Deliberând constată că:
Prin acţiunea civilă înregistrată sub nr. de mai sus, reclamanţii CM şi CI au chemat în judecată pe pârâţii SI, SN, SF şi RI, solicitând instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa să constate că reclamanta a dobândit prin uzucapiune şi joncţiunea posesiilor cu antecesoarea sa TI, un drept de proprietate asupra terenului situat în localitatea T în suprafaţă de circa 50 ari identificat în CF nr., între vecinii BD, BN şi DN 17; să constate că reclamanţii au dobândit un drept de proprietate prin edificare asupra imobilelor construcţii amplasate pe terenul mai sus menţionat, constând în casa de locuit şi anexe gospodăreşti situate în loc. T, nr. 113; să dispună înscrierea în CF a dreptului de proprietate prin uzucapiune asupra terenului de circa 50 ari pe numele reclamantei şi asupra edificatelor ca bun comun al soţilor, în baza raportului de expertiză ce se va efectua în cauză.
În motivare arată că mama reclamantei, defuncta TI, fostă P, decedată la data de 21.07.1977, a folosit anterior anului 1940 terenul în cauză, paşnic, public şi sub nume de proprietar până în momentul decesului, iar ulterior, folosinţa terenului a fost continuată de reclamantă. Reclamanţii susţin că au edificat pe terenul respectiv o casă de locuit compusă din 2 camere, bucătărie, cămară, hol şi beci respectiv anexe gospodăreşti constând în şură, fânar, grajd animale.
Reclamanţii arată că, deşi proprietar tabular al terenului este numita SI, născută P (fiica antecesoarei TI rezultată din prima căsătorie), nici ea şi nici pârâţii de rând 1-4 (moştenitorii proprietarului tabular) nu au folosit niciodată în fapt acest teren, folosinţa efectivă fiind exercitată doar de defuncta TI, cei doi soţi ai acesteia, iar ulterior de reclamanţi. Astfel, reclamanţii susţin că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Decretul Lege nr. 115/1938 privind dobândirea proprietăţii prin uzucapiune şi joncţiunea posesiilor.
În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 480 C. civ., art. 1860 C. civ., art. 25-29 din Decretul Lege nr. 115/1938, Legea nr. 7/1996.
În probaţiune s-au anexat înscrisuri (f. 6-8) şi s-a solicitat încuviinţarea probei testimoniale, interogatoriul pârâţilor şi efectuarea expertizei topografice.
Pârâţii, legal citaţi, au depus întâmpinare şi cerere reconvenţională, prin care au solicitat respingerea cererii formulate de reclamanţi ca vădit neîntemeiată şi admiterea cererii reconvenţionale.
În motivare arată că acţiunea reclamanţilor este neîntemeiată deoarece, prin decizia Curţii Supreme de Justiţie nr. 67/1989 s-a constatat că defuncta SI a dobândit dreptul de proprietate asupra unei suprafeţe de teren de 9713 mp, s-a dispus rectificarea suprafeţei în CF şi întabularea. Pârâţii arată că reclamanţii, neavând unde locui, au fost găzduiţi de defunctă fără a plăti chirie cu condiţia refacerii casei, nefiind vorba de o posesie utilă din moment ce între părţi a existat un litigiu, care a consfinţit dreptul de proprietate al defunctei S, iar ulterior, atributele dreptului de proprietate au fost continuate de pârâţi.
Pe cale reconvenţională, pârâţii au solicitat instanţei să constate că masa succesorală rămasă după defuncta SI este compusă din imobilul teren identificat în CF, în suprafaţă de 9713 mp, teren situat în Ridul P iar vocaţie succesorală au pârâţii în calitate de copii în cotă de 1 fiecare; să constate încheierea partajului voluntar dintre moştenitori şi să dispună întabularea imobilelor conform partajului cu ieşire din indiviziune a parcelelor nou create, conform folosinţei; să constate că pârâtul SI a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului casă de locuit, compusă din trei camere, bucătărie, hol, baie şi anexe gospodăreşti prin edificare în temeiul autorizaţiei de construcţie nr. 13/1999; să dispună întabularea dreptului de proprietate astfel dobândit în cartea funciară pe pârâţi; să oblige reclamanţii a ridica construcţia edificată pe terenul lor şi a lăsa în liniştită posesie şi proprietate terenul pe care este edificat şi să se abţină pe viitor de la orice act de conturbare; cu cheltuieli de judecată în caz de opoziţie.
În motivare pârâţii arată că au vocaţie succesorală în calitate de copii ai defunctei SI, în cotă de 1 fiecare. Între pârâţi a avut loc un partaj voluntar, declarat la Primăria din comună, drept pentru care solicită ieşirea din indiviziune asupra imobilelor nou create prin partajare conform folosinţei. De asemenea, arată că pârâtul SI a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului casă de locuit prin edificare în temeiul autorizaţiei de construcţie nr. 13/1999. Pârâţii au solicitat obligarea reclamanţilor să ridice construcţia edificată deoarece nu şi-au respectat înţelegerea verbală avută în vedere în anul 1989.
În drept s-au invocat dispoziţiile art. 480, 700 şi urm., 1020 C. civ., art. 115, 119, 274, 673(1) C.pr.civ., Legii nr. 7/1996.
În probaţiune s-a solicitat încuviinţarea interogatoriului, a probei testimoniale, efectuarea expertizei topografice, şi s-au depus înscrisuri (f. 25-29).
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:
Imobilul teren în suprafaţă de 9713 mp situat în intravilanul com. TB, sat T, este identificat în CF, nr. top., fiind proprietatea tabulară a numitei SI, astfel cum rezultă din coala de carte funciară depusă la dosar (filele 6-8) şi din raportul de expertiză întocmit în cauză (filele 175-190). Înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate în favoarea numitei SI s-a efectuat în temeiul certificatului de moştenitor nr. 32/1981 eliberat de Notariatul de Stat al judeţului, certificat care a fost contestat în instanţă de către numitul TD şi reclamanţii din prezentul dosar, CI şi CM, acţiunea acestora pentru anularea certificatului menţionat fiind respinsă prin sentinţa civilă nr. 2697/1982 pronunţată de Judecătoria B în dosar nr. 3177/1982, rămasă definitivă şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 134/1983 pronunţată de Tribunalul în dosar nr. 79/1983, recursul fiind respins ca nefondat.
Cu privire la terenul menţionat, înscris în CF, a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei B dosarul nr.147/1985, având ca obiect cererea numitei SI de obligare a numiţilor CM şi CI, reclamanţii din prezentul dosar, să-i recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului teren înscris în CF, să-l predea în posesie şi să-l evacueze, şi de rectificare a suprafeţei imobilului menţionat. În cadrul aceluiaşi dosar pârâţii CM şi CI au formulat cerere reconvenţională solicitând instanţei să constate că au dobândit un drept de proprietate prin uzucapiune asupra unei porţiuni distincte din suprafaţa înscrisă în CF, această porţiune fiind folosită împreună cu antecesorul lor încă din anul 1943. Prin încheierea de şedinţă din data de18.06.1985 s-a dispus conexarea dosarului nr. 1714/1983 la dosarul nr. 147/1985, ambele ale Judecătoriei Bistriţa, dosarul conexat având ca obiect cererea de chemare în judecată formulată de numiţii TD, CM şi CI prin care aceştia solicitau instanţei să constate că pe terenul înscris în CF au edificat cu bună-credinţă o casă de locuit şi anexe gospodăreşti dobândind astfel un drept de superficie asupra terenului. Prin sentinţa civilă nr. 1179/1987 pronunţată de Judecătoria B în dos nr. 147/1985 şi prin decizia nr. 672/1989 pronunţată de Tribunalul Suprem ca urmare a recursului declarat, a fost admisă acţiunea reclamantei SI, pârâţii TD, CM şi CI fiind obligaţi să-i recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului înscris în CF, nr. top. fiind rectificată şi suprafaţa imobilului la suprafaţa reală de 9713 mp. Prin aceeaşi hotărâre judecătorească a fost respinsă cererea pârâţilor de constatare a dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune asupra unei porţiuni distincte din imobilul teren înscris în CF.
În prezentul dosar reclamanţii au invocat dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune asupra unei suprafeţe de aproximativ 50 de ari din suprafaţa totală de 9713 mp a ternului înscris în CF, invocând atât dispoziţiile legale prevăzute de art. 25-28 din Decretul-Lege nr. 115/1938 cât şi dispoziţiile Codului civil, lăsând totodată la aprecierea instanţei calificarea în drept a acţiunii.
Declaraţiile martorilor RI (fila 132) şi SŞ (fila 192) relevă faptul că antecesoarea pârâtei CM, numita TI, a intrat în posesia terenului în litigiu anterior anului 1943, la decesul numitului PV – 05.07.1942, aceste declaraţii confirmând susţinerea reclamanţilor din acţiunea introductivă şi concluziile scrise referitoare la momentul începerii posesiei. Astfel, posesia fiind începută în perioada în care erau aplicabile dispoziţiile Codului Civil austriac, instanţa reţine că în speţă sunt incidente dispoziţiile acestui act normativ.
Potrivit art. 1492 din Codul civil austriac , pentru uzucapiune, pe lângă capacitatea persoanei şi existenţa în circulaţie a bunului, mai trebuie ca cineva să aibă în posesiune efectivă bunul sau dreptul ce urmează a fi dobândit în acest mod, ca posesiunea să fie legitimă, de bună credinţă şi neviciată şi să fie continuată tot timpul cerut de lege. Termenul ordinar pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune este de 30 de ani, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 1478 din Codul civil austriac. Raportat la aceste dispoziţii legale, pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune este necesară îndeplinirea următoarelor condiţii: exercitarea unei posesii asupra bunului pentru o perioadă de 30 de ani, posesia să fie legitimă, neviciată, iar posesorul să fie de bună credinţă.
Declaraţiile martorilor audiaţi în cauză (filele 126, 132, 142, 155, 191, 192) precum şi actele existente în dosarele acvirate relevă faptul că terenul în litigiu identificat mai sus a fost folosit din anul 1942, respectiv de la decesul numitului PV, de către numita PI, soţia supravieţuitoare a defunctului PV, şi numita SI, fiica acestora, minoră la acea dată. La data de 09.06.1943 numita PI s-a căsătorit cu numitul TD, după căsătorie aceştia folosind împreună terenul în litigiu. Ulterior, din căsătorie a rezultat reclamanta CM, care a folosit şi ea terenul în litigiu alături de părinţii săi. Pe terenul în litigiu exista o casă veche din lemn, evidenţiată şi în cartea funciară, care, în jurul anului 1970 a fost demolată numiţii TD, CM şi CI iar materialele obţinute au fost folosite de către aceştia la edificarea unei noi case de locuit. În privinţa momentului în care reclamanţii au pierdut posesia asupra terenului în litigiu declaraţiile martorilor audiaţi sunt contradictorii, potrivit declaraţiilor martorilor BN (fila 126) şi RI (fila 132) posesia asupra terenului în litigiu fiind exercitată de reclamanţi până în anul 1990, potrivit declaraţiei martorului RI (fila 142) până în anul 2008, potrivit declaraţiilor martorilor NG (fila 191) şi SŞ (fila 192) până în anii 1970-1980, iar potrivit declaraţiei martorului SI până în anul 1977, după care reclamanţii au folosit doar casa de locuit edificată de ei şi o grădină în suprafaţă de 10-15 ari aferentă casei, restul fiind folosit de numita SI.
Analizând îndeplinirea condiţiilor uzucapiunii, instanţa reţine că, potrivit art. 1461 din Codul civil austriac este legitimă ori şi ce posesiune întemeiată pe un titlu ce ar fi fost îndestulător pentru dobândirea proprietăţii, dacă acesta ar fi aparţinut transmiţătorului, însă, având în vedere dispoziţiile art. 1477 din Codul civil austriac potrivit cărora cel care invocă uzucapiunea pe o trecere de timp de 30 sau 40 de ani nu are nevoie de just titlu, această condiţie nu este necesar a fi îndeplinită în speţă. În ceea ce priveşte condiţia ca posesia să fie exercitată cu bună credinţă şi să fie neviciată, instanţa reţine că posesia este viciată, potrivit art. 1464 din Codul civil austriac, atunci când cineva se pune în stăpânirea unui bun prin forţă sau prin vicleşug, sau se introduce în posesiune în mod clandestin sau ocupă bunul numai cu titlu precar. În acest caz, nu poate prescrie nici el nici moştenitorii lui. Probatoriul administrat în cauză şi certificatul de moştenitor nr. 32/1981 eliberat de Notariatul de Stat relevă faptul că terenul în litigiu a fost folosit de către numita TIîn calitate de soţie supravieţuitoare a defunctului PV, în temeiul dreptului de uzufruct viager, iar după căsătoria acesteia cu numitul TD, terenul a fost folosit şi de către acesta din urmă, alături de soţia sa. Împreună cu TI şi TD au locuit şi numita SI, fiica numiţilor TI şi TD, şi CM, fiica numiţilor TI şi TD. Posesia şi detenţia precară sunt două noţiuni ce se aseamănă prin faptul că atât detentorul precar cât şi posesorul stăpânesc fizic bunul, şi se diferenţiază prin faptul că detenţiei precare îi lipseşte elementul psihologic, respectiv stăpânirea bunului de către detentor cu intenţia de a se comporta ca proprietar, element prezent însă în cazul posesiei. Imobilul teren în litigiu a fost stăpânit în fapt de către numita TI, însă, aşa cum s-a arătat, doar în temeiul unui drept de uzufruct viager, nefiind făcută dovada existenţei elementului animus. La fel şi stăpânirea exercitată de către numitul TD şi pârâţi până la decesul numitei TI este echivocă, nefiind probat că aceştia au stăpânit bunul cu intenţia de a se comporta ca proprietari ai bunului şi nu doar ca o consecinţă a faptului că se gospodăreau împreună cu numita TI, care avea un drept de uzufruct asupra imobilului teren. Mai mult, terenul în litigiu a fost folosit şi de către numita SI, mama pârâţilor şi titulara dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu.
De asemenea, nici perioada de 30 de ani necesară pentru a uzucapa nu este dovedită cu certitudine ca fiind îndeplinită, întrucât potrivit dispoziţiilor art. 1495 din Codul civil austriac uzucapiunea nu poate începe, între părinţi şi copii, cât timp aceştia sunt sub puterea părintească, ori, în perioada 23.06.1936 – 23.06.1954, titulara dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, numita SI, era minoră, fiind sub puterea părintească a mamei sale TI. Declaraţiile martorilor privitoare la momentul până la care reclamanţii au exercitat posesia sunt contradictorii, astfel că raportat la declaraţiile martorilor BN (fila 126), RI (fila 132) şi SI, ţinând seama şi de perioada în care cursul prescripţiei a fost suspendat, termenul de 30 de ani nu este împlinit. Raportat la declaraţiile martorilor RI (fila 142), BN (fila 126) şi RI (fila 132) termenul de 30 de ani este împlinit, însă instanţa reţine că îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru a uzucapa trebuie dovedite fără echivoc, astfel încât să nu existe îndoieli asupra îndeplinirii acestor condiţii, datorită consecinţelor deosebit de importante ale uzucapiunii: dobândirea proprietăţii de către uzucapant cu titlu gratuit şi sporirea patrimoniului acestuia în detrimentul proprietarului bunului, care pierde concomitent dreptul de proprietate asupra bunului, cu titlu de sancţiune pentru neexercitarea dreptului său pentru o perioadă îndelungată de timp.
Faptul că posesia exercitată de antecesorii reclamanţilor nu este o posesie aptă de a conduce la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune este confirmat şi de sentinţa civilă nr. 1179/1987 pronunţată de Judecătoria B în dos nr. 147/1985, modificată prin decizia nr. 672/1989 pronunţată de Tribunalul Suprem ca urmare a recursului declarat, prin care a fost respinsă cererea de constatare a dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune de către pârâţi, aceştia fiind obligaţi să-i recunoască dreptul de proprietate numitei SI asupra terenului în litigiu, sentinţă ce se bucură de puterea lucrului judecat.
Având în vedere considerentele expuse, instanţa constată că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1492 din Codul civil austriac pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu prin uzucapiune.
Prin concluziile scrise depuse la dosar reclamanţii arată că singurele dispoziţii referitoare la uzucapiune aplicabile în prezentul dosar ar fi cele prevăzute de Codul civil, lăsând însă la aprecierea instanţei calificarea în drept a acţiunii. Făcând abstracţie de faptul că, posesia fiind începută anterior anului 1943, dispoziţiile Codului civil nu sunt aplicabile, aplicarea Codului civil fiind extinsă în Transilvania abia începând cu data de 22.06.1943, nici condiţiile prevăzute de acest act normativ pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune nu sunt îndeplinite, posesia exercitată de reclamanţi şi antecesorii lor neavând calităţile prevăzute de art. 1847 din Codul civil: posesia să fie continuă, neîntreruptă, netulburată şi sub nume de proprietar. Astfel, posesia exercitată de pârâţi şi antecesorii lor este echivocă, nefiind cert că aceştia au stăpânit bunul sub nume de proprietar iar nu în temeiul dreptului de uzufruct viager deţinut de numita TI, decedată la data de 21.07.1977, cu atât mai mult cu cât există declaraţii de martori care arată că reclamanţii au stăpânit bunul până în anii 1977-1980, perioadă în care s-a stins şi dreptul de uzufruct viager al numitei TI. De asemenea, nici perioada de 30 de ani necesară pentru a uzucapa nu este dovedită cu certitudine ca fiind îndeplinită, întrucât potrivit art. 1876 din Codul civil, prescripţia nu curge împotriva minorilor şi interzişilor, astfel că în perioada 23.06.1936 – 23.06.1954 în care numita SI a fost minoră, cursul prescripţiei a fost suspendat. Astfel cum s-a reţinut în cadrul analizei îndeplinirii condiţiilor uzucapiunii reglementate de Codul civil austriac, declaraţiile martorilor privitoare la momentul până la care reclamanţii au exercitat posesia sunt contradictorii, exercitarea unei posesii utile pe o perioadă de 30 de către reclamanţi şi antecesoarea lor, numita TI, ţinând seama şi de perioada în care cursul prescripţiei a fost suspendat, nefiind dovedită fără echivoc de reclamanţi.
În ceea ce priveşte uzucapiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 27, 28 din Decretul – Legea nr. 115/1938, instanţa reţine că actul normativ menţionat nu este aplicabil uzucapiunilor începute anterior anului 1943, cum este uzucapiunea invocată în prezenta cauză, ci doar celor începute după data de 12.07.1947, când a fost pus în aplicare decretul-lege nr. 115/1938. Făcând abstracţie de acest aspect, instanţa reţine că, potrivit art. 27 din actul normativ menţionat, pot fi dobândite prin uzucapiune drepturi reale ce au fost înscrise în cartea funciară fără cauză legitimă, în baza unui titlu nevalabil, dacă titularul le-a posedat cu bună-credinţă timp de 10 ani, condiţii neîndeplinite în cauză, reclamanţii nefiind înscrişi în calitate de proprietari ai imobilului în litigiu în cartea funciară. De asemenea, nu sunt îndeplinite nici condiţiile uzucapiunii prevăzute de art. 28 din legea nr. 115/1938, potrivit căruia posesorul unui imobil dobândeşte dreptul de proprietate prin uzucapiune dacă posedă bunul timp de 20 de ani de la moartea titularului înscris în cartea funciară, în cartea funciară a imobilului fiind înscrisă numita SI, decedată la data de 16.10.1998.
Privitor la cererea reclamanţilor de constatare a dobândirii dreptului de proprietate prin edificare asupra construcţiilor ridicate de aceştia pe terenul înscris în CF, instanţa reţine că potrivit dispoziţiilor art. 492 din Codul civil orice construcţie, plantaţie sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa şi că sunt ale lui, până ce se dovedeşte din contra, iar potrivit art. 494 alin. 1 din Codul civil dacă plantaţiile, construcţiile şi lucrările au fost făcute de către o a treia persoană cu materialele ei, proprietarul pământului are dreptul de a le ţine pentru dânsul, sau de a îndatora pe acea persoană să le ridice.
Declaraţiile martorilor audiaţi în cauză relevă faptul că pe terenul în litigiu exista o casă veche din lemn, evidenţiată şi în cartea funciară, care, în jurul anului 1970 a fost demolată numiţii TD, CM şi CI iar materialele obţinute au fost folosite de către aceştia la edificarea unei noi case de locuit. Având în vedere că reclamanţii nu sunt proprietarii terenului în litigiu pe care a fost edificată construcţia, instanţa reţine că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 492 C.civ. pentru ca prezumţia de proprietate asupra construcţiei să opereze în favoarea reclamanţilor, motiv pentru care urmează a fi respinsă cererea de constatare a dobândirii dreptului de proprietate prin accesiune.
Raportat la soluţia de respingere a cererii reclamanţilor de constatare a dobândirii dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu prin uzucapiune şi asupra construcţiei prin accesiune, va fi respinsă şi cererea reclamanţilor de înscriere în cartea funciară a acestui drept, ca neîntemeiată.
În ceea ce priveşte cererea reconvenţională formulată de pârâţi, instanţa reţine că la data de 16.10.1998 a survenit decesul numitei SI, astfel cum rezultă din certificatul de deces depus la dosar (fila 40), în patrimoniul acesteia existând la data decesului imobilul teren în suprafaţă de 9713 mp identificat în CF. În temeiul art. 650 şi urm. din Codul civil, instanţa urmează să constate că masa succesorală rămasă după defuncta SI este compusă din imobilul teren în suprafaţă de 9713 mp identificat în CF, vocaţie succesorală având pârâţii în calitate de descendenţi, în cotă de 1/4 fiecare.
Astfel cum rezultă din susţinerile succesorilor defunctei SI din cuprinsul cererii reconvenţionale, confirmate de adeverinţa nr. 1410 din data de 16.03.2007 eliberată de Primăria com. TB, între pârâţi a intervenit un partaj amiabil cu privire la terenul menţionat anterior, în urma căruia pârâtului SI i-a revenit un lot în suprafaţă de 2387 mp, pârâtului SF i-a revenit un lot în suprafaţă de 2201 mp, pârâtului SN i-a revenit un lot în suprafaţă de 2100 mp iar pârâtei RI i-a revenit un lot în suprafaţă de 3025 mp, instanţa urmând a constata încheierea acestui partaj amiabil şi a dispune, în temeiul art. 728 din Codul civil, potrivit căruia nimeni nu poate fi obligat a rămâne în indiviziune, ieşirea din indiviziune a pârâţilor potrivit partajului intervenit.
Declaraţia martorului RI (fila 132), autorizaţia de construire nr. 13/15.06.1999 eliberată pârâtului SI de Primăria com. TB şi raportul de expertiză întocmit în cauză relevă faptul că, pe lotul în suprafaţă 2387 mp ce i-a revenit pârâtului SI în urma partajului amiabil, acesta a edificat o casă de locuit şi anexe gospodăreşti, instanţa urmând, în temeiul art. 492 din Codul civil, să constate dobândirea de către pârâtul SI a dreptului de proprietate prin accesiune asupra acestei construcţii.
În temeiul art. 20 şi art. 22 din Legea 7/1996, instanţa va dispune întabularea în CF a dreptului de proprietate dobândit de pârâţi asupra terenului în suprafaţă totală de 9713 mp identificat în CF, şi a dreptului de proprietate dobândit de pârâtul SI asupra casei de locuit, conform raportului de expertiză efectuat în cauză de expertul PI, varianta 3, cu următorul corectiv: la situaţia viitoare din tabelul de mişcare parcelară, cu privire la lotul pârâtului SI, la rubrica ram de cultură, vor fi menţionate şi construcţiile casă de locuit şi anexe gospodăreşti.
Potrivit art. 480 din Codul civil proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege. Astfel, potrivit textului legal menţionat dreptul de proprietate este un drept absolut, recunoscut titularului său în raporturile acestuia cu toţi ceilalţi, cărora le revine obligaţia de a respecta acest drept şi de a se abţine de la orice acte sau fapte ce ar conduce la încălcarea lui, motiv pentru care cererea pârâţilor de obligare a reclamanţilor să le recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului teren în suprafaţă de 9713 mp identificat în CF, să lase în liniştită posesie terenul menţionat şi să se abţină pe viitor de la orice act de conturbare urmează a fi admisă.
Privitor la cererea pârâţilor de obligare a reclamanţilor la ridicarea construcţiei edificate de aceştia pe terenul în litigiu instanţa reţine că potrivit art. 494 alin. 1 din Codul civil, dacă plantaţiile, construcţiile şi lucrările au fost făcute de către o a treia persoană cu materialele ei, proprietarul pământului are dreptul de a le ţine pentru dânsul, sau de a îndatora pe acea persoană să le ridice iar potrivit art. 494 alin. 3 teza a 2-a, dacă plantaţiile, clădirile şi operele au fost făcute de către o a treia persoană de bună-credinţă, proprietarul pământului nu va putea cere ridicarea sus-ziselor plantaţii, clădiri şi lucrări, dar va avea dreptul sau de a înapoia valoarea materialelor şi preţul muncii, sau de a plăti o sumă de bani egală cu aceea a creşterii valorii fondului.
Declaraţiile martorilor RI (fila 132), RI (fila 142), SI (fila 155) şi SŞ (fila 192) relevă faptul că în jurul anului 1970 a fost demolată casa veche, construită de numitul PV pe terenul în litigiu, de către numiţii TD, CM şi CI iar materialele obţinute au fost folosite de către aceştia la edificarea unei noi case de locuit. Instanţa reţine că în perioada în care a fost edificată construcţia pe terenul în litigiu nu au existat neînţelegeri între părţi iar pârâţii prin întâmpinarea formulată (filele 21-22) au arătat faptul că defuncta SI şi-a dat acordul în ceea ce priveşte folosirea casei vechi şi a terenului aferent acesteia de către reclamanţi, fără a plăti chirie lunară, cu condiţia să refacă imobilul construcţie din materialul existent ori să-l amenajeze pentru un trai decent. Raportat la această stare de fapt instanţa constată că reclamanţii au fost de bună credinţă în momentul edificării noii construcţii din materialele obţinute din casa veche demolată, fiind incidente dispoziţiile art. 494 alin. 3 teza a 2-a din Codul civil, astfel că cererea pârâţilor de obligare a reclamanţilor la ridicarea construcţiei edificată de aceştia pe terenul în litigiu va fi respinsă.
