Spor de condiţii vătămătoare recunoscut şi acordat parţial în timp, întemeiat pe prevederile art. 14 din O.G. nr.10/2008 şi Ordinul nr. 648/11.09.2008 al Preşedintelui C.N.A.S.
Refuzul acordării în condiţiile şi pentru perioada valabilităţii ordinului în baza căruia s-au făcut plăţi anterior, cu motivaţie că lipsesc fondurile aferente, nu reprezintă o justificare. Lipsa fondurilor nu duce la stingerea dreptului în substanţa sa, orice debitor având obligaţia de a lua toate măsurile necesare pentru stingerea propriilor datorii, cu atât mai mult cu cât buletinul de măsurători confirmă expunerea angajaţilor la câmpuri electromagnetice care depăşesc valoarea de referinţă prevăzută de H.G. nr. 1136/2006.
Prin sentinţa nr. 472 din 28 aprilie 2010 pronunţată de Tribunalul Mureş în dosarul nr. 2313/102/2009, s-a respins excepţia prematurităţii şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a C.N.A.S., ca neîntemeiate, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Sindicatul Solidaritatea C.A.S. Târgu-Mureş în numele membrului de sindicat G.T. în contradictoriu cu pârâtele C.N.A.S. Bucureşti şi C.A.S. Mureş.
Pentru a pronunţa această soluţie s-a reţinut că, în privinţa sporului de confidenţialitate, obligaţia funcţionarilor publici de păstrare a confidenţialităţii nu este prevăzut corelativ şi un astfel de drept salarial. Faptul că prin diverse acte normative, pentru anumite categorii de funcţionari publici legiuitorul a înţeles să acorde acest spor, nu le creează reclamanţilor o stare de discriminare iar instanţa nu poate aplica prin analogie alte acte normative decât cele care le sunt strict aplicabile, întrucât dispoziţiile art. 1, art. 2 alin. 3 şi art. 27 alin. 1 din O.G. nr. 137/2000 au fost declarate neconstituţionale. Alta ar fi fost situaţia în care discriminarea ar fi fost, anterior sesizării instanţei, constatată de C.N.C.D. În privinţa sporului de condiţii vătămătoare, instanţa de fond a arătat că, într-adevăr acest spor a fost recunoscut reclamantei prin Ordinul nr. 648/11.09.2008, însă, cum din anul 2009 s-au diminuat sumele alocate cu titlul de cheltuieli de personal, instituţia pârâtă justificat nu îl poate acorda.
Împotriva sentinţei a formulat recurs Sindicatul Solidaritatea C.A.S. Târgu-Mureş în numele membrului de sindicat G.T. În motivarea căii de atac se arată că, în privinţa sporului de confidenţialitate, instanţa de fond nu a făcut nicio referire la decizia nr. 46/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care are caracter obligatoriu şi nici nu a avut în vedere categoriile de personal la care se referă problemele de interpretare a legii în contextul declarării ca neconstituţionale a prevederilor art. 1, art. 2 alin. 3 şi art. 27 alin. 1 din O.G. nr. 137/2000. Recurenţii consideră că este nesocotit un principiu de bază al dreptului civil, respectiv, cel al egalităţii şi echilibrului în raporturile juridice obligaţionale în condiţiile în care obligaţia de confidenţialitate se prelungeşte cu 2 ani după încetarea raporturilor de muncă.
În ceea ce priveşte acordarea sporului pentru condiţii vătămătoare, se arată că acest drept a fost recunoscut prin Ordinul nr. 648/11.09.2008 însă de la data de 1 martie 2009 nu a mai fost plătit deşi în Buletinul de măsurători nr. 302/11515/30.07.2008 emis de Societatea Română de Radiocomunicaţii se arată că salariaţii C.A.S. sunt expuşi la câmpuri electromagnetice care depăşesc valoarea de referinţă prevăzută e H.G. nr. 1136/2006.
C.A.S. Mureş a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs invocate precum şi din oficiu în raport de dispoziţiilor art. 3041 Cod procedură civilă, Curtea apreciază că acesta este parţial fondat pentru următoarele considerente:
Recurentul Sindicatul Solidaritatea C.A.S. Târgu-Mureş a formulat acţiunea în numele membrului de sindicat G.T., funcţionar public în cadrul C.A.S. Mureş, aceasta beneficiind de dispoziţiile Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici şi O.G.. nr. 6/2007 modificată şi completată de O.G. nr. 9/2009 privind salarizarea funcţionarilor publici.
Potrivit art. 46 din Legea nr. 188/1999, funcţionarii publici au obligaţia să păstreze secretul de stat, secretul de serviciu, precum şi confidenţialitatea în legătură cu faptele, informaţiile sau documentele de care iau cunoştinţă în exercitarea funcţiei publice, în condiţiile legii, cu excepţia informaţiilor de interes public.
Aşadar, păstrarea confidenţialităţii lucrărilor şi a documentelor reprezintă o obligaţie de serviciu în exercitarea funcţiei publice. De aceea, sporurile cuvenite funcţionarilor publici nu pot fi decât cele prevăzute în sistemul de salarizare, aprobat prin lege, specific acestei categorii profesionale.
Prin acte normative succesive, de salarizare a funcţionarilor publici, s-a prevăzut un spor de confidenţialitate, cuantumul şi beneficiarii acestuia fiind reglementate expres şi limitativ.
Totodată, s-a prevăzut şi că funcţionarii publici beneficiază de sporurile sau de alte drepturi salariale prevăzute de legislaţia specifică autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea.
În acest sens, sunt dispoziţiile art. 18 şi art. 40 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 92/2004, aprobată prin Legea nr. 76/2005 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2005, care arată că sporul de confidenţialitate se acordă funcţionarilor publici din aparatul de lucru al Guvernului în cuantum de până la 15% din salariul de bază, precum şi funcţionarilor publici din cadrul Administraţiei Prezidenţiale, C.N.S.A.S., M.A.E., direcţiilor subordonate ministrului delegat pentru comerţ din cadrul M.E.C., Consiliului Legislativ, iar categoriile de funcţionari publici, cuantumurile sporului de confidenţialitate şi condiţiile de acordare se stabilesc în limitele prevăzute de lege, prin actul administrativ al ordonatorilor principali de credite, cu încadrarea în cheltuielile de personal prevăzute în bugetul aprobat.
Dispoziţiile mai sus enunţate au fost, ulterior, preluate de prevederile art.15 şi 42 din Ordonanţa Guvernului nr.2/2006, aprobată prin Legea nr.417/2006 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2006, precum şi de prevederile art. 15 şi 41 din Ordonanţa Guvernului nr.6/2007, aprobată prin Legea nr. 232/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici, până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare şi alte drepturi ale funcţionarilor publici, precum şi creşterile salariale, care se acordă funcţionarilor publici în anul 2007.
Din interpretarea acestor dispoziţii, rezultă că sporul de confidenţialitate poate fi acordat funcţionarilor publici din cadrul instituţiilor şi autorităţilor publice expres şi limitativ prevăzute prin actele normative de salarizare, numai în condiţiile stabilite prin actul administrativ al ordonatorului principal de credite, cu încadrarea în cheltuielile de personal, prevăzute în bugetul aprobat, iar celelalte sporuri (sporul de confidenţialitate) pot fi acordate funcţionarilor publici din cadrul altor structuri, doar dacă sunt prevăzute de legislaţia specifică autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea.
Din textele de lege amintite mai sus rezultă indubitabil că, categoria funcţiei publice din care fac parte reclamanţii nu este îndreptăţită la sporul de confidenţialitate solicitat întrucât nu există niciun text de lege care să prevadă acordarea acestui spor iar dacă legiuitorul ar fi intenţionat să acorde acest spor şi acestei categorii atunci prevedea în mod expres într-unul din textele de lege menţionat, acordarea acestui spor şi acestora. Adoptarea acestei soluţii cu privire la categoria funcţionarilor publici din care fac parte reclamanţii, nu creează premisele unei discriminări, în raport de celelalte categorii, întrucât principiul egalităţii de tratament nu exclude, ci dimpotrivă, presupune soluţii diferite, pentru situaţii diferite, justificate pe baza unor criterii obiective şi raţionale.
Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, legat de aplicarea art. 14 privind interzicerea discriminării, a apreciat că diferenţa de tratament devine discriminare în sensul acestui articol, atunci când se induc distincţii pe situaţii analoage fără să se bazeze pe o justificare obiectivă şi rezonabilă. Instanţa europeană a decis în mod constant că pentru o asemenea încălcare să se producă „trebuie stabilit că persoanele plasate în situaţii analoage şi comparabile, în materie, beneficiază de un tratament preferenţial şi că această distincţie nu-şi găseşte nici o justificare obiectivă şi rezonabilă”. În acest sens, Curtea a apreciat prin jurisprudenţa sa, că statele contractante dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă şi în ce măsură diferenţele de situaţii analoage sau comparabile sunt de natură să justifice distincţiile de tratament juridic aplicate (CEDH, 18.02.1991, Fredin c/Suedia, paragraful 60; 23.06.1993, Hoffman c/Austria, parag. 31, 28.09.1995, Spadea et Scalambrino c/Italie). De altfel, în cauza Thlimmenos vb. Grecia din 06.04.2000, Curtea a concluzionat că „dreptul de a nu fi discriminat garantat de Convenţie, este încălcat şi atunci când statele tratează în mod diferit persoane aflate în situaţii analoage, fără a oferi justificări obiective şi rezonabile, dar şi atunci când statele omit să trateze diferit, tot fără justificări obiective şi rezonabile, persoane aflate în situaţii diferite, necomparabile”.
Pe de altă parte în contextul în care reclamanţii şi-au întemeiat pretenţiile pe prevederile O.G. nr. 137/2007, invocând tratamentul discriminatoriu în materie de salarizare în raport cu alte categorii de personal din sistemul bugetar, în conformitate cu prevederile art. 31 alin. 1 din Legea nr. 47/1997, în speţă trebuie făcută aplicarea şi a deciziilor Curţii Constituţionale (deciziile nr. 818-821/2008, decizia nr. 1325/2008) prin care dispoziţiile art. 1, art. 2 alin.3 şi art. 27 alin. 1 din OG nr. 137/2000 au fost declarate neconstituţionale în măsura în care din acestea se deprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. Având în vedere că reclamanţii au solicitat prin acţiunea introductivă beneficiul unor norme legale care nu îi vizau, prin prisma deciziilor menţionate, pretenţiile lor nu sunt admisibile.
Potrivit dispoziţiilor art. 31 alin.1 din Legea nr. 47/1992, decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie.
Cum, în raport de principiului separărilor puterilor în stat, unica autoritate legislativă a ţării este Parlamentul, instanţa de judecată are menirea doar de a pune în aplicare dispoziţiile legale adoptate de parlament, neputându-se substitui organului legislativ pentru a extinde aplicabilitatea unei dispoziţii legale şi altor categorii de persoane decât cele enumerate în mod limitativ de legiuitor în textele de lege de care se prevalează în acţiunea formulată reclamanta.
În ceea ce priveşte sporul de condiţii vătămătoare de muncă, Curtea constată dreptul la acordarea acestuia este prevăzut în mod expres de art. 14 din O.G. nr. 10/2008 şi a fost recunoscut ca atare prin Ordinul nr. 648/11.09.2008 emis de Preşedintele C.N.A.S., fiind plătit recurentei până la data de 01.03.2009. Refuzul acordării acestuia în continuare pe considerentul lipsei de fonduri nu este justificat, întrucât condiţia esenţială necesară pentru acordarea acestui spor este existenţa condiţiilor vătămătoare de muncă, instituţia publică fiind obligată, pe de o parte de a îmbunătăţi condiţiile de la locul de muncă, iar pe de altă parte, de a aloca fonduri suficiente pentru compensarea muncii prestate de personalul din subordine.
Împrejurarea invocată de pârâte şi însuşită de instanţa de fond nu este suficientă pentru justificarea refuzului de a plăti în continuare acest spor deoarece lipsa fondurilor nu conduce la stingerea dreptului în substanţa sa, orice debitor având obligaţia de a lua toate măsurile necesare pentru stingerea propriilor datorii, cu atât mai mult cu cât, buletinul de măsurători emis de autoritatea competentă a confirmat expunerea angajaţilor C.A.S. Mureş la câmpuri electromagnetice care depăşesc valoarea de referinţă prevăzută de H.G. nr. 1136/2006, aspect necontestat de altfel. În acest sens, s-a avut în vedere faptul că Ordinul nr. 648/11.09.2008 stabileşte acordarea sporului pentru condiţii vătămătoare condiţionat de existenţa unor buletine de determinare emise de autorităţile competente, în speţă buletinul de măsurători nr. 302/11515/30.07.2008.
Pentru aceste considerente, având în vedere dispoziţiile art. 312 alin. 1 şi art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, Curtea va admite recursul, va modifica în parte sentinţa atacată în sensul că va admite în parte cererea reclamantei şi va obliga pârâtele să plătească acesteia despăgubiri băneşti echivalente neacordării sporului de condiţii vătămătoare în cuantum de 10% din salariul de bază aferent perioadei 01.03.2009 – 30.09.2009, despăgubiri actualizate cu indicele de inflaţie. Vor fi respinse restul pretenţiilor.
