Acordare despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989
Secţia civilă. Sentinţa civilă nr. 715/C din 07.06.2010
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. 622/103/11.09.2010, reclamanţii Bălan Teodor şi Bălan Tudorache au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor solicitând instanţei să dispună obligarea pârâtului la plata de despăgubiri morale în valoare de 800.000 euro pentru condamnarea de 3 ani închisoare şi măsura administrativă de stabilire a domiciliului obligatoriu suferite de autoarea lor, Bălan Veronica.
În motivare, reclamanţii arată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 344/1953, soţia şi, respectiv, mama reclamanţilor, Bălan Veronica, a fost condamnată la pedeapsa de 3 ani de închisoare pentru infracţiunea de uneltire contra orânduirii sociale, prevăzută de art. 209 din Codul penal din 1936, pe care a executat-o în perioada 30.07.1952-29.07.1955. Ulterior eliberării din penitenciar i s-a stabilit domiciliu obligatoriu în comuna Humuleşti, str. Nucilor nr. 3, raionul Târgu-Neamţ, regiunea Bacău.
Suferinţa defunctei a început în momentul în care tatăl său, Dascălu Neculai, a fost condamnat la doi ani de închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de omisiune de denunţare a complotului. O perioadă de timp tatăl defunctei s-a ascuns, soţia sa şi cele trei fete fiind urmărite şi persecutate de autorităţi.
Condiţiile din închisoare au fost extrem de grele. Defuncta a fost bătută, umilită, jignită, insultată; vedea lumina zilei 30 de minute pe zi când ieşeau încolonaţi, mergând cu capul în jos şi mâinile la spate. Dacă ridicau capul erau duse în celulă, nemaiavând dreptul la plimbare.
Mâncarea era foarte puţină, frigul foarte mare, dormea pe beton şi mânca terci de marmeladă. În închisoare era tratată inuman, terorizată, ţinută între şobolani, în aceeaşi celulă de doi metri pătraţi îşi făcea şi nevoile şi mânca, într-o cameră în care stăteau peste 30 de persoane şi curgea apă dedesubt.
În timpul domiciliului obligatoriu, Bălan Veronica nu avea voie să părăsească satul şi a îndurat foame pentru că nu-şi putea vinde recolta.
În timpul executării pedepsei i-a fost afectată sănătatea, dar şi onoarea şi cariera profesională, neputând să-şi continue studiile.
În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
În dovedire, au fost depuse la dosar, în copie, înscrisurile invocate în susţinerea cererii şi s-a solicitat administrarea probei testimoniale.
Pârâtul a formulat întâmpinare (filele 36-39), prin care învederează instanţei următoarele:
Reclamanţii nu au depus la dosar hotărârea judecătorească de condamnare, iar din actele depuse nu rezultă cu certitudine că ar fi incidente dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 221/2009. De asemenea, nu se face nici dovada domiciliului obligatoriu.
Cuantumul despăgubirilor solicitate este foarte mare, în condiţiile în care acestea sunt solicitate de soţ şi descendent şi nu de persoana care a suferit condamnarea. Perioada detenţiei a fost de numai 3 ani, iar în cazuri similare despăgubirile acordate au variat între 350.000 lei şi 300.000 euro.
Din practica judiciară rezultă că, în cazul unor condamnări, tot cu caracter politic, s-a acordat, cu titlu de daune morale, suma de 100.000 euro, pentru o perioada de arestare de 13 ani temniţa grea si 7 ani de degradare.
Trebuie avute în vedere, pe lângă suferinţele celui condamnat politic, perioada arestării, veniturile modeste ale majorităţii populaţiei din ţara noastră, astfel încât despăgubirea să constituie o reparaţie pentru cei îndreptăţiţi şi nu o îmbogăţire fără just temei.
A fost audiat martorul David Jenică.
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:
A. Prin sentinţa penală nr. 344 din 12.05.1953 pronunţată de Tribunalul Militar Teritorial Iaşi în dosarul nr. 232/1953 (filele 43-61), Dascălu N. Veronica, autoarea reclamanţilor, a fost condamnată la 3 ani de închisoare corecţională, pentru infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută de art. 209 p. IV din C. pen. (în vigoare la acea dată).
S-a reţinut că inculpata a întreprins în cursul anilor 1950-1951 acţiuni în favoarea unor membri ai organizaţiei „Frontul Patriei”, cu scop contrarevoluţionar, urmărind schimbarea formei constituţionale a Republicii Populare Române.
Sentinţa a rămas definitivă prin respingerea recursului la data de 27.01.1954, conform deciziei penale nr. 160 din 27.01.1954 a Tribunalului Militar pentru Unităţile Ministerului Afacerilor Interne Bucureşti.
Potrivit mandatului de arestare nr. 345/1954 (fila 62), Dascălu Veronica (căsătorită Bălan) a fost încarcerată în Penitenciarul Iaşi la data de 30.07.1952, pedeapsa expirând la 29.07.1955. La 13.05.1955, a fost transferată la Penitenciarul Mislea, conform foii de transferare nr. 6441 din aceeaşi dată (fila 64), cu recomandarea de „a fi supravegheată”.
Din adresa nr. 4003/29.07.1955 a Formaţiunii nr. 0690 Mislea rezultă că, ulterior eliberării din penitenciar, fostei deţinute i s-a stabilit domiciliul obligatoriu în comuna Humuleşti, raionul Târgu-Neamţ, regiunea Bacău, pe strada Nucilor nr. 3 (fila 65).
B. În raport cu dispoziţiile art. 1 alin. 2 lit. a din Legea nr. 221/2009, condamnarea autoarei reclamanţilor prin sentinţa nr. 344 din 12.05.1953 pentru infracţiunea prevăzută de art. 209 pct. IV din Codul penal din 1936, republicat în Monitorul Oficial nr. 48 din 2 februarie 1948, constituie de drept condamnare cu caracter politic ce dă naştere dreptului de a solicita despăgubiri în temeiul art. 5 din aceeaşi lege.
Instanţa apreciază că Dascălu Veronica a făcut şi obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic în sensul art. 4 alin. 2 din Legea nr. 221/2009, întrucât ulterior eliberării din Penitenciarul Mislea, la data de 29.07.1955, i s-a stabilit domiciliu obligatoriu în comuna Humuleşti, raionul Târgu-Neamţ, regiunea Bacău, anterior arestării ea locuind în satul Davideni, comuna Ţibucani. Deşi măsura nu a fost întemeiată pe vreunul din actele normative enumerate în art. 3 din legea menţionată, caracterul său politic rezultă din faptul că s-a grefat pe o condamnare considerată de drept ca având caracter politic, faţă de infracţiunea pentru care a fost pronunţată: de uneltire contra ordinii sociale.
C. Potrivit art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ţine seama şi de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, şi al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare”.
Stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include de regulă o doză de aproximare, instanţa urmând să aibă în vedere o serie de criterii cum ar fi: consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele hotărârii, măsura în care i-au fost afectate situaţia profesională, socială şi familială şi altele asemenea.
Rezultă aşadar că daunele morale nu pot fi supuse unei cuantificări exacte, datorită naturii valorilor nepatrimoniale ce au fost lezate.
Durata privaţiunii de libertate este un criteriu puternic şi serios pentru calcularea cuantumului despăgubirilor, dar nu reprezintă un criteriu unic ori exclusiv, deoarece, de suferinţa morală este legat întotdeauna gradul în care celui nedrept lipsit de libertate i-au fost lezate demnitatea, onoarea, statutul social şi profesional, drepturi personale nepatrimoniale ocrotite de lege ori măsura în care persoana respectivă a fost supusă oprobiului public.
Pe de altă parte, posibilităţile probatorii ale condiţiilor inumane în care au trăit cei condamnaţi de regimul comunist sunt limitate, martorii, în cele mai multe cazuri, nepercepând prin propriile simţuri teroarea deportărilor sau a celorlalte măsuri represive. Înscrisurile oficiale consemnează sec perioadele şi temeiul juridic care au stat la baza aplicării măsurii, puţinele referinţe fiind făcute în literatura memorialistică sau în Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România.
Dascălu Veronica, soţia şi mama reclamanţilor, a fost arestată la vârsta de 22 de ani, ruptă din sânul familiei, fiindu-i interzis ulterior orice contact cu cei apropiaţi. Experienţa concentraţionară, umilitoare şi traumatizantă, şi-a pus amprenta asupra întregii sale vieţi de familie, sociale şi profesionale. Puţinele referinţe din cererea introductivă privind condiţiile inumane de detenţie creionează imaginea temniţei ca un loc de groază, de umilinţă şi mortificare, dând măsura unei drame interioare imposibil de descris în cuvinte. Suferinţei exterioare cauzată de foame, frig şi inactivitate, i s-a adăugat suferinţa interioară prilejuită de despărţirea de cei apropiaţi.
Supravieţuitorii sistemului penitenciar comunist, printre care şi martorul audiat în cauză, povestesc de trei elemente principale care definesc viaţa din închisoare: foamea, frigul şi izolarea, toate acestea având, de fapt, acelaşi scop, lichidarea sistematică a deţinuţilor.
Într-o apreciere generală privind condiţiile de viaţă din penitenciar, foştii deţinuţi considerau foamea drept „cel mai mare chin al temniţei”. Regimul alimentar era calculat cu mare grijă, pentru ca deţinutul să nu moară imediat, ci să fie slăbit treptat prin înfometare (Raportul Comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România).
O întreagă literatură memorialistică descrie condiţiile infernale din închisorile comuniste, privaţiunile de nedescris, cărora mulţi dintre deţinuţi nu le-au rezistat, iar cei care au supravieţuit au rămas marcaţi pe viaţă. Un caz deosebit îl reprezintă femeile Gulagului, ale căror mărturii ilustrează sugestiv starea larvară şi grotescă a deţinutelor, atmosfera de viermuială şi de subuman, toate elementele mizeriei fiziologice din temniţele comuniste: „cine ar fi putut să redea acea penumbră mişunătoare de respiraţii omeneşti, acele siluete de umbră întinse direct pe ciment, ghemuite pe closetul acoperit, proiectate spre fereastră, aceste gâturi descărnate, acest rânjet pe feţe, toată aceasta omenire subterană care, ca să se mişte, ia forma unor şobolani sau cârtiţe?” (Adriana Georgescu, La început a fost sfârşitul. Dictatura roşie la Bucureşti).
Ulterior eliberării din penitenciar, calvarul fostei deţinute a continuat prin stabilirea domiciliului obligatoriu în comuna Humuleşti, raionul Târgu-Neamţ, regiunea Bacău.
Nu sunt îndoieli asupra caracterului represiv al fixărilor de D.O. El vizează deposedarea familiilor şi indivizilor de bunurile care constituiau principalele lor mijloace de supravieţuire, pierderea reperelor de stabilitate şi punerea celor vizaţi de astfel de măsuri într-o stare de nesiguranţă extremă.
Ulterior ridicării restricţiilor domiciliare, calvarul continua, marcându-le practic întreaga existenţă. Foştii deţinuţi aveau dificultăţi în a-şi găsi un loc de muncă, stigmatul închisorii împiedicându-i să acceadă la funcţiile la care i-ar fi îndreptăţit sârguinţa şi pregătirea profesională.
Este evident astfel faptul că au fost lezate valori esenţiale care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existenţa fizică a omului, sănătatea şi integritatea corporală, la cinste, demnitate, onoare, reclamantei fiindu-i grav afectată situaţia familială, socială şi profesională.
Având în vedere şi faptul că despăgubirile sunt solicitate de urmaşii fostului condamnat, precum şi practica judiciară în materie a instanţei supreme, instanţa apreciază că suma de 100.000 de euro este de natură să compenseze (dacă mai este posibil) prejudiciul moral suferit.
În consecinţă, pentru considerentele de fapt şi de drept expuse, instanţa va admite în parte acţiunea formulată şi va obligă pârâtul să plătească reclamanţilor echivalentul în lei la data plăţii efective al sumei totale de 100.000 euro, cu titlu de despăgubiri, şi suma de 700 lei cheltuieli de judecată (în temeiul art 274 C.proc.civ.).
