
Niciodată autoarea ei nu a solicitat plata de despăgubiri băneşti sau acordarea altor măsuri reparatorii ci numai restituirea imobilului în natură. Nerestituirea întregii proprietăţi în procedură specială îi dă dreptul la această acţiune fără să fie încălcat principiul „electa una via” sau principiul „special generalibus derogant” precum şi principiul „stabilităţii raporturilor juridice” şi al ocrotirii „bunei credinţe”.
Cum imobilul ce face obiectul revendicării era ieşit din posesia abuzivă a statului, începând cu anul 1997 – anul vânzării, contractul de vânzare-cumpărare atacat nepurtând data încheierii sale, nu mai era necesară parcurgerea procedurii instituite de Legea nr. 10/2001, singura cale juridică rămasă la îndemână fiind acţiunea în revendicare întemeiată pe prevederile dreptului comun, această cale fiind deschisă şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Nu i se poate opune necontestarea dispoziţiilor emise cu privire la imobil, chiar dacă se trece peste necomunicarea acestora în condiţiile procedurale speciale instituite de legile reparatorii, fiind indubitabil că nu există nicio dispoziţie finală cu privire la corpul C de clădire, dispoziţiile reţinute de prima instanţă fiind simple acte de trimitere a cererii de restituire de la o instituţie la alta, fără efecte juridice concrete şi opozabile faţă de ea.
A amintit cauza pilot Maria Atanasiu şi alţii contra României.
Intimaţii O.C., O.I.A., O.L. şi C.E. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu avocaţial în cuantum de 3000 lei, pe considerentul că instanţa de apel a pronunţat o soluţie justă, în acord cu starea de fapt şi de drept a cauzei. Critica acestei decizii este formală şi în mare parte se referă la aspecte soluţionate anterior, netăgăduite, care nu mai pot fi repuse în discuţie.
Şi intimatul Municipiul Sighişoara a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea în tot a deciziei civile atacate, fără obligarea lor la plata cheltuielilor de judecată.
Examinând recursul declarat prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea a constat că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Imobilul înscris în CF nr. 5190 Sighişoara nr. top. 3049/8, 3048/3, situat în mun. Sighişoara, a format proprietatea numitei S.V.B., născută F., cu titlu de donaţiune din anul 1938. Imobilul construcţii de sub nr. top. 3048/3 a fost preluat de Statul Român în temeiul Decretului nr. 223/1974 şi întabulat în favoarea Statului Român prin Decizia nr. 70/11.02.1975 a fostului Comitet Executiv al Consiliului popular al jud. Mureş.
La data preluării imobilului, Decretul nr. 223/1974 era în fiinţă. Faptul că ulterior acesta a fost abrogat nu prezintă relevanţă în cauză, interesând valabilitatea acestuia la momentul încheierii actului juridic, respectiv al preluării imobilului. Trebuie menţionat că persoana îndreptăţită nu a atacat în instanţă valabilitatea acestui Decret. De altfel, situaţia invocată de reclamantă a fost recunoscută de legiuitor, care a adoptat o procedură specială reparatorie pentru privarea de proprietatea bunurilor imobile preluate abuziv de Statul Român. Caracterul abuziv al preluării imobilului nu a fost contestat de nici una din părţile împrocesuate. Mai mult, şi prin sentinţa civilă nr. 1196/2004 a Tribunalului Mureş, definitivă prin Decizia civilă nr. 98/A/2005 a C.A. Tg. Mureş şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 9366/2005 a Î.C.C.J. s-a recunoscut îndreptăţirea autoarei reclamantei la măsuri reparatorii pentru privarea de proprietatea bunului şi implicit caracterul abuziv al preluării imobilului în baza Decretului nr. 223/1974, prin aplicarea prevederilor art. 1.1 şi art. 2 din Legea nr. 10/2001. Aceasta nu înseamnă că s-ar fi recunoscut reclamantei, cu caracter retroactiv, un drept de proprietate al antecesoarei reclamante asupra corpului C de clădire, aşa cum în mod eronat a susţinut reclamanta pe parcursul întregului demers procesual, după cum tot eronată şi total nefondată este şi susţinerea reclamantei că o astfel de soluţie a instanţelor ar duce la constatarea faptului că titlul statului nu este valabil.
Decretul nr. 223/1974 constituia, în accepţiunea prevederilor art. 645 din Codul Civil, un mod de dobândire a dreptului de proprietate iar acesta nu a fost declarat neconstituţional. În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 1 alin. 2 din Hotărârea nr. 20/17.01.1996 pentru stabilirea Normelor Metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995: „Imobilele cu destinaţia de locuinţe trecute ca atare în proprietatea statului, cu titlu, sunt acele imobile car au fost preluate ca locuinţe în proprietatea statului în baza unei prevederi legale în vigoare la data respectivă, cum ar fi…Decretul nr. 223/1974…”
După apariţia Legii nr. 112/1995, în anul 1996, mama reclamantei, numita I.M.L., a formulat cerere de restituire în natură a acestui imobil, cerere soluţionată prin Hotărârea nr. 138/01.11.1996 a Comisiei Judeţene pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, respingându-se pentru neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 4 al Legii nr. 112/1995. Hotărârea a rămas definitivă prin necontestare.
După apariţia Legii nr. 10/2001, antecesoarea reclamantei a formulat notificarea înregistrată la biroul executorului judecătoresc sub nr. 513/13.08.2001. Prin Dispoziţia Primarului mun. Sighişoara nr. 913/30.04.2004 s-a dispus restituirea în natură a corpurilor A şi B de clădire şi a terenului în suprafaţă de 864 mp, iar prin Dispoziţia nr. 458/11.06.2003 s-a dispus acordarea despăgubirilor pentru corpul C de clădire, motivându-se că imobilul s-a partajat în trei apartamente (locuinţă şi spaţiu cu altă destinaţie decât locuinţă), amplasate în trei corpuri de clădire distincte, apartamentul amplasat în corpul C, format din 5 camere şi dependinţe, fiind înstrăinat prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 455/1997, încheiat în baza Legii nr. 112/1995 familiei pârâte O.A. şi C. Această dezmembrare şi înstrăinare a fost operată în cartea funciară a imobilului, sub B28-32, prin încheierea de carte funciară nr. 455/1997.
Acest contract de vânzare-cumpărare se apreciază că a fost încheiat în condiţii legale, cumpărătorii fiind de bună-credinţă, având calitatea de chiriaşi ai imobilului şi cunoscând că cererea de restituire în natură a imobilului a fost respinsă printr-o hotărâre irevocabilă, necontestată de persoana îndreptăţită, iar contractul de vânzare-cumpărare era înscris în cartea funciară înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu efect de opozabilitate şi publicitate.
Dispoziţia nr. 913/2004 a fost contestată iar prin sentinţa civilă nr. 1196/12.11.2004 pronunţată de Tribunalul Mureş s-a admis contestaţia şi s-a dispus anularea parţială a dispoziţiei atacate în sensul eliminării dispoziţiilor art. 2 privind obligaţiile stabilite în sarcina reclamantei de restituire a contravalorii lucrărilor executate de către SC A.T.T. SA Sighişoara şi care cădeau în sarcina proprietarului, hotărârea devenind irevocabilă prin Decizia nr. 98/A/23.02.2005 a Curţii de Apel Tg. Mureş şi a deciziei nr. 9366/17.11.2005 a Î.C.C.J.
Ulterior, urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, notificarea nr. 512/2001 a fost restituită Municipiului Sighişoara, spre a fi soluţionată în conformitate cu prevederile Legii nr. 247/2005 iar prin Dispoziţia nr. 1214/3 mai 2007, s-a propus Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, acordarea de despăgubiri pentru corpul C de clădire, în conformitate cu Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Este evident astfel că persoana îndreptăţită la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 a avut cunoştinţă despre modul de soluţionare a notificărilor, inclusiv despre soluţia de acordare de despăgubiri pentru corpul C al imobilului (a se vedea şi răspunsul la interogatoriul luat reclamantei în faţa instanţei de fond). Tot la fel de evident este că antecesoarea reclamantei a avut cunoştinţă despre încheierea contractului de vânzare-cumpărare sus-menţionat, atât din cuprinsul foii B a cărţii funciare a imobilului, cât şi din actele dosarului aflat pe rolul Tribunalului Mureş (nr. 3335/2004), având posibilitatea de a-l ataca în termenul special de prescripţie.
Ca atare, ambele instanţe au făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, care statuează că, prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de 1 an, respectiv la data de 14.08.2002.
Astfel cum corect au reţinut ambele instanţe, de fond şi de apel, contractul de vânzare-cumpărare atacat este valabil şi produce toate efectele juridice fireşti, făcând dovada deplină a dreptului de proprietate, iar reclamanta nu poate opune un titlu de proprietate asupra acestui bun. Dreptul material la acţiune al reclamantei fiind prescris, apare superfluă analizarea celorlalte critici ale reclamantei, referitoare la nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la momentul vânzării corpului C şi nesoluţionarea cererii nr. 20100/1996 formulate în temeiul aceleiaşi legi.
Instanţele nu aveau cum să treacă la compararea titlurilor de proprietate, câtă vreme reclamanta nu are un titlu de proprietate asupra imobilului în litigiu, astfel cum s-a detailat mai sus. Ca atare, nu se poate reţine că hotărârile recurate ar conţine motive contradictorii şi străine de natura pricinii sau că nu s-ar fi analizat toate temeiurile de fapt şi de drept pe care reclamanta şi-a întemeiat cererea. Nici critica privind schimbarea de către instanţe a naturii şi înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecăţii nu poate fi reţinut, reclamanta neargumentând în ce constă efectiv această critică iar dezvoltarea acestui motiv de recurs a vizat cu totul alte aspecte.
Reclamanta face interpretări eronate şi în ceea ce priveşte sfera de aplicarea a Legii nr. 112/1995 şi mai ales a Legii nr. 10/2001, neobservând că acest din urmă act normativ are menţiuni exprese şi clare în privinţa situaţiilor în care imobilul preluat abuziv a fost înstrăinat chiriaşilor, astfel că nu se poate susţine că această lege nu ar fi fost aplicabilă în cauză.
Faţă de cele reţinute mai sus, se poate aprecia că pârâţii O. au dobândit un bun în sensul paragrafului 1 din Primul Protocol la C.E.D.O. Principiul securităţii raporturilor juridice civile este consacrat şi prin Decizia nr. 33/2008 a Î.C.C.J., atunci când se arată că admiterea acţiunii în revendicare nu trebuie să aducă atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit de normele legale interne şi europene. Beneficiind de prevederile legii speciale, reclamanta nu poate uza şi de dreptul comun, deoarece ar însemna să i se dea posibilitatea să aleagă dintr-o procedură legală doar pentru a o parte a soluţiilor, care subiectiv apreciază că nu o avantajează.
În această decizie se face referire la relevanţa Hotărârii C.E.D.O. în cauza Pincova şi Pinc împotriva Republicii Cehe în care s-a arătat că: „persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credinţă să nu fie puse în situaţia de a suporta responsabilitatea, care aparţine în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri”.
În cazul acţiunii în revendicare, numai proprietarul care a pierdut posesia bunului poate cere restituirea acestuia de la cel la care acesta se găseşte. În cauza Pentia şi Pentia contra României, Curtea a statuat „că un reclamant nu poate invoca o încălcare a art. 1 din Protocolul 1, decât în măsura în care actele de care se plânge se raportau la „bunuri” în sensul acestor dispoziţii”. Noţiunea de „bun” poate cuprinde atât „bunurile existente” cât şi valori patrimoniale, respectiv creanţe cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă” de a le vedea concretizate. Nu vor fi considerate „bunuri”, în sensul articolului sus-menţionat, speranţa de a dobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp, ori o creanţă condiţională care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiţiei (cauza Malhous contra Republicii Cehă – Decizia nr. 33071/1996).
Concluzionând, reclamanta nu are un titlu de proprietate pe care să-l opună pârâţilor, în condiţiile în care antecesoarea sa nu a dobândit acest drept de proprietate asupra imobilului, acceptând despăgubiri pentru corpul C din imobil, în baza Legii nr. 10/2001, iar prin certificatul de moştenitor nr. 89/2006 i-a fost transmis acesteia doar un drept de creanţă constând în despăgubirile pe care urmează să le primească după defuncta antecesoare.
Faţă de cele reţinute mai sus, Curtea a constat că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale, nefiind incident nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Codul de Procedură Civilă. Cum nici motivele de recurs indicate, respectiv art. 304 pct. 7 şi 8 Codul de Procedură Civilă nu sunt îndeplinite, conform celor arătate anterior, Curtea, în baza art. 312 alin.1 Codul de Procedură Civilă, a respins ca nefondat recursul declarat de reclamantă.
În baza art. 274 Codul de Procedură Civilă, a obligat reclamanta să plătească pârâtului O.L. suma de 3000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu avocaţial.