Stabilirea caracterului politic al condamnării şi acordarea de despăgubiri.
Prin Sentinţa civilă nr. 2992 din 18 decembrie 2009 Tribunalul Harghita a admis acţiunea formulată de reclamantul F.A., a constat caracterul politic al condamnării acestuia la pedeapsa de 3 ani închisoare prin sentinţa penală nr. 78 din 23 martie 1968 pronunţată de Tribunalul Militar Cluj pentru săvârşirea infracţiunii neprezentare la încorporare; a obligat Statul Român prin M.F.P., să plătească pe seama reclamantului suma de 45.000 euro sau echivalentul în lei cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu executare în regim de detenţie a pedepsei de 1an şi 5 luni închisoare; potrivit dispoziţiilor art. 274 C.pr.civ., a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 78/23 martie 1968 a Tribunalului Militar Cluj, reclamantul a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare executând o pedeapsa de 1an şi 5 luni în Penitenciarul Tg. Mureş. În fapt s-a reţinut în sarcina reclamantului că a fost chemat la încorporare de către Comisariatul Militar al Raionului Odorhei la data de 11.02.1968. După prezentarea la comisariat şi efectuarea vizitelor medicale reclamantul a declarat că refuză să satisfacă stagiul militar datorită convingerilor sale religioase. Potrivit legislaţiei penale de la acea vreme fapta reclamantului constituia infracţiune şi era pedepsita cu închisoarea.
Pentru a constata caracterul politic al condamnării reclamantului, instanţa de fond a avut în vedere prevederile constituţionale în vigoare la momentul condamnării, prevederi care garantau exercitarea oricărui cult religios.
În aceeaşi perioadă istorică, România era semnatara Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului care prin art.18 garanta dreptul la libertatea gândirii, a conştiinţei şi a religiei aceste drepturi implicând libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile individual sau colectiv atât în public cât şi în privat, prin învăţământ, practici, cult şi îndeplinire de rituri.
Legislaţia penală a vremii sancţiona în fapt această liberă manifestare a convingerilor religioase, regimul comunist manifestându-şi astfel politica de a nu accepta decât doctrina partidului care nu recunoştea în realitate nicio formă de manifestare a niciunei religii şi a niciunui cult religios.
Deşi aparent, infracţiunea pentru care reclamantul a fost condamnat, este una de drept comun instanţa a constatat că prin sentinţa de condamnare, raportat la drepturile recunoscute oricărui cetăţean prin Constituţie şi documentele internaţionale ratificate de România, ca stat socialist şi nu în ultimul rând raţiunile pentru care reclamantul a săvârşit această faptă, această condamnarea dobândeşte un vădit caracter politic.
Apreciind asupra caracterului politic al condamnării instanţa de fond a apreciat că sunt incidente în cauză prevederile art. 1 alin.3 din Legea 221/2009 coroborate cu prevederile OUG nr. 214/1999 aprobată, modificată şi completată prin Legea 568/2001.
Cu referire la despăgubirile solicitate de reclamant:
Instanţa de fond a avut în vedere actele depuse la dosarul cauzei precum şi probele testimoniale administrate. Apreciind asupra probatoriului instanţa de fond a acordat reclamantului cu titlu de daune morale suma de 45.000 euro raportat şi la durata detenţiei şi a modului în care a fost desfăşurată ancheta penală.
Împotriva acestei hotărâri în termen legal a declarat apel pârâtul Statul Român prin M.F.P.
Apelantul a susţinut, în dezvoltarea motivelor de apel, împrejurarea că infracţiunea pentru care reclamantul a fost condamnat nu are caracter politic în sensul legii întrucât deşi Constituţia garanta libertatea de conştiinţă religioasă aceeaşi lege fundamentală stabilea obligativitatea efectuării stagiului militar. Condamnarea reclamantului nu a avut drept criteriu apartenenţa sa la un cult religios ci săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală iar problematica libertăţii religioase în contextul constituţional şi legal nu trebuie legată indisolubil de regimul politic existent.
Nu în ultimul rând, se arată în memoriul de apel, efectuarea stagiului militar obligatoriu nu ţinea strict de regimul dictatorial ci de cadrul instituţional şi legal de îndeplinire a unei obligaţii constituţionale, cadru menţinut şi în perioada postcomunistă până la reglementarea serviciului militar alternativ şi mai apoi a celui profesionist.
Cu referire la daunele morale apelantul a apreciat, prin prisma art.1169 Cod civil, că pretenţiile reclamantului nu au fost dovedite astfel că se impuneau a fi respinse. În acest context s-a arătat că nu există niciun fel de probe care să permită o analiză in concreto şi subiectivă a existenţei şi întinderii prejudiciului şi o corelare a despăgubirii cu realitatea măsurată a suferinţelor îndurate de reclamant.
Apelul este întemeiat numai în ceea ce priveşte daunele solicitate de reclamant având în vedre următoarele considerente.
Acţiunea formulată de reclamantul F.A. a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 1 alin. 3 din Legea 221/2009 şi art. 5 alin. 1 lit. a din acelaşi act normativ.
Instanţa de fond a analizat temeinicia cererii reclamantului prin prisma dispoziţiilor legale invocate prin acţiune.
Potrivit temeiului de drept, caracterul politic al unei condamnări este condiţionat nu de natura infracţiunii ci de scopul urmărit prin săvârşirea ei, scop expres definit de legiuitor prin prevederile OUG 214/1999.
Astfel fiind, alături de argumentele reţinute de instanţa de fond, Curtea constată că potrivit art.1 alin.3 din Legea 221/2009 constituie condamnare cu caracter politic condamnarea pronunţată pentru orice fapte prevăzute de legea penală dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul din scopurile art. 2 alin.1 din OUG 214/1999.
Este absolut irelevant dacă dispoziţiile constituţionale stabileau ca obligaţie efectuarea stagiului militar, dacă legislaţia comunistă sau postcomunistă sancţiona penal săvârşirea unor astfel de fapte întrucât legiuitorul a avut în vedere doar scopul urmărit prin săvârşirea faptei, cu referire expresă la dispoziţiile art. 2 alin.1 din OUG 214 /1999.
Cu alte cuvinte, în aprecierea caracterului politic al condamnării, instanţa nu trebuie să analizeze conţinutul infracţiunii prin raportare la obligaţiile constituţionale sau legislaţia în vigoare ci scopul urmărit prin săvârşirea ei. Această concluzie se desprinde neechivoc din formularea textului de lege „constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic şi condamnarea pronunţă în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală dacă, prin săvârşirea acestora, s-a urmărit unul din scopurile prevăzute de art. 2 alin.1 din OUG 214/1999”
Prin dispoziţiile legale cuprinse în art.1 alin.2 şi 3 din Legea 221/2009 sfera condamnărilor cu caracter politic şi a vocaţiei la măsuri reparatorii a fost extinsă prin raportare la prevederile Decretului Lege 118/1990. În acest sens trebuie remarcat că acest din urmă act normativ condiţiona măsurile reparatorii strict de opoziţia politică faţă de regimul comunist. Cu alte cuvinte natura faptelor trebuia să fie strâns legată de regimul comunist situat în totală opoziţie cu valorile politice consacrate întru-un stat democratic( art. 1 alin. 1 lit. a şi b).
Intenţia evidentă a legiuitorului de a lărgi sfera persoanelor beneficiare ale drepturilor izvorând din lege rezultă şi din expunerea de motive a actului normativ astfel: „ există o serie de persoane ale căror condamnări de natură politică îşi produc în continuare efectele dat fiind că faptele care au constituit obiectul condamnărilor sunt şi astăzi prevăzute de legea penală şi nu sunt întrunite condiţiile pentru reabilitarea de drept.
Prin urmare există o categorie de persoane care s-au împotrivit făţiş (….) regimului totalitar comunist sau care au fost persecutate de către acesta ca urmare a exercitării unor drepturi fundamentale ce au fost considerate ameninţări la adresa sistemului totalitar, şi care nu au beneficiat până acum de o minimă reparaţie morală constând ştergerea consecinţelor penale ale condamnărilor lor”.
În aceeaşi expunere de motive s-a mai apreciat că recunoaşterea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă nu este satisfăcătoare.
Schimbările preconizate de legiuitor prin adoptarea acestui act normativ au avut în vedere, potrivit expunerii de motive, următoarele: „ştergerea ope legis a tuturor consecinţelor condamnărilor cu caracter politic. Atingerea acestui obiectiv presupune calificarea drept condamnări cu caracter politic a tuturor condamnărilor referitoare la anumite categorii generale de infracţiuni, infracţiuni ce au fost utilizate cu predilecţie pentru a reprima opozanţii regimului totalitar comunist. Totodată deoarece există cazuri în care condamnări pentru alte infracţiuni decât cele împotriva statului au mascat în fapt condamnări ale unor persoane, motivate de activităţile acestora s-a prevăzut şi posibilitatea calificării la cerere, de către instanţa de judecată a acestor condamnări drept condamnări cu caracter politic.”
Un alt argument rezidă din conţinutul art.2 din OUG 214/1999 potrivit căruia „ constituie infracţiuni săvârşite din motive politice infracţiunile care au avut drept scop: (…)d) respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, recunoaşterea şi respectarea drepturilor civile şi politice, economice sociale şi culturale.”
Infracţiunea săvârşită de reclamant a vizat afirmarea, respectiv, recunoaşterea şi respectarea unui drept fundamental garantat de Constituţie respectiv acela de a-şi exercita liber cultul religios. Cu alte cuvinte fapta penală a reclamantului a fost consecinţa afirmării unui drept fundamental cu consecinţa încălcării unei obligaţii cetăţeneşti care nu crea niciun fel de pericol ci, în mod artificial, se considera că aduce atingere capacităţii de apărarea a României. Această apreciere teoretică şi practică raportat la elementele constitutive ale infracţiunii nu reprezenta altceva decât o reprimare mascată a libertăţii religioase. Desigur alta ar fi fost situaţia dacă reclamantul nu se prezenta la încorporare pentru că nu înţelegea să participe la pregătirea militară fără ca această atitudine să fie justificată de exerciţiul unui drept fundamental recunoscut de Constituţie. Într-o atare situaţie infracţiunea şi-ar fi păstrat caracterul de infracţiune de drept comun întrucât scopul acesteia nu ar fi urmărit respectarea unui drept fundamental şi astfel nu s-ar fi încadrat în prevederile legii şi scopul urmărit prin adoptarea acesteia.
Mai trebuie subliniat faptul că Legea 221/2009 enumără expres în art.7 situaţiile în care, persoanele condamnate, nu beneficiază de măsurile instituite prin lege. Faptele de natura celei săvârşite de reclamant nu intră în aceste categorii.
Având în vedere cele de mai sus instanţa de apel apreciază că în cauză sunt întrunite toate cerinţele legale pentru recunoaşterea caracterului politic al condamnării astfel cum reclamantul a solicitat prin acţiune.
Cu referire la daunele morale solicitate şi cuantumul acestora acordat de instanţa de fond:
Curtea are în vedere, în primul rând, împrejurarea că recunoaşterea caracterului politic al condamnării este în măsură să acopere în plan subiectiv cel puţin parţial prejudiciul moral suferit. Injusteţea unor măsuri represive, suferinţele cauzate celor vizaţi de acestea, nu pot avea unitate de măsură unitară. Aceasta este probabil şi raţiunea pentru care legiuitorul nu a stabilit criterii de apreciere a acestui prejudiciu. În aceste condiţii instanţa va utiliza un criteriu judiciar, va reduce cuantumul despăgubirilor acordat de prima instanţă şi îl va stabili prin raportare la pedeapsa efectiv executată. Acest criteriu judiciar se impune pentru a asigura o reparaţie echitabilă nu numai pentru reclamantul din prezenta cauză dar şi pentru alte persoane care se află într-o situaţie similară.
Având în vedere cele de mai sus instanţa, va admite apelul declarat, va schimba în parte hotărârea atacată şi va reduce cuantumul despăgubirilor acordate pentru reclamant la suma de 1600 euro având în vedere că acesta a executat o pedeapsa de 1 an şi 4 luni închisoare.
Restul dispoziţiilor din hotărârea atacată vor fi menţinute ca legale şi temeinice.
