Litigiu de natura civila având ca obiect obligarea vânzatorului la plata de despagubiri ca urmare a evictiunii totale a lucrului vândut. Existenta legitimarii procesuale pasive a Statului Român în acele situatii în care bunul supus evictiunii este un imobil cumparat în temeiul Legii nr. 4/1973. Recurs respins.
– Codul Civil, art. 1337-1350
Recursul Statului Român prin Ministerul Finantelor se întemeiaza pe sustinerea lipsei calitatii sale procesuale pasive, motivat de aceea ca nu a fost parte în contractul de vânzare cumparare nr. 234/19.12.1973.
Dar chiar Legea nr. 4/1973, sub imperiul careia s-a încheiat sus-mentionatul contract, prevede în mod explicit ca „statul poate vinde” (art. 42 din lege).
Dar chiar Legea nr. 4/1973, sub imperiul careia s-a încheiat sus-mentionatul contract, prevede în mod explicit ca „statul poate vinde” (art. 42 din lege).
Legea nr. 4/1973 stabileste conditiile si categoriile de imobile care pot face obiectul contractelor de vânzare-cumparare încheiate sub imperiul sau.
Legea nr. 4/1973 stabileste conditiile si categoriile de imobile care pot face obiectul contractelor de vânzare-cumparare încheiate sub imperiul sau.
Astfel, cum statul are calitatea de vânzator al imobilului ce a facut obiectul contractului, el poarta raspunderea pentru evictiune si consecintele acesteia.
Astfel, cum statul are calitatea de vânzator al imobilului ce a facut obiectul contractului, el poarta raspunderea pentru evictiune si consecintele acesteia.
Mai mult, art. 25 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 stabileste ca Statul participa la raporturile juridice ca subiect de drepturi si obligatii,prin intermediul Ministerului Finantelor, cu exceptia acelor situatii în care legea prevede expres o alta persoana juridica responsabila.
Fata de aceasta, în mod corect au apreciat instantele de fond si apel asupra calitatii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finantelor Publice.
Critica întemeiata pe invocarea art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995 nu poate fi primita, deoarece aceste dispozitii nu sunt incidente în cauza, deoarece contractul de vânzare-cumparare prin care intimatii-recurenti au dobândit imobilul a fost încheiat în baza Legii nr. 4/1973, iar nu a Legii nr. 112/1995.
Critica întemeiata pe invocarea art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995 nu poate fi primita, deoarece aceste dispozitii nu sunt incidente în cauza, deoarece contractul de vânzare-cumparare prin care intimatii-recurenti au dobândit imobilul a fost încheiat în baza Legii nr. 4/1973, iar nu a Legii nr. 112/1995.
Potrivit dispozitiilor art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, Statul participa la raporturile juridice ca subiect de drepturi si obligatii prin intermediul Ministerului Finantelor, exceptie facând acele situatii în care legea prevede expres o alta persoana juridica responsabila.
În situatia existenta în speta, nu este reglementata expres o alta persoana juridica responsabila, ramânând astfel aplicabila regula generala potrivit careia statul raspunde prin intermediul Ministerului Finantelor pentru obligatiile asumate în temeiul actelor juridice la a caror încheiere a participat.
CURTEA DE APEL BUCURESTI – SECTIA A VII-A CIVILA SI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCA SI ASIGURARI SOCIALE, DECIZIA NR. 1978 R DIN 30 APRILIE 2010
Prin sentinta civila nr. 1455/29.01.2006 pronuntata în dosarul nr. 10713/299/2008, Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti a respins exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin M.E.F, ca neîntemeiata.
A admis în parte actiunea formulata de reclamantii B.T si B.E. în contradictoriu cu pârâtii Municipiul B. prin Primarul General, Statul Român prin M.E.F. si SC H.N. SA.
A obligat pârâtii, în solidar, la plata catre reclamanti a sumei de 621.195 RON reprezentând contravaloarea de circulatie a imobilului situat în Bucuresti, Str. Nicolae Beldiceanu, nr.5, ap.2, sector 1.
A respins capatul de cerere privind obligarea pârâtilor la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de judecarea actiunii în revendicare, ca neîntemeiat; a obligat pârâtii sa plateasca reclamantilor suma de 700 RON cheltuieli de judecata.
Pentru a hotarî astfel, prima instanta a retinut ca prin contractul de vânzare-cumparare nr.234/19.12.1973 încheiat cu fosta întreprindere pentru Construirea si Vânzarea Locuintelor (ICVL), reclamantii au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr.2 din imobilul situat în Bucuresti, Str. Nicolae Beldiceanu nr.5, sector 1.
Prin sentinta civila nr.4822/24.03.2006 pronuntata de Judecatoria Sectorului 1, irevocabila prin decizia nr. 869/15.05.2007 pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti – Sectia a-lll-a Civila, a fost admisa în parte actiunea formulata de B.D.E si N.S. s-a dispus obligarea pârâtului B.T. sa lase reclamantilor în deplina proprietate si linistita posesie apartamentului nr.2 situat în Bucuresti, Str. Nicolae Beldiceanu nr.5, parter, sector 1.
În raport de aceasta situatie, a fost formulata de reclamantii B.T. si B.E. prezenta actiune, prin care s-a solicitat obligarea pârâtilor Municipiul B. prin Primarul General, Statul Român prin M.E.F. si SC H.N. SA, în solidar, la plata contravalorii de circulatie a imobilului situat în Bucuresti, Str. Nicolae Beldiceanu nr.5, ap.2, sector 1.
Analizând cu prioritate exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin M.E.F., instanta a constatat ca reclamantii au facut dovada existentei identitatii între persoana acestui pârât si persoana despre care au pretins ca ar fi obligat în raportul juridic dedus judecatii. Astfel, potrivit dispozitiile art.13 alin.6 din Legea nr. 112/1995, la dispozitia M.F. se constituie fondul extrabugetar pentru asigurarea punerii în aplicare a prevederilor prezentei legi, care se va alimenta din sumele obtinute de vânzarea apartamentelor care nu s-au restituit în natura, reprezentând plati integrale, avansuri, rate si dobânzi, dupa deducerea comisionului de 1% din valoarea apartamentelor.
Instanta a constatat ca sunt incidente în cauza dispozitiile art. 1337-1350 C. civ., potrivit carora vânzatorul este de drept obligat sa-l garanteze pe cumparator de evictiunea totala sau partiala a lucrului vândut, astfel ca în ipoteza evictiunii totale consumate efectele obligatiei de garantie constau în obligatia vânzatorului de a restitui integral pretul primit, cumparatorul având si dreptul la daune-interese potrivit dreptului comun.
Art. 1344 C. civ. prevede ca regula speciala în materia evictiunii ca vânzatorul este obligat sa plateasca cumparatorului diferenta între pret si sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului si data producerii evictiunii, indiferent de cauza care a produs excedentul de valoare sau daca sporul a fost sau nu previzibil ori vânzatorul de buna sau de rea credinta, iar potrivit dispozitiilor art.1345 C. civ., vânzatorul este dator sa întoarca cumparatorului, el însusi sau prin evingator, toate spezele necesare, utile si de întretinere ale aceluia.
Instanta a retinut ca prin raportul de expertiza tehnica imobiliara întocmit de expert E.M.R., nr.9927/18.11.2008, a fost stabilita valoarea de circulatie a apartamentului situat în Bucuresti, Str. Nicolae Beldiceanu nr.5, ap.2, sector 1, ca fiind de 621.195 RON.
La pronuntarea solutiei, instanta a avut în vedere si Hotarârea CEDO din 19.10.2006 pronuntata în cauza nr. 28104/03, Raicu contra României, potrivit careia „Curtea decide ca el (Statul pârât) va trebui sa acorde solicitantei, ca despagubiri, o suma corespunzatoare valorii actuale a apartamentului.”
Prin decizia civila nr.1314/04.12.2009 pronuntata în dosarul nr.10713/299/2008, Tribunalul Bucuresti – Sectia a-V-a Civila a respins ca nefondate apelurile declarate de apelanta-pârâta Municipiul B. prin Primarul General si Statul Roman prin M.E.F., intimatii reclamanti B.T. si B.E. si intimata pârâta S.C. H.N. S.A., împotriva sentintei civile nr. 1455/29.01.2009 pronuntata de Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti în dosarul civil nr. 10713/299/2008.
Pentru a hotarî astfel, instanta de apel a retinut ca în cauza legitimarea procesuala pasiva a M.F.P. este data în virtutea raportului juridic de drept substantial si procesual creat de prevederile art.50 alin 3 din Legea nr. 10/2001 rep. cu modificarile ulterioare. Prin edictarea acestei norme, legiuitorul a dorit sa confere tuturor titularilor de contracte de vânzare cumparare în temeiul Legii nr. 112/1995 desfiintate prin hotarâre judecatoreasca irevocabila, vocatie la restituirea pretului imobilului, plata ce se suporta de catre M.F.
Prin urmare, Tribunalul a apreciat ca în mod corect a facut prima instanta aplicarea dispozitiilor legale de mai sus în ceea ce priveste calitatea procesuala pasiva a apelantului M.F.P.
Tribunalul a apreciat ca în mod corect a facut prima instanta aplicarea dispozitiilor art.501 din Legea nr.10/2001.
Desi situatia din speta nu se încadreaza ad literam în ipoteza prevazuta de norma citata mai sus, deoarece în cauza de fata contractul de vânzare – cumparare încheiat de reclamant cu privire la imobil în temeiul Legii nr. 112/1995, nu a fost desfiintat printr-o hotarâre judecatoreasca definitiva si irevocabila, instanta a apreciat ca prin analogie articolul mentionat se aplica si în aceasta situatie. Astfel, Tribunalul a considerat ca prin edictarea acestei norme, legiuitorul a urmarit sa confere tuturor titularilor de contracte de vânzare – cumparare care au pierdut dreptul de proprietate ca urmare a unei hotarâri judecatoresti de anulare a contractului sau pronuntate într-o actiune în revendicare (asa cum este cazul în speta) posibilitatea de a obtine pretul reactualizat.
Tribunalul a retinut ca actiunea poate fi analizata si în lumina art. 1 Protocolul 1 la Conventia Europeana a Drepturilor Omului, care instituie un control international al modului în care autoritatile nationale ale statelor semnatare ale Conventiei asigura respectarea exercitiului dreptului de proprietate.
În speta, prin sentinta civila nr.4822/24.03.2006 pronuntata de Judecatoria Sectorului 1, irevocabila prin decizia nr. 869/15.05.2007 pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti – Sectia a-lll-a Civila reclamantii au fost privati de bunul proprietatea lor, dându-se întâietate dreptului de proprietate al fostului proprietar.
În cauza este de necontestat ca în momentul în care s-a pronuntat sentinta mentionata reclamantul dispunea de un “bun” în întelesul art. 1 Protocolul 1 CEDO, având încheiat un contract de vânzare-cumparare cu privire la imobilul în litigiu, în baza unei legi în vigoare, si fara ca dreptul sau dobândit în acest mod sa fie desfiintat printr-o hotarâre judecatoreasca pentru nerespectarea dispozitiilor legale.
În speta chiar daca ingerinta litigioasa are o “baza legala” si aceasta ingerinta trebuie sa raspunda criteriului proportionalitatii.
Instanta a retinut ca în cauza buna credinta a reclamantului la cumpararea locuintei în temeiul Legii nr. 112/1995 nu a fost rasturnata.
Având în vedere aceste aspecte, instanta, luând în considerare dispozitiile art. 1 Protocolul 1 la CEDO, precum si jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului, a apreciat ca în speta, atingerea adusa dreptului reclamantului la respectarea bunului sau a rupt, în defavoarea sa, echilibrul just între protectia proprietatii si cerintele de ordin general. Fata de aceste considerente, Tribunalul a apreciat ca sentinta primei instante de obligare a pârâtului la plata pretului de piata al imobilului este legala si temeinica.
În privinta cheltuielilor de judecata, Tribunalul a retinut ca în mod corect a obligat prima instanta pârâtul care a cazut în pretentii la plata cheltuielilor de judecata, facând aplicarea dispozitiilor art.274 C. pr. civ..
Asupra apelului introdus de apelantul Municipiul B. prin Primarul General, Tribunalul a retinut ca sunt incidente în cauza si dispozitiile art. 1337-1350 C. civ., potrivit carora vânzatorul este de drept obligat sa-l garanteze pe cumparator de evictiunea totala sau partiala a lucrului vândut. Astfel, în speta nu se poate face abstractie de faptul ca vânzatorul imobilului este Municipiul B. astfel ca în ipoteza evictiunii totale consumate obligatia de garantie incumba si acestuia.
În privinta cheltuielilor de judecata, Tribunalul a retinut ca în mod corect a obligat prima instanta pârâtul Municipiul B. prin Primarul General, care a cazut in pretentii, la plata cheltuielilor de judecata, facând aplicarea dispozitiilor art.274 C. pr. civ..
Împotriva deciziei din apel au declarat recurs motivat în termen legal recurentii Municipiul B. si Statul Român prin M.F.P.
În sustinerea recursului sau, recurentul Municipiul B. a aratat ca în conditiile Legii nr. 112/1995 si H.G. nr. 20/1996, republicata, suma obtinuta din vânzarea apartamentului nu a fost însusita de institutia recurenta, ci s-a constituit venit extrabugetar la dispozitia M.F.P
Dispozitiile art. 13 alin. 6 pct. a) din Legea nr. 112/1995 prevad în acest sens ca, „la dispozitia Ministerului Finantelor se constituie fondul extrabugetar pentru asigurarea punerii în aplicare a prevederilor prezentei legii care se va alimenta din sumele obtinute din vânzarea apartamentelor dupa deducerea comisionului de 1% din valoarea apartamentului”, retinut de catre S.C. A S.A. la momentul vânzarii imobilului.
Obligatia de garantie pentru evictiune opereaza daca sunt îndeplinite urmatoarele conditii: sa fie vorba de o tulburare de drept, cauza evictiunii sa fie anterioara vânzarii si cauza evictiunii sa nu fi fost cunoscuta de cumparator.
În ceea ce priveste cea de-a doua conditie, recurentul a aratat faptul ca aceasta nu este îndeplinita întrucât vânzatorul nu poate raspunde pentru împrejurarile ivite dupa încheierea contractului de vânzare-cumparare si transmiterea lucrului în patrimoniul cumparatorului.
Recurentul a aratat sub acest aspect faptul ca la momentul încheierii contractului de vânzare-cumparare imobilul era proprietate de stat, toate conditiile încheierii contractului au fost îndeplinite, nevalabilitatea titlului statului fiind constatata ulterior .
Referitor la conditia ce impune ca evictiunea, respectiv cauza acesteia sa fi fost cunoscuta de cumparator, se arata faptul ca în situatia considerarii ca îndeplinita conditia ca aceasta cauza a evictiunii sa fie anterioara vânzarii, implicit cauza evictiunii a fost cunoscuta de cumparator, acesta cunostea eventualitatea revendicarii imobilului de catre fostii proprietari si mai mult chiar si-au asumat riscul cumpararii în aceste conditii.
Chiar în conditiile raspunderii pentru evictiune, în conditiile dreptului comun,evictiunea totala presupune, în primul rând, restituirea integrala a pretului platit si a daunelor interese, acestea din urma reprezentând diferenta între pret si sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului si data producerii evictiunii.
Obligatia de garantie pentru evictiune nu presupune în nici un caz valoarea de circulatie a imobilului, cu atât mai mult în situatia imobilelor ce au facut obiectul Legii nr. 112/1995.
O aplicare corecta a dispozitiilor privind obligarea la garantia pentru evictiune si respectiv a stabilirii sporului de valoare, ar presupune luarea în calcul a urmatorilor indicatori:
– stabilirea valorii de circulatie a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumparare (si fiu apretului derizoriu platit de reclamanti);
– stabilirea valorii de circulatie la momentul evictiunii;
– diferenta între valoarea de circulatie a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumparare si valoarea de circulatie a imobilului la momentul evictiunii, aceasta diferenta constituind de fapt sporul de valoare reglementat de dispozitiile legale privind raspunderea pentru evictiune.
Având în vedere ca pretul platit în temeiul Legii nr. 112/1995 este unul derizoriu diferenta dintre pretul platit si sporul de valoare nu se poate stabili decât în conditiile de diferenta aratate mai sus .
În caz contrar ar fi lipsite de eficienta dispozitiile legale privind raspunderea pentru evictiune, acestea desigur au în vedere plata unui pret real la momentul încheierii contractului de vânzare-cumparare.
Prin stabilirea valorii de circulatie la momentul încheierii contractului de vânzare se poate stabili valoarea reala a imobilului din acel moment pentru a se putea determina cuantumul real al sporului de valoare, acesta din urma în nici un caz nu poate fi stabilit la pretul efectiv platit de chiriasul-cumparator.
Astfel, în ceea ce priveste imobilele vândute în baza Legii nr. 112/1995, obligatia de garantie este particularizata, pe de o parte, de situatia juridica specifica a bunului ce formeaza obiectul vânzarii si , pe de alta parte de normele speciale adoptate în acest sens prin Legea nr. 10/2001.
Cu privire la primul aspect, se arata ca în cazul imobilelor vândute în baza Legii nr. 112/1995, încheierea contractelor de vânzare-cumparare putea fi facuta doar cu îndeplinirea anumitor conditii restrictive (art. 9 din Legea nr. 112/1995), ca pretul vânzarii a fost stabilit pe criterii de protectie sociala fiind foarte mic în comparatie cu valoarea reala, ca a existat un regim juridic restrictiv al circulatiei acestor bunuri, astfel ca nu se poate vorbi de valoarea de piata a acestor imobile.
Asadar, pe criterii de simetrie si de echitate, cum aceste imobile nu au fost dobândite dupa regulile pietei imobiliare si nici la pretul de pe piata libera, obligatia de garantie nu poate functiona prin raportare la regimul pietei libere, ci prin raportare la criterii de echitate sau la regimul stabilit prin norme speciale
Numai în aceste limite s-ar putea aprecia valoarea economica a dreptului de proprietate dobândit de reclamanti si pierdut ca urmare a evictiunii, si nicidecum prin raportare la valoarea actuala de piata a imobilului, întrucât obligatia de garantie pentru evictiune functioneaza pe principiul protejarii patrimoniului dobânditorului fata de pierderea dreptului dobândit, iar reparatia pecuniara pentru aceasta pierdere se apreciaza în raport de valoarea efectiva si reala a prejudicierii acestui patrimoniu.
Asadar, în situatia în care din acest patrimoniu nu a iesit o suma de bani suficienta pentru achizitionarea unui imobil în conditii de piata, iar un astfel de contract nu are un caracter aleatoriu, în sensul specularii fluctuatiilor pietei, valoarea prejudiciului si limitele obligatiei de garantie nu pot fi decât în conditiile aratate mai sus.
Prin recursul sau, recurentul Statul Român prin M.F.P. a aratat ca decizia civila nr.1314/04.12.2009, pronuntata de Tribunalul Bucuresti – Sectia a-V-a Civila a fost data în parte cu încalcarea si aplicarea gresita a legii, motiv prevazut de dispozitiile art. 304 pct. 9 din Codul de procedura civila, având în vedere urmatoarele motive:
Potrivit principiului relativitatii efectelor contractului, acesta produce efecte numai între partile contractante, neputând nici profita si nici dauna unui tert.
Or, Statul Roman prin M.F.P., nefiind parte la încheierea contractului dintre P.M.B. si reclamanti, este tert fata de acest contract.
În situatia evingerii cumparatorilor, prin deposedarea acestora de imobilul pe care l-au detinut în baza contractului de vânzare-cumparare, trebuia sa fie instituita obligatia de garantie pentru evictiune a vânzatoarei P.M.B., în conformitate cu dispozitiile art. 1337 Cod civil.
Aceasta dispozitie de drept comun, nu poate fi înlaturata prin nici o dispozitie speciala contrara, fiind asadar pe deplin aplicabila între partile din prezentul litigiu .
De asemenea, recurentul solicita instantei sa aiba în vedere si dispozitiile art. 1344 din Codul Civil, potrivit carora: “Daca lucrul vândut se afla, la epoca evictiunii, de o valoare mai mare, din orice cauza, vânzatorul este dator sa plateasca cumparatorului, pe lânga pretul vânzarii, excedentele valorii în timpul evictiunii.”
De altfel chiar instanta de fond a retinut, în considerentele sentintei civile ca art. 1344 C. civ. prevede ca regula speciala în material evictiunii ca vânzatorul este obligat sa plateasca cumparatorului diferenta între pret si sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului si data producerii evictiunii.
Fata de cele retinute de instanta de fond recurentul arata ca dispozitiile art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995 referitoare la constituirea fondului extrabugetar la dispozitia M.F.P. care a devenit astfel un simplu depozitar al acestor sume, nu justifica în niciun fel obligarea Statului Român prin M.F.P. la achitarea valorii de circulatie a imobilului întrucât este evident ca institutia Statului Român prin M.F.P. nu este una si aceeasi cu cea a M.F.P. si nici nu ar putea fi vreodata confundate.
Instanta de apel a considerat ca art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10.2001 a fost instituit „pentru a conferii tuturor titularilor de contracte de vânzare-cumparare în temeiul Legii nr. 112/1995, desfiintate prin hotarâre judecatoreasca irevocabila, vocatie la restituirea pretului imobilului, plata ce se suporta de catre Ministerul Finantelor Publice”. Astfel instanta de apel a perpetuat greseala instantei de fond fara sa tina cont ca la prima instanta fusese obligat Statul Român prin M.F.P. care este o alta institutie fata de M.F.P.
Astfel, recurentul a aratat ca potrivit dispozitiilor mai sus mentionate restituirea pretului actualizat platit de chiriasii ale caror contracte de vânzare-cumparare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificarile si completarile ulterioare, au fost desfiintate prin hotarâri judecatoresti definitive si irevocabile se face doar de catre M.F.P. si nu de catre Statul Român prin M.F.P. din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificarile ulterioare.
Or, având în vedere în primul rând ca în speta de fata reclamantii au chemat în judecata M.F.P. în calitate de reprezentant al Statului Român si nu în nume propriu iar în al doilea rând ca prin sentinta civila nr. 4822/24.03.2006, definitiva si irevocabila, s-a admis doar actiunea în revendicare, fara însa a se fi anulat si contractul de vânzare-cumparare, recurentul a aratat ca în speta de fata nu sunt aplicabile dispozitiile mentionate mai sus.
Pe plan procesual, calitate procesuala pasiva nu poate avea, într-o astfel de actiune, decât unitatea administrativ-teritoriala vânzatoare (în speta Municipiul B.), nicidecum Statul Român prin M.E.F., atât pentru faptul ca acesta nu a fost parte contractanta în raportul juridic dedus judecatii, nerevenindu-i obligatia de restituire a prestatiilor efectuate in baza actului atacat, cât si pentru dispozitiile imperative prevazute de catre art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001.
Deposedarea paratilor de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, ca urmare a admiterii actiunii în revendicare, întruneste conditiile unei tulburari de drept prin fapta unui tert.
Aceasta tulburare de drept este de natura sa angajeze raspunderea contractuala pentru evictiune totala a vânzatorului, respectiv Municipiul B., pentru pretentiile privind plata valorii de piata a imobilului în litigiu.
Nicidecum nu poate fi antrenata raspunderea Statului Român prin M.F.P., având în vedere ca în prezenta actiune nu exista culpa institutie recurenta.
Prin urmare, Municipiul B. are calitate procesuala pasiva în cauza dedusa judecatii, aceasta având calitatea de vânzator la încheierea contractului de vânzare-cumparare cu reclamantii.
De asemenea, recurentul solicita instantei sa aiba în vedere si dispozitiile art. 1344 din Codul civil, potrivit carora: “Daca lucrul vândut se afla, la epoca evictiunii, de o valoare mai mare, din orice cauza, vânzatorul este dator sa plateasca cumparatorului, pe lânga pretul vânzarii, excedentele valorii în timpul evictiunii.”
Mai mult decât atât dispozitiile art. 1341 din Codul civil, invocate de instanta de fond, prevad ca: “vânzatorul este raspunzator pentru evictiune, cumparatorul, daca este evins, are dreptul de a cere de la vânzator: restituirea pretului, fructele, daca este dator a le întoarce proprietarului care l-a evins, cheltuieli de judecata deschise de dânsul în contra vânzatorului si ale celei deschise de învingator în contra sa, daune-interese si spezele contractului de vindere.”
Astfel, recurentul considera ca legitimarea procesuala pasiva în cadrul unei asemenea cereri incumba vânzatorului bunului, respectiv Municipiul B., acesta fiind asadar titularul obligatiei în raportul juridic dedus judecatii.
Mai mult decât atât, nici dupa aparitia modificarilor la Legea nr. 10/2001, reclamanta nu ar fi îndreptatita la despagubiri reprezentând valoarea de piata a imobilului pentru urmatoarele considerente:
Cererile sau actiunile în justitie având ca obiect restituirea pretului de piata al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumparare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificarile ulterioare, care au fost desfiintate prin hotarâri judecatoresti definitive si irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru.
Restituirea pretului prevazut la alin. (2) si (21) se face de catre M.E.F. din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificarile ulterioare.
Astfel, având în vedere pe de o parte cele mentionate mai sus iar pe de alta parte faptul ca reclamantii nu au facut dovada unei hotarâri judecatoresti definitive si irevocabile prin care sa se constate nulitatea contractului de vânzare-cumparare nu se circumscrie dispozitiilor imperative prevazute de art. 50 din Legea nr. 10/2001.
Mai mult decât atât, potrivit prevederilor art. 50/1 din Legea nr. 10/2001 – “Proprietarii ale caror contracte de vânzare-cumparare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificarile ulterioare, au fost desfiintate prin hotarâri judecatoresti definitive si irevocabile au dreptul la restituirea pretului de piata al imobilelor, stabilit conform standardelor internationale de evaluare.”
Astfel pentru a se acorda despagubiri la valoarea de piata este necesara îndeplinirea cumulativa a doua conditii: prima conditie este ca aceste contracte sa fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 iar cea de-a doua conditie este ca ele sa fi fost desfiintate prin hotarâri judecatoresti definitive si irevocabile.
În speta de fata asa cum a aratat mai sus, nu exista nicio hotarâre judecatoreasca prin care sa se statueze faptul ca actul de vânzare cumparare ar fi anulat.
Astfel, având în vedere ca acest contract de vânzare cumparare nu a fost încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, conditie de baza pentru admiterea capatului de cerere referitor la valoarea de circulatie, recurentul considera ca instanta de fond în mod gresit a obligat institutia la plata valorii de circulatie.
Referitor la plata cheltuielilor de judecata, recurentul critica hotarârea instantei în ceea ce priveste obligarea pârâtului Statul Roman prin M.F.P. la plata cheltuielilor de judecata, întrucât acesta considera ca este necesar sa se faca aplicabilitatea art. 1337 C. civ., privind raspunderea pentru evictiune a vânzatorului, având în vedere ca P.M.B. a încheiat contractul de vânzare-cumparare cu reclamantii.
În plus, recurentul a învederat instantei ca Statul Român prin M.F.P. nu a dat dovada de rea-credinta, neglijenta, nu se face vinovat de declansarea litigiului si, prin urmare, nu poate fi sanctionat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecata.
Neexistând culpa procesuala, principiu consacrat de procedura civila, potrivit art. 274 Cod proc. civ. si neexistând temei legal este neîntemeiata obligarea si la plata cheltuielilor de judecata.
Intimatii nu au formulat întâmpinare.
În recurs nu s-au administrat probe.
Analizând actele si lucrarile dosarului din perspectiva criticilor formulate prin recursuri, Curtea retine urmatoarele:
Recursul Statului român prin M.F. se întemeiaza pe sustinerea lipsei calitatii sale procesuale pasive, motivat de aceea ca nu a fost parte în contractul de vânzare cumparare nr. 234/19.12.1973.
Mai mult, art. 25 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 stabileste ca Statul participa la raporturile juridice ca subiect de drepturi si obligatii,prin intermediul M.F., cu exceptia acelor situatii în care legea prevede expres o alta persoana juridica responsabila.
Fata de aceasta, în mod corect au apreciat instantele de fond si apel asupra calitatii procesuale pasive a Statului Român prin M.F.P.
Potrivit dispozitiilor art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, Statul participa la raporturile juridice ca subiect de drepturi si obligatii prin intermediul M.F., exceptie facând acele situatii în care legea prevede expres o alta persoana juridica responsabila.
În situatia existenta în speta, nu este reglementata expres o alta persoana juridica responsabila, ramânând astfel aplicabila regula generala potrivit careia statul raspunde prin intermediul M.F. pentru obligatiile asumate în temeiul actelor juridice la a caror încheiere a participat.
În ceea ce priveste sustinerea recurentei în sensul ca în speta s-ar fi admis numai actiunea în revendicare împotriva recurentilor, fara a se fi anulat contractul de vânzare-cumparare, acest aspect este lipsit de relevanta pentru solutionarea cererii. Reclamantii au formulat o cerere pentru angajarea raspunderii pentru evictiune, caz în care este suficienta dovada producerii evictiunii pentru ca cererea acestor sa fie admisa.
Referitor la recursul formulat de Statul Român, Curtea retine ca în cauza nu sunt incidente dispozitiile Legii nr. 10/2001 astfel cum au fost acestea modificate prin Legea nr. 1/2009, deoarece fata de reclamanti nu s-a luat nicio masura de preluare abuziva a imobilului. Ei doar au cumparat imobilul si au fost evinsi ulterior.
Cu privire la obligarea la plata cheltuielilor de judecata a Statului Român, potrivit dispozitiilor art. 274 alin. (1) C. pr. civ., în mod corect a dispus prima instanta, având în vedere ca partea a cazut în pretentii.
Municipiul B. critica sentinta apelata apreciind ca acesta nu are calitate procesuala pasiva motivat de dispozitiile art. 48 alin. (1) si (3) din Legea nr. 10/2001 si de dispozitiile Legii nr. 1/2009.
Cererea reclamantilor de obligare la plata contravalorii de circulatie a imobilului situat în Bucuresti, str. Nicolae Beldiceanu nr. 5, ap. 2, sector 1 a fost formulata în baza dispozitiilor art. 1337 si urm. din C. civ. potrivit cu care vânzatorul este obligat sa raspunda fata de cumparator de evictiunea totala sau partiala a lucrului vândut.
Curtea arata ca reclamantii au dobândit imobilul potrivit contractului de vânzare-cumparare nr. 234/19.12.1973, de la vânzatorul Întreprinderea pentru Construirea si Vânzarea Locuintelor („ICVL”) care era o structura din cadrul Municipiului B. Potrivit Legii nr. 4/1973 apartamentul în cauza era proprietatea Statului. Prin urmare imobilul a fost dobândit de reclamanti de la Statul Român.
Municipiul B., în calitate de mandatar al vânzatorului, are calitate procesuala pasiva în actiunea având ca obiect angajarea raspunderii vânzatorului pentru evictiune.
În ceea ce priveste dispozitiile Legii nr. 1/2009, instanta constata ca acestea nu sunt aplicabile în cauza, deoarece nici Legea nr. 10/2001 pe care o modifica nu este aplicabila raportului juridic dintre parti.
Totodata, cererea reclamantilor a fost formulata la data de 27.09.2007, asadar anterior intrarii în vigoare a Legii nr. 1/2009.
La data pronuntarii sentintei nr.1455/ 29.01.2009, Legea nr. 1/2009 nu intrase în vigoare, acesta fiind publicata în Monitorul Oficial abia la data de 03.02.2009.
Recurentul Municipiul B. a invocat faptul ca prin obligarea sa la plata s-ar tinde la îmbogatirea fara just temei a altor persoane motivat de faptul ca la momentul încheierii contractului de vânzare-cumparare nu s-ar fi tinut cont de pretul de piata al apartamentului, vânzarea facându-se la un pret preferential.
Curtea noteaza ca nu se tinde la o îmbogatire fara justa cauza întrucât aceasta ar presupune marirea patrimoniului unei persoane pe seama patrimoniului altei persoane, fara ca pentru aceasta sa existe un temei juridic. Or, în cauza exista temei juridic pentru obligarea la plata contravalorii de circulatie a imobilului, respectiv dispozitiile art. 1337 si urm. din C.civ.
În mod corect a dispus prima instanta obligarea Municipiului B. la plata cheltuielilor de judecata.
Potrivit dispozitiilor art. 274 alin. (1) C. pr. civ., partea care cade în pretentii a fost obligata, la cerere, sa plateasca cheltuieli de judecata.
Cum prin sentinta apelanta Municipiul B. a fost obligat în solidar la plata sumei de 621.195 RON, cazând astfel în pretentii, obligarea sa la plata cheltuielilor de judecata este întemeiata.
Pentru considerentele aratate, în baza art.312 Cod procedura civila, Curtea va respinge recursurile declarate ca nefondate si va lua act ca intimatii-reclamanti nu au solicitat cheltuieli de judecata.
