Potrivit dispoziţiilor art.1 din Legea nr. 112/1995 prin acest act normativ sunt reglementate măsuri reparatorii pentru foştii proprietarii- persoane fizice-ai imobilelor cu destinaţia de locuinţe, trecute ca atare în proprietatea statului sau altor persoane după 6 martie 1945, cu titlu şi care se aflau în proprietatea statului sau altor persoane juridice la data de 22 dec. 1989, una din cerinţele impuse de acest text de lege fiind calitatea de persoană fizică a fostului proprietar deposedat de stat.
Întrucât anterior preluării de către stat imobilul în litigiu nu a aparţinut unei persoane fizice , nu sunt incidente prevederile art. 9 din Legea nr. 112/1995 care conferă chiriaşilor dreptul de a opta pentru cumpărarea locuinţelor nerestituite foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora, astfel că înstrăinarea imobilelor către chiriaşi este nelegală, contractul de vânzare –cumpărare fiind lovit de nulitate absolută
Prin sentinţa civilă nr. 643 din 22 octombrie 2003, Judecătoria Târnăveni a admis acţiunea civilă formulată de reclamanta Parohia Reformată Idrifaia, cu sediul în comuna Suplac, sat Idrifaia, nr. 149, judeţul Mureş, împotriva pârâţilor Primăria comunei Suplac, H. C. şi H.E. , astfel că:
– a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 9 încheiat la data de 4 ianuarie 2001 între primăria comunei Suplac şi H.C. şi H.E. ;
– a obligat pârâta Primăria comunei Suplac la plata către reclamantă a sumei de 50.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată;
– a obligat pârâţii H.C. şi H.E. la plata către reclamantă a sumei de 50.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva hotărârii anterior descrise, au declarat apel pârâţii Primăria comunei Suplac, respectiv H.C. şi H.E. ambele căi de atac fiind respinse ca nefondate prin decizia civilă nr. 849/A din 25 octombrie 2004 a Curţii de Apel Târgu-Mureş.
În adoptarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut că art. 1 din Legea nr. 112/1995 distinge neechivoc calitatea de persoane fizice a foştilor proprietari, aspect dovedit fără dubiu în speţă, astfel că imobilul în litigiu nu putea intra sub incidenţa respectivei legi, aceasta având aplicabilitate numai cu referire la imobilele preluate de stat de la foştii proprietari – persoane fizice. Pe de altă parte, dispoziţiile art. 25 din aceeaşi lege stipulează în mod expres că situaţia juridică a imobilelor care nu fac obiectul acesteia va fi reglementată separat, prin legi speciale.
Soluţia instanţei de apel a fost contestată cu recurs de către pârâţi, cauza fiind înregistrată iniţial pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar apoi transmisă spre soluţionare Curţii de Apel Târgu-Mureş, prin decizia nr. 8932 din 7 noiembrie 2005, adoptată în baza Legii nr. 219/2005.
Prin recursul promovat, pârâta Primăria comunei Suplac a solicitat anularea hotărârii instanţei de apel şi respingerea ca nefondată a acţiunii reclamantei.
La rândul lor, pârâţii H.C. şi H.E. au solicitat casarea hotărârii instanţei de apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în baza art. 312 alin. 5 Cod procedură civilă, invocând faptul că aceasta a soluţionat procesul fără a se pronunţa cu privire la toate aspectele invocate în apărare, respectiv necercetarea fondului sub aspectul bunei credinţe a recurenţilor.
Examinând căile de atac deduse judecăţii, prin raportare la motivele invocate, precum şi din oficiu, în limitele prevăzute de art. 306 alin. 2 Cod procedură civilă, Curtea de apel a reţinut următoarele:
Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 9 din 4 ianuarie 2001, pârâta primăria comunei Suplac a înstrăinat H.C. şi soţia E.B. imobilul situat în localitatea Idrifaia, nr. 148, înscris în C.F. nr. 73, nr. top. 234, imobil compus din 2 camere, dependinţe şi anexe gospodăreşti. Astfel cum rezultă din chiar titulatura dată actului încheiat, ca şi din cuprinsul acestuia, temeiul juridic al înstrăinării l-au constituit prevederile Legii nr. 112/1995, cumpărătorii având calitatea de chiriaşii ai imobilului – obiect al tranzacţiei.
Potrivit dispoziţiilor art. 1 din legea menţionată, aceasta reglementează măsuri reparatorii pentru foştii proprietari – persoane fizice – ai imobilelor cu destinaţia de locuinţe, trecute ca atare în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, după 6 martie 1945, cu titlu, şi care se aflau în proprietatea statului sau altor persoane juridice la data de 22 decembrie 1989. Prin urmare, una dintre cerinţele impuse de textul de lege amintit, este calitatea de persoană fizică a fostului proprietar deposedat de stat.
Or, astfel cum rezultă din înscrierile de carte funciară, imobilul identificat în contractul de vânzare-cumpărare în litigiu ca fiind amplasat pe nr. top. 234 a format proprietatea Bisericii Reformate Idrifaia, fiind transcris din C.F. nr. 79 în C.F. nr. 73 şi întabulat în favoarea Statului Român la data de 25 februarie 1950, în temeiul Decretului nr. 176/1948, respectiv în administrarea Ministerului Învăţământului Public. Aşadar, proprietatea imobilului înstrăinat pârâţilor nu a aparţinut anterior preluării de către stat unei persoane fizice, pentru a deveni incidente prevederile art. 9 din Legea nr. 112/1995, care conferă chiriaşilor dreptul de a opta pentru cumpărarea locuinţelor nerestituite foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora. De altfel, art. 25 din aceeaşi lege dispunea că prin legi speciale vor fi reglementate situaţiile juridice ale altor imobile decât cele care fac obiectul acesteia.
Pentru considerentele expuse Curtea de apel a relevat justeţea soluţiei adoptată de către primele două instanţe, care au reţinut în mod corect faptul că imobilul în litigiu nu cade sub incidenţa prevederilor Legii nr. 112/1995, astfel că a fost nelegal înstrăinat chiriaşilor.
În ceea ce priveşte susţinerea recurenţilor, vizând nedovedirea de către reclamantă a calităţii de fostă proprietară a imobilului – obiect al contractului de vânzare-cumpărare în litigiu, aceasta este contrazisă de înscrierile de carte funciară anterior menţionate, iar aspectul a fost amplu examinat şi de către instanţa de apel, care a răspuns, astfel, criticii constând în contestarea calităţii procesuale active a reclamantei şi, respectiv, a interesului acesteia în promovarea acţiunii deduse judecăţii.
Referitor la necercetarea de către instanţa de apel a bunei-credinţe a pârâţilor – cumpărători, Curtea a subliniat lipsa de relevanţă a acestei împrejurări, raportat la problematica juridică a speţei supusă examinării, opinând că o atare analiză s-ar fi impus doar în condiţiile în care probele administrate în cauză ar fi condus la concluzia că imobilul înstrăinat ar fi căzut sub incidenţa prevederilor Legii nr. 112/1995. În caz contrar, orice discuţie pe marginea acestui subiect este superfluă.
Cât despre invocarea în cauză a prevederilor H.G. nr. 498/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a legii nr.10/2001, s-a constatat că această apărare este străină de natura pricinii deduse judecăţii, în condiţiile incidenţei în cauză a prevederilor art. VI alin. 3 din O.U.G. nr. 184/2002 şi a încălcării evidente a dispoziţiilor art. 1 şi 9 din Legea nr. 112/1995.
Faţă de aspectele anterior relevate, Curtea a conchis că în cauză nu se regăsesc motive de nelegalitate a hotărârii adoptate de către instanţa de apel, aceasta relevând o situaţie juridică aflate în deplină concordanţă cu probatoriul administrat în cauză, neimpunându-se completarea acestuia sau rejudecarea apelului, astfel cum au solicitat pârâţii.
Drept consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, recursurile examinate au fost respinse ca nefondate, corelativ cu obligarea pârâţilor – recurenţi la cheltuieli de judecată în favoarea reclamantei – intimate, conform prevederilor art. 274, 277 Cod procedură civilă.
