Calitatea procesual pasivă şi răspunderea solidară administratorilor. Cuantificarea prejudiciului prin raportare la faptă şi stabilirea cauzelor exoneratoare de răspundere.
Prin sentinţa civilă nr. 260/S/25.06.2010 pronunţată de Tribunalul Covasna – secţia civilă în dosar 1350/119/2008, s-a admis acţiunea astfel cum a fost precizată de reclamanta T. L. în calitate de lichidator judiciar al debitoarei S.C. L I SRL, în contradictoriu cu pârâţii T J şi B V şi în consecinţă:
– s-a dispus ca pârâţii să suporte, în solidar, în calitate de administratori ai debitoarei falite SC L I SRL, o parte din pasivul acesteia în sumă de 1.586.395,87 lei, sumă ce va fi depusă în contul de lichidare al debitoarei în vederea plăţii datoriilor.
A reţinut judecătorul-sindic că, prin activitatea desfăşurată, pârâţii au contribuit la ajungerea societăţii debitoare în stare de insolvenţă, cauzând un prejudiciu total de 1586395,87 lei prin:
1. folosirea bunurilor sau creditelor persoanei juridice în folos propriu sau în folosul altei persoane.
În speţa de faţă, în ultimele situaţii financiare apar la capitolul „alte creanţe” sume în valoare de 388.332,20 lei, care oglindesc exact capitolul de creanţe al avansului de trezorerie. Totodată, conform indicatorilor financiari din bilanţul depus pe anul 2002 societatea avea înregistrată următoarele date financiare: Active circulante în sumă totală de 663.568,30 lei , din care Stocuri (materiale, producţie în curs de execuţie, semifabricate, produse finite, mărfuri etc.) în sumă de 149.223,60 lei; Disponibilităţi băneşti în sumă de 19.999,50 lei; Clienţi şi conturi asimilate 106.013,00 lei şi Alte creanţe în sumă de 388.332,20 lei.
A rezultat din cele de mai sus, având în vedere şi faptul că lichidatorului judiciar nu i-au fost predate bunurile şi disponibilităţile societăţii, că administratorii au deturnat activele societăţii şi au folosit aceste bunuri şi valori în scop personal, fiind datori ai restitui societăţii. 2.- ţinerea unei contabilităţi fictive, au făcut să dispară unele documente contabile, sau nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea.
Neconducând contabilitatea aşa cum se prevede prin lege pe categorii şi înregistrări separate aferente fiecărui client sau furnizor, respectiv activ, neînregistrând în mod corect operaţiunile societăţii falite, administratorii sociali au denaturat evidenţele contabile ale societăţii, au ţinut o contabilitate fictivă şi nu au putut urmări creanţele societăţii debitoare. Totodată, lipsurile de inventar, constatate de lichidatorul judiciar scriptic, sub forma activelor imobilizate, a stocurilor şi a disponibilităţilor băneşti, a lipsei înregistrărilor contabile în acest sens, denotă că administratorii nu au luat măsuri în vederea ţinerii evidenţelor contabile conform reglementărilor legale, nu au ţinut o evidenţă a creanţelor şi datoriilor de încasat, au folosit disponibilităţile băneşti şi bunurile societăţii în scop personal.
De asemenea, această faptă ilicită a rezultat şi din aceea că organele de conducere nu au prezentat documentele contabile spre verificare, astfel încât, s-a ajuns la concluzia că aceştia nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu dispoziţiile legale în materie.
3. – deturnarea sau ascunderea unei părţi din activul persoanei juridice ori mărirea în mod fictiv a pasivului acesteia.
Deturnarea activelor în speţa de faţă constă în faptul că prin acţiunea lor administratorii, care sunt obligaţi prin lege a asigura conservarea patrimoniului social, pârâţii de astăzi au scos din patrimoniul falitei marea parte a bunurilor acesteia.
Totodată, ca urmare a neţinerii contabilităţii la zi nu s-a putut determina faptic situaţia patrimonială a societăţii, prin asta încercând a ascunde situaţia de fapt a patrimoniului societăţii şi anume deturnarea unei părţi din activul societăţii şi folosind aceste bunuri în nume propriu.
Cât priveşte mărirea fictivă a pasivului debitoarei, în practică, cel mai adesea această faptă ilicită se săvârşeşte prin omisiunea membrilor organelor de conducere de a iniţia demersurile necesare în vederea recuperării creanţelor pe care debitorul persoană juridică le are faţă de anumiţi parteneri contractuali, astfel că pasivul debitorului se măreşte în mod fictiv. Este evident că în condiţiile în care creanţele nu au fost recuperate, această situaţie este imputabilă în principal administratorului social al debitoarei insolvente, astfel încât creditorii acesteia înscrişi la masa credală au fost prejudiciaţi prin nerecuperarea acestor creanţe.
Referitor la fapta de a folosi mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul întârzierii încetării de plăţi, s-a reţinut că această faptă ilicită poate fi săvârşită de către membrii organelor de supraveghere/conducere sau de către orice altă persoană prin contractarea unor împrumuturi cu dobânzi împovărătoare, de regulă cu mult peste valoarea practicată de bănci, sau prin vânzarea unor active sub preţurile practicate pe piaţă.
În speţa de faţă, au fost obţinute finanţări nerambursabile şi credite cu dobândă preferenţială. Este cunoscut faptul că atât finanţările nerambursabile obţinute din fonduri comunitare de preaderare, cât şi creditele obţinute de la AJOFM cu bonificaţie de dobândă sunt acordate cu îndeplinirea unor condiţii. În măsura în care condiţiile de mai înainte nu sunt îndeplinite, instituţiile finanţatoare sunt obligate la restituirea acestor finanţări cu penalităţile contractuale aferente.
În situaţia debitoarei, aceste sancţiuni băneşti s-au ridicat la nivelul sumei totale de 353.468,09 lei, constând în următoarele: 121,710.43 lei reprezentând penalităţi calculate în baza Legii 76/2002, 220,107.06 lei debit principal plătibil către Ministerul Economiei şi Finanţelor – Oficiul de Plăţi şi Contractare PHARE, 11,650.60 lei dobânzi calculate de către aceeaşi instituţie finanţatoare, şi în mod evident devin împovărătoare debitorului.
Faptele săvârşite de pârâţi, astfel cum au fost expuse mai sus, întrunesc condiţiile prevăzute de art. 138 alin.1 lit.”a”, „d” şi „e” din Legea 85/2006.
Prin săvârşirea culpabilă a faptelor prevăzute de art. 138 din Legea nr. 85/2006, pârâţii au condus la ajungerea debitoarei în stare de insolvenţă, fiind dovedit raportul de cauzalitate dintre faptele ilicite şi prejudiciul identificat.
Prevederile art.138 din Legea nr.85/2006 privind procedura insolvenţei, reglementează şi determină limitativ situaţiile în care membrii organelor de conducere ale debitorului falit pot fi obligaţi să acopere pasivul acestuia.
Această răspundere este o formă specială a răspunderii juridice patrimoniale şi presupune ca, în privinţa făptuitorului să fie îndeplinite atât condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale instituite de art.998 Cod civil cât şi condiţiile speciale ale art. 138 alin.(1) din legea amintită, şi anume: prejudiciul, fapta ilicită care să fie una dintre cele prevăzute de acest articol al legii, legătura cauzală dintre prejudiciu şi starea de insolvenţă a debitorului, precum şi vinovăţia.
Drept urmare, pentru partea din pasivul debitoarei însumând 1.586.395,87 lei (astfel cum a fost precizată de către reclamantă) care constituie prejudiciu s-a justificat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului, reţinându-se ca fiind îndeplinite şi condiţiile instituite de art.998-999 Cod civil.
Instanţa a constatat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.138 alin.(1) lit.”a”, „d” şi „e” din Legea nr.85/2006, motiv pentru care s-a admis acţiunea reclamantei.
Împotriva acestei soluţii au declarat recurs pârâţii B.V. şi T.J. aducându-i critici pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând în principal, casarea sentinţei şi trimiterea acesteia spre rejudecare la instanţa de fond, iar în subsidiar, casarea sentinţei şi pe fond respingerea acţiunii introductive.
În expunerea motivelor de recurs, reclamantul B. V., raportat la dispoziţiile art. 305 alin.5 Cod procedură civilă critică sentinţa instanţei de fond, sub motivul că, în absenţa documentelor contabile ale societăţii judecătorul-sindic a apreciat ca fiind incidente dispoziţiile art. 138 alin.1 lit. a, d şi e, pe baza unor susţineri cu caracter general şi neprobate.
Or, întrucât documentele contabile s-au ridicat de executor şi lichidator judiciar după încetarea mandatului de administrator al recurentului B. V., lipsa documentelor nu-i e imputabilă.
În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct.9, se arată că faptele imputate nu există, nu s-a probat raportul de cauzalitate dintre faptele ilicite şi starea de insolvenţă a S.C. L. I.. S.R.L., iar instanţa n-a dat eficientă cauzei exoneratoare de răspundere – fapta unei terţe persoane (R. T. L., pentru care nu e ţinut a răspunde şi fapta persoanei juridice însăşi.
În expunerea propriilor motive de recurs pârâtul T. J. arată că la termenul când s-a dezbătut în fond cauza, procedura de citare nu a fost legal îndeplinită. Aceasta întrucât, consecinţă a rezilierii contractului de asistenţă juridică s-a depus cerere privitoare la comunicarea actelor de procedură la domiciliul său. Ulterior, la 10.01.2011 a luat cunoştinţă de sentinţă şi-a promovat recurs, pentru care se impune repunerea în termen pentru formularea căii de atac.
Sub aspectul fondului se arată că nu a efectuat acte de administrare pentru S.C. L. I. S.R.L., societatea fiind condusă de R. L. Or, întrucât era administrator formal, şi-a notificat societatea că renunţă la mandat, începând cu data de 23.04.2004.
Totodată, nu s-au administrat probe care să ateste săvârşirea faptelor prevăzute la art. 138 lit. a, d şi e din Legea nr. 85/2006, impunându-se efectuarea unei expertize contabile, care să ateste dacă insolvenţa societăţii a fost determinată de sus-amintitele fapte.
În drept:art. 312 alin.5 Cod procedură civilă.
Recursurile sunt întemeiate.
Recurenţii pârâţi T. J. şi B. V. au deţinut în perioada 30.09.2002-13.09.2004 calitatea de administratori sociali ai S.C. L. I. S.R.L. astfel că, ei au calitate procesuală pasivă, indiferent dacă la data deschiderii procedurii erau în funcţie sau nu, şi deci independent de faptul că mandatul lor era încetat sau nu dacă, însă au săvârşit faptele expres şi limitativ prevăzute de lege, au generat starea de insolvenţă asupra averii debitoarei (indiferent că au avut sau nu atribuţii de conducere sau de supraveghere în cadrul persoanei juridice), esenţială fiind determinarea raportului de cauzalitate dintre faptele reclamate art. 138 lit.a, d şi e şi ajungerea debitoarei în stare de insolvenţă.
Or, neefectuarea lucrării de expertiză contabilă sub motiv că documentele contabile nu se mai regăsesc, nu poate fi primită faţă de procesul-verbal de predare – primire din 30.03.2007 încheiat între T. L. şi expertul contabil T.T. şi procesul-verbal de constatare întocmit în dosarul execuţional 272/3.10.2004, lichidatorul judiciar având obligaţia conform art.55 din Legea nr. 85/2006, să reconstituie documentele prevăzute la art. 28.
Doar prin efectuarea raportului de expertiză contabilă urmează a se stabili dacă faptele reclamate: de a folosi în interes propriu stocuri de marfă în valoare de 877.360.680lei, respectiv stocuri de produse finite şi utilaje în sumă de 1.274.310.000 lei, de neţinere a contabilităţii conform cu legea ori de ascundere a unor documente contabile, respectiv de contractarea de mijloace ruinătoare, prin contractarea de împrumuturi, au fost săvârşite de pârâţi, dacă există raport de cauzalitate între aceste fapte, distinct pentru fiecare administrator social şi ajungerea debitoarei în stare de insolvenţă, de cuantificare a prejudiciului pentru fiecare faptă, în parte.
Judecătorul-sindic a dispus ca pârâţii să fie ţinuţi în solidar, omiţând însă să cerceteze dacă apariţia stării de insolvenţă este contemporană sau anterioară perioadei de timp în care şi-au exercitat mandatul ori în care au deţinut poziţia care ar fi putut cauza insolvenţă (art. 138 alin.4), cu precizarea că antrenarea răspunderii poate opera atât în privinţa administratorilor de drept cât şi în privinţa administratorilor de fapt, dacă acesta a efectuat acte specifice acestei funcţii, cum ar fi semnarea de contracte, de instrumente de plată.
Din această perspectivă trebuie analizată fapta privitoare la folosirea de mijloace ruinătoare pentru a procura societăţii fonduri (primul contract PHARE şi al II-lea în baza Legii nr. 76/2001) impunându-se efectuarea unei expertize care să constate gradul de expunere la riscul pieţei financiar-bancare. Totodată, cercetarea judecătorească urmează a stabili dacă contractarea creditelor este rezultatul hotărârii adunării generale a asociaţilor şi dacă raportat la această împrejurare ar opera exonerarea de răspundere.
Nu se susţin criticile pârâtului T.J. relativ la nelegala citare şi implicit la lipsa de apărare invocată pentru termenul din 28.05.2010, întrucât contractul de asistenţă juridică încheiat cu avocatul ales încetase, însă cererile de renunţare la apărare, respectiv indicarea adresei pentru comunicarea actelor de procedură au fost depuse după dezbaterea cauzei. Or, chiar apreciind asupra momentului de depunere al cererilor, vătămarea produsă n-a fost de natură a atrage nulitatea conform art. 105 alin.2 şi nici casarea conform art. 312 alin.5, întrucât nelegala citare reclamată poate privi termenele de dezbatere a fondului şi nu şi de administrare a probelor.
Raţiunile recurenţilor pârâţi se susţin încă relativ la criticile privind necercetarea fondului cauzei, sub aspectul efectuării probei cu expertiza contabilă şi legat de aceasta a cercetării judecătoreşti sub aspectul raportului de cauzalitate şi-a cauzelor exoneratoare de răspundere.
Pentru aceste raţiuni de fapt şi de drept sus-amintite, conform art. 312 alin.5 Cod procedură civilă Curtea va admite recursurile pârâţilor T. J. şi B. V., casând sentinţa recurată cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare judecătorului-sindic.
Decizia 112/R /22.02.2011 – CV
2
