Prin cererea înregistrată sub nr. 243114/2011, reclamanta … a chemat în judecată pe pârâta Primăria Comunei … jud.Buzău, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată pârâta la plata diferenţei dintre salariile cuvenite în luna iunie 2010 şi salariul micşorat din luna iulie 2010 cu 25% potrivit dispoziţiilor de reîncadrare conform Lg. 330/2009 şi salariile efectiv plătite, actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii sumelor datorate.
Reclamanta a motivat că începând cu luna iulie 2010 a primit salariul micşorat cu 25% faţă de cel cuvenit, potrivit dispoziţiei de reîncadrare nr. 135/24.03.2010 încheiată cu angajatorul Primăria comunei …., conform prevederilor Lg. 330/2009 – legea cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.
Arată că este angajată în cadrul Primăriei comunei …. în funcţia contractuală de execuţie de guard din 08. 10.2001.
Reclamanta a invocat dispoziţiile art. 10 din Codul muncii, potrivit cărora contractul individual de muncă este contractul în temeiul căruia o persoană fizică, denumită salariat, se obligă să presteze munca pentru şi sub autoritatea unui angajator, persoană fizică sau juridică, în schimbul unei remuneraţii denumite salariu.
Contractul individual de muncă este, deci, convenţie prin care se materializează voinţa angajatorului şi a viitorului salariat, de a intra într-un raport juridic de muncă.
În această convenţie, negociată şi liber consimţită, sunt prevăzute, în limitele stabilite de legislaţie şi de contractele colective de muncă, toate elementele necesare pentru cunoaşterea condiţiilor de desfăşurare şi de încetarea a raporturilor de muncă, drepturile, obligaţiile şi răspunderile ambelor părţi.
Astfel, raportul juridic de muncă s-a stabilit între cele două părţi, angajatorul Primăria Comunei …. şi reclamantă, toate celelalte subiecte de drept fiind terţi în raportul juridic de muncă stabilit între cele două părţi contractante.
Prin urmare, un terţ, faţă de acest contract individual de muncă, nu poate interveni pentru a modifica acordul părţilor semnatare. Tot astfel, Statul, deci un terţ raportat la contractul individual de muncă încheiat între angajatorul Primăria comunei …. şi salariaţii săi, nu poate modifica ceea ce părţile au stabilit, respectiv nu îi poate diminua salariul în mod direct prin edictarea unei legi în acest sens, căci protecţia juridică a raportului de muncă stabilit contractual este acelaşi atât pentru personalul bugetar, cât şi pentru cel încadrat la angajatorii privaţi, căci nu se poate vorbi de o protecţie a legii mai mare în cazul angajaţilor privaţi.
Mai mult decât atât, salariul reprezintă unul dintre drepturile asupra cărora cele două părţi ale raportului juridic de muncă au convenit şi l-au prevăzut în mod expres în conţinutul contractului, în conformitate cu dispoziţiile art. 17 al.2 coroborat cu al.3 din acelaşi articol.
Mai învederează că, deşi nu au fost încheiate acte adiţionale la contractul individual de muncă, de micşorare a salariului său sau alte acte administrative, angajatorul a reţinut în mod abuziv o parte din salariul datorat conform contractului individual de muncă, plătind numai o parte din salariul ce au convenit în contractul individual de muncă.
În susţinerea acţiunii reclamanta a depus la dosar, în copie: fluturaşii de salariu înainte şi după micşorarea salariului cu 25%, dispoziţia de reîncadrare conform prevederilor Lg. 330/2009 cu nr. 139/24.03.2010, referatul şefului Serviciului Buget-Finanţe înregistrat la Primăria comunei … sub nr. 1219/22.02.2010, adresa nr. 280/ 15.03.2010 emisă de Agenţia Judeţeană pentru Prestaţii Sociale şi înregistrată la Primăria comunei … sub nr. 2104/21.03.2010.
Pârâta Primăria comunei … deşi legal citată conform dovezii de îndeplinirii a procedurii de citare aflată la fila 14, nu a formulat întâmpinare şi nici nu s-a prezentat în instanţă prin reprezentant legal, în susţinerea apărării.
Tribunalul, examinând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin art. 1 din Lg. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, s-a dispus ca salariile şi indemnizaţiile lunare de încadrare şi sporurile aferente, astfel cum au fost stabilite prin Lg. 330/2009, pe perioada 03.07. – 31.12.2010, să se achite diminuate cu 25%, măsură justificată de apărarea securităţii naţionale, ordonatorii de credite secundari şi terţiari fiind obligaţi să ia măsurile ce se impun pentru respectarea acestei dispoziţii.
Drept urmare, reclamanta a încasat, începând cu luna iulie 2010, salariul redus cu 25 % faţă de luna iunie 2010.
Reclamanta a considerat că măsura luată este nelegală, întrucât se încalcă dispoziţiile art. 10 din Codul muncii privind contractul individual de muncă, fiind o convenţie încheiată între două părţi, angajator şi angajat, cârmuit de principiul libertăţii de voinţă al celor două părţi, iar Statul, fiind terţ raportat la contractul individual de muncă, nu poate modifica ceea ce părţile au stabilit, respectiv nu poate să-i diminueze salariul în mod direct, prin edictarea unei legi în acest sens.
Tribunalul constată că măsura reducerii salariale criticată de reclamantă este legală şi în conformitate cu dispoziţiile Constituţiei României.
Astfel, prin deciziile nr. 872/2010 şi nr. 874/2010, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Lg. 118/2010.
În ce priveşte reducerea drepturilor salariale, s-a reţinut în esenţă, că, întrucât dreptul la salariu este corolarul unui drept constituţional, şi anume dreptul la muncă, se constată că diminuarea sa se constituie într-o veritabilă restrângere a exerciţiului dreptului la muncă şi o atare măsură se poate realiza în condiţiile strict şi limitativ prevăzute de art. 53 din Constituţie.
Pentru ca restrângerea menţionată să poată fi justificată, trebuie întrunite, în mod cumulativ, cerinţele prevăzute de art. 53 din Constituţie şi anume: să fie prevăzută prin lege, să se impună restrângerea sa; restrângerea să se circumscrie motivelor expres prevăzute de textul constituţional, şi anume pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, al unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav; să fie necesară într-o societate democratică; să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o; să fie aplicată în mod nediscriminatoriu; să nu aducă atingere existenţei drepturilor sau a libertăţii.
Curtea Constituţională a reţinut că diminuarea cu 25% a cuantumului salariului, ca un corolar al dreptului la muncă, este prevăzută prin legea criticată şi se impune pentru reducerea cheltuielilor bugetare. De asemenea, soluţia legislativă cuprinsă în art.1 din legea criticată a fost determinată de apărarea securităţii naţionale, astfel cum rezultă din expunerea de motive a Guvernului. S-a apreciat că sunt întrunite şi celelalte condiţii anterior precizate, că legea criticată nu aduce atingere substanţei dreptului, din moment ce condiţiile prevăzute la art. 53 din Constituţie, analizate anterior, sunt respectate.
Curtea a observat, de asemenea, că măsura criticată are un caracter temporar, tocmai pentru a nu se afecta substanţa dreptului constituţional protejat.
Astfel, este evident că restrângerea exerciţiului unui drept trebuie să dureze numai atât timp cât se menţine ameninţarea în considerarea căreia această măsură a fost edictată.
Legat de aspectul invocat de reclamantă că statul este terţ în raport de contractul său individual de muncă , Tribunalul reţine că într-adevăr statul este terţ , având în vedere caracterul intuitu personae pentru ambele părţi contractante – angajator şi angajat.
Însă , un element esenţial al contractului de muncă respectiv salariul , atât sub aspectul componentelor sale de bază că şi chiar în ce priveşte componentele sale variabile este stabilit prijn lege sau prin acte normative emise în temeiul legii , astfel încât salariul nu este şi nu poate fi în principiu , negociabil.
Astfel, conform art. 157 al.2 din Codul muncii, sistemul de salarizare al personalului din autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral sau în majoritate de stat se stabileşte prin lege, cu consultarea organizaţiilor sindicale reprezentative.
Deci, sistemul de salarizare pentru personalul bugetar este guvernat de principiul prestabilirii salariilor, justificat de faptul că salariul se suportă din bugetul de stat.
Ca atare, la încheierea contractului de muncă, părţile, angajatorul şi angajatul nu pot negocia salariul şi, deci, nu-l pot stabili de comun acord, ci revine obligaţia angajatorului ca încadrarea să fie conformă cu grila de salarizare stabilită de legiuitor.
Pe de altă parte, sistemul de salarizare este guvernat şi de principiul salarizării în funcţie de posibilităţile financiare ale angajatorului. Existenţa acestui principiu şi valabilitatea lui atât în ce priveşte angajatorul privat cât şi angajatorii instituţii publice, nu pot fi contestate într-un stat care-şi proclamă prin Constituţie economia ca fiind economie de piaţă (art. 135 din Constituţie).
Într-un asemenea stat nimeni nu-şi poate permite să cheltuie mai mult decât produce (sau primeşte de la bugetul statului), acest postulat fiind valabil pentru toate instituţiile statului şi agenţii economici.
De altfel, în cazul instituţiilor publice finanţate de la bugetul statului, Constituţia este foarte explicită şi categorică, prevăzând în cuprinsul art. 138 al.5 că: „nicio cheltuială bugetară nu poate fi aprobată fără stabilirea sursei de finanţare”.
Pornind de la aceste premise esenţiale, statul stabileşte politica salarială, în raport şi de posibilităţile financiare, altfel s-ar crea un dezechilibru firesc între resursele financiare şi salariile angajaţilor bugetari.
În jurisprudenţa sa, CEDO s-a pronunţat cu privire la dreptul statului de a diminua, prin lege, salariile angajaţilor publici.
În această privinţă, CEDO a făcut o distincţie esenţială între dreptul să primeşti în viitor un salariu într-un anumit cuantum şi dreptul de a primi efectiv salariul câştigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată (cazul Lelas contra Croaţiei din 20 mai 2010 par. 58).
Tocmai de aceea, în cele mai cunoscute cauze ale CEDO privind salariile, sunt stabilite următoarele principii:
1. Hotărârea Marii Camere în cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei din nr.19 aprilie 2007: „Convenţia nu conferă dreptul de a continua să primeştiu un salariu într-un anumit cuantum (…). O creanţă poate fi considerată o valoare patrimonială în sensul art.1 din Protocolul nr.1 dacă are o bază suficientă în drept intern, de exemplu dacă este confirmată prin jurisprudenţa bine stabilită a instanţelor de judecată (par.94).
2. Hotărârea Kechko c. Ucrainei din 08 noiembrie 2005: „(…) este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaţilor săi din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare… „
Statul se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea şi intensitatea politicilor sale în acest domeniu.
Această marjă este şi mai mare atunci când necesitatea intervenţiei statului rezultă din consecinţele pe care criza economică internaţională le produce asupra deficitelor bugetare.
CEDO, în jurisprudenţa sa, prin care se invocă încălcarea dreptului de proprietate ca urmare a diminuării substanţiale ale cuantumului pensiei şi a altor drepturi, a acceptat reducerile, fără a ajunge la concluzia încălcării art. 1 al Protocolului nr.1, o astfel de ingerinţă a statului fiind considerată a nu fi de tipul „privării de proprietate” (ex. Jankovic c.Croaţia / 12 octombrie 2000; Lenz c. Germania; Domalewski c. Polonia/15 unie 1999; Callejan c. Spania/18 iunie 2002; Adriana c. Googswaard – Van Der Lans c. Olandei).
Faţă de cele reţinute, instanţa constată că măsura diminuării salariului luată de pârâtă este conform cu art.1 din Lg. 118/2010 şi, în consecinţă, se va respinge acţiunea ca neîntemeiată.
