Acţiune în constatare. Imobil preluat în temeiul Decretului nr.223/1974 contra plăţii unei despăgubiri.
Decretului nr.223/1974. Legea nr. 10/2001.
În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr.10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr.10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Curtea este de acord că, în principiu, în raport de circumstanţele particulare ale speţei acţiunea în revendicare pe dreptul comun, în situaţia specială a imobilelor preluate în baza Decretului nr.223/1974, este admisibilă, chiar dacă partea nu a urmat procedura specială a Legii nr.10/2001, însuşindu-şi raţionamentul juridic al instanţei de apel cu privire la faptul că în privinţa acestor imobile există o neconcordanţă între Legea nr.10/2001 şi Convenţia europeană a drepturilor omului, în sensul că reclamanţii nu aveau speranţa unei soluţii favorabile într-un demers judiciar întemeiat pe dispoziţiile Legii nr.10/2001. Aceasta întrucât la acel moment legea specială nu conţinea o reglementare clară a aplicabilităţii ei în situaţia imobilelor preluate în temeiul Decretului nr.223/1974 contra plăţii unei despăgubiri, iar normele de aplicare a Legii nr. 10/2001, H.G. nr.498/2003 stabileau că aceste preluări nu au un caracter abuziv, nefiind aplicabile dispoziţiile legii speciale menţionate. În plus, la acel moment practica judiciară în această materie nu era constantă, astfel că nici din această perspectivă reclamanţii nu ar fi avut o speranţă în privinţa unei soluţii favorabile la demersul lor.
Curtea este de acord că, în principiu, în raport de circumstanţele particulare ale speţei acţiunea în revendicare pe dreptul comun, în situaţia specială a imobilelor preluate în baza Decretului nr.223/1974, este admisibilă, chiar dacă partea nu a urmat procedura specială a Legii nr.10/2001, însuşindu-şi raţionamentul juridic al instanţei de apel cu privire la faptul că în privinţa acestor imobile există o neconcordanţă între Legea nr.10/2001 şi Convenţia europeană a drepturilor omului, în sensul că reclamanţii nu aveau speranţa unei soluţii favorabile într-un demers judiciar întemeiat pe dispoziţiile Legii nr.10/2001. Aceasta întrucât la acel moment legea specială nu conţinea o reglementare clară a aplicabilităţii ei în situaţia imobilelor preluate în temeiul Decretului nr.223/1974 contra plăţii unei despăgubiri, iar normele de aplicare a Legii nr. 10/2001, H.G. nr.498/2003 stabileau că aceste preluări nu au un caracter abuziv, nefiind aplicabile dispoziţiile legii speciale menţionate. În plus, la acel moment practica judiciară în această materie nu era constantă, astfel că nici din această perspectivă reclamanţii nu ar fi avut o speranţă în privinţa unei soluţii favorabile la demersul lor.
De asemenea, Curtea constată că dreptul de a avea acces la justiţie nu este absolut, ci poate fi supus unor limitări, care sunt permise în mod implicit, deoarece, prin natura lui, acesta reclamă o reglementare din partea statului. Este necesar însă ca aceste limitări să nu restricţioneze sau să reducă accesul acordat individului de o asemenea manieră încât însuşi esenţa dreptului să fie atinsă. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa, a arătat că accesul la justiţie trebuie garantat atât în drept, cât şi în fapt, evidenţiind în permanenţă că pentru a garanta respectarea efectivă a acestui drept, statul are atât obligaţii negative, cât şi obligaţii pozitive, în sensul adoptării unor măsuri rezonabile şi adecvate pentru protecţia drepturilor. În acest sens, Curtea a mai arătat că o categorie a acestor obligaţii pozitive ale statelor o constituie reglementarea raporturilor între particulari, astfel încât respectarea şi aplicarea Convenţiei să fie efective.
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin Decizia civilă nr.217 din 26.10.2009 a Tribunalului Mureş, pronunţată în dosarul nr. 1036/308/2007 s-au respins ca nefondate apelurile declarate de pârâţii P.E., M.S., S.C. A.T.T. S. şi P.A.D. împotriva sentinţei civile nr.1116 din 24.10.2008, pronunţată de Judecătoria Sighişoara în dosarul nr. 1036/308/2007.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de apel a reţinut că apelantul P.A.D. nu deţine nici un titlu asupra imobilului în litigiu, astfel că în mod corect prima instanţă a reţinut lipsa calităţii sale procesuale pasive.
Cu privire la celelalte apeluri promovate, Tribunalul a reţinut că referitor la criticile privitoare la inadmisibilitatea promovării unei acţiuni în revendicare pe calea dreptului comun în condiţiile în care reclamanţii nu au urmat procedura specială a Legii nr.10/2001, circumstanţele particulare ale cauzei impun analiza pe fond a acţiunii în revendicare.
În ce priveşte procedura pe care reclamanţii o aveau la îndemână pentru a obţine restituirea acestui imobil, sau o reparaţie justă pentru privarea de proprietate, instanţa a reţinut faptul că reclamanţii au iniţiat o primă procedură în anul 1995, în temeiul Legii nr.112/1995. Acea procedură a durat 4 ani, fiind finalizată prin Decizia civilă nr.961/R din 4 noiembrie 1999 a Curţii de Apel Tg.Mureş, prin respingerea irevocabilă a plângerii formulată în temeiul Legii nr.112/1995, de reclamanţii din prezenta cauză.
Ulterior acestui demers, reclamanţii au iniţiat o nouă cerere în anul 2005 – acţiunea ce formează obiectul prezentului dosar.
În perioada scursă de la finalizarea primului demers soluţionat în baza procedurii Legii nr.112/1995 şi prezenta cerere de chemare în judecată, situaţia juridică a imobilelor preluate de S.R. în temeiul Decretului nr.223/1974 a fost supusă mai multor modificări legislative.
Prin decizia nr.V/2000 a Curţii Supreme de Justiţie, s-a admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie şi, pe cale de consecinţă, s-a stabilit că instanţele judecătoreşti sunt competente să judece, potrivit normelor dreptului comun, acţiunile în revendicare formulate cu privire la imobilele preluate de stat în temeiul prevederilor Decretului nr.223/1974.
Instanţa a mai reţinut că reclamanţii nu au avut la îndemână modalităţile de reparaţie prevăzute de Legea nr.10/2001,întrucât prevederile acestei legi corelate cu normele metodologice pentru aplicarea unitară a Legii nr.10/2001, astfel cum erau în vigoare înainte de prezentul demers judiciar al reclamanţilor conduceau la concluzia că situaţia concretă a preluării imobilului reclamanţilor (în temeiul Decretului nr.223/1974 contra plăţii unei despăgubiri) nu se încadrează în limitele de aplicare a legii speciale reparatorii invocată de apelanţi.
Modificările Legii nr.10/2001 aduse prin Legea nr.247/2005 au generat şi adoptarea unor noi norme metodologice de aplicare unitară a Legii nr.10/2001, astfel că prin HG nr.250/2007, dispoziţiile amintite au fost abrogate.
S-a reţinut că această modificare legislativă a apărut însă după epuizarea termenului în care se putea demara procedura prevăzută de Legea nr.10/2001. Împrejurarea că problemele juridice legate de interpretare a caracterului abuziv al preluării imobilelor preluate de S.R. în temeiul Decretului nr.223/1974 contra plăţii unei despăgubiri au fost tranşate de instanţele de judecată (în cadrul contestaţiilor formulate în temeiul art.26 din Legea nr.10/2001 îndreptate împotriva dispoziţiilor administrative de respingere a notificărilor sau împotriva refuzului unităţilor deţinătoare de soluţionare a notificărilor), nu poate constitui un argument, în sprijinul susţinerilor apelanţilor – că reclamanţii aveau la îndemână legea specială pentru obţinerea măsurilor reparatorii.
Tribunalul a constatat că, la momentul formulării notificării, legea specială nu conţinea o reglementare clară a aplicabilităţii ei în situaţia preluării imobilelor în temeiul Decretului nr.223/1974 contra plăţii unei despăgubiri (cazul în speţă). Mai mult, normele de aplicare a acestei legi aprobate de H.G. nr.498/2003 stabileau clar că aceste preluări nu ar avea un caracter abuziv, nefiind aplicabile prevederile Legii nr.10/2001.
Tribunalul a mai reţinut că în urma comparării titlului reclamanţilor cu titlul pârâtei apelante P.E., în mod legal prima instanţă a dat preferinţă titlului mai vechi şi mai caracterizat al reclamanţilor.
S-a apreciat că în aceste condiţii, prima instanţă în mod corect a procedat şi la analiza valabilităţii titlului pretins de proprietate al statului prin raportare la prevederile Constituţiei în vigoare la data preluării şi a tratatelor internaţionale la care România era parte. Nu era necesar ca acel Decret nr.223/1974 să fie declarat neconstituţional, întrucât în speţă instanţa de judecată a analizat valabilitatea titlului statului (dacă au fost respectate garanţiile constituţionale ale proprietarului).
S-a reţinut că argumentele reţinute de prima instanţă cu referire la caracterul preluării imobilului în litigiu de către S.R. sunt corecte. În plus tribunalul a avut în vedere şi faptul că Decretul nr.223/1974 se referea la o „înstrăinare” a imobilelor deţinute în proprietate de persoane care doreau să plece definitiv din ţară, înstrăinare care în mod obligatoriu se făcea de către S.R., la un preţ stabilit de organele statului, în mod unilateral (art.2 din Decretul nr.223/1974). O înstrăinare (vânzare-cumpărare) impune respectarea condiţiilor de validitate ale unei convenţii prevăzute de art.948 Cod civil. Reclamanţii au fost însă nevoiţi să înstrăineze imobilul către S.R., aceasta fiind condiţia pentru a putea pleca din ţară. Aşadar, consimţământul reclamanţilor la vânzare nu a fost liber, contrar condiţiei prevăzută de art.948 pct.1 Cod civil. Cauza convenţiei are un caracter ilicit, echivalând cu o deposedare a reclamanţilor de bunul lor înstrăinarea fiind de fapt o condiţie impusă de autoritate pentru plecarea din ţară a reclamanţilor. Prevederile art.2 din decretul amintit aduceau aşadar atingere dreptului de proprietate.
S-a constatat de Tribunal că pârâta P.E. a dobândit proprietatea imobilului de la un neproprietar, S.R., care i-a deposedat pe reclamanţi de proprietatea acestui bun, în temeiul Decretului nr.223/1974.
Cu privire la prescripţia dreptului material la acţiune, Tribunalul a arătat că în speţă nu este aplicabil cazul special de prescripţie reglementat de art. 46 din Legea nr.10/2001, în cauză fiind aplicabile dispoziţiile generale de drept comun, potrivit cărora acţiunea în revendicare este imprescriptibilă.
Instanţa a mai reţinut faptul că apelanta P.E. nu a fost un cumpărător de bună-credinţă, întrucât a încheiat contractul de vânzare-cumpărare înainte de soluţionarea recursului declarat în procedura plângerii formulată de reclamanţi în baza Legii nr.112/1995 şi avea cunoştinţă de demersul reclamanţilor, făcut cu intenţia de a obţine bunul proprietatea lor.
Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs pârâţii P.A.D., P.E., M.S. şi S.C. A.T.T. S.A. Sighişoara.
Recurenţii au solicitat modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelurilor şi schimbarea sentinţei pronunţată de Judecătoria Sighişoara, în sensul respingerii acţiunii reclamanţilor. În subsidiar s-a mai solicitat trimiterea cauzei pentru rejudecare, în vederea stabilirii cadrului procesual, din perspectiva atitudinii reclamanţilor, care au depus la dosarul cauzei înscrisuri prin care fie solicitau restituirea în natură a bunului, fie despăgubiri.
În motivarea recursului, recurenţii au invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art.304 pct. 9 din C.pr.civ., formulând în esenţă aceleaşi critici referitoare la inadmisibilitatea acţiunii în revendicare pe calea dreptului comun, în condiţiile în care reclamanţii nu au urmat procedura specială a Legii nr.10/2001, din perspectiva Deciziei nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, prescripţia dreptului material la acţiune cu privire la petitul privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între S.R. şi P.E. în temeiul Legii nr.112/1995, valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare din perspectiva bunei credinţe a părţilor contractante.
Recurenţii P.A.D. şi M.S. au mai invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 din Codul de procedură civilă, cu referire la incompatibilitatea unui membru al completului de judecată ce a soluţionat apelul pârâţilor.
M.S. a formulat întâmpinare la recursul promovat de pârâta P.E., arătând că nu se opune admiterii acestuia.
Examinând decizia atacată din perspectiva motivelor invocate, instanţa de control judiciar constată următoarele:
Cu privire la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 din C.pr.civ. invocat de recurenţi, referitor la incompatibilitatea unui membru al completului de judecată care a soluţionat apelul pârâţilor, Curtea constată că acelaşi judecător a făcut parte şi din completul care a pronunţat decizia nr.225 din 12.04.2007 a Tribunalului Mureş, prin care s-a casat Sentinţa civilă nr.952 din 17.10.2006 pronunţată de Judecătoria Sighişoara, în dosarul nr.2127/2005 şi s-a trimis cauza pentru rejudecare instanţei de fond.
Prin această hotărâre instanţa s-a pronunţat asupra excepţiei autorităţii lucrului judecat, precum şi cu privire la faptul că instanţa de fond a calificat greşit obiectul cererii de chemare în judecată, în sensul că nu a avut în vedere faptul că petitul principal era o acţiune în revendicare, care presupunea compararea titlurilor părţilor, iar celelalte capete de cerere erau accesorii.
În şedinţa din data de 23 aprilie 2009 judecătorul care a făcut parte din ambele complete de judecată a formulat o declaraţie de abţinere, însă prin încheierea din data de 19 mai 2009 s-a respins această cerere, instanţa constatând că judecătorul, prin decizia menţionată, nu a făcut referire la fondul cauzei.
Recurenţii nu au făcut dovada că prin respingerea declaraţiei de abţinere au suferit vreo vătămare care să nu poată fi înlăturată decât prin anularea hotărârii, astfel că în cauză nu este incident motivul de nelegalitate invocat.
Cu privire la recursul declarat de pârâtul P.A.D., Curtea reţine că acesta este fiul pârâtei P.E.. Tatăl pârâtului, P.A., a decedat la data de 05.11.1997, astfel că acesta nu a fost parte în contractul de vânzare-cumpărare nr.826/06.12.1998. Faţă de această împrejurare, în contextul în care convenţia menţionată s-a încheiat între P.E. şi S.R., în mod legal instanţele au constatat că P.A.D. nu are calitate procesuală pasivă în cauză şi au respins acţiunea faţă de acesta pe acest considerent.
Raportat la poziţia procesuală a pârâtului recurent P.A.D., Curtea constată că recursul acestuia se impune a fi respins ca nefondat, fără a analiza criticile pe care le-a invocat pe fondul cauzei, întrucât exced limitelor în care recurentul putea formula calea de atac. Oricum, aceste argumente urmează a fi analizate în contextul soluţionării celorlalte recursuri promovate, motivele invocate de recurenţi fiind aceleaşi.
Reclamanţii H.P. şi H.E. au fost proprietarii tabulari ai imobilului casă, situat în Sighişoara, str. Decebal, înscris în CF nr. 7437 Sighişoara A+1, nr. top. 3256/12/3, iar terenul aferent în suprafaţă de 200 mp. s-a aflat în proprietatea S.R., reclamanţii având un drept de folosinţă asupra acestuia.
Prin Decizia nr.2 din 23.01.1988 a Consiliului Popular al Judeţului Mureş, Comitetul Executiv, casa proprietatea reclamanţilor compusă din demisol cu garaj, două pivniţe, centrală termică, parter cu bucătărie, cameră, cămară, baie, WC, antreu, terasă, etaj cu 3 camere, WC, antreu terasă, a trecut în proprietatea statului, contra sumei de 80.000 lei care a fost plătită reclamanţilor, decizia menţionată fiind emisă în baza Decretului nr. 223/1974.
Ulterior S.R. şi-a înscris în cartea funciară dreptul de proprietate asupra construcţiei, conform extrasului CF 7437 Sighişoara aflat la fila 27.
Prin Hotărârea nr.40 din 12.09.1996 Comisia Judeţeană de Aplicare a Legii nr.112/1995 a respins cererea reclamanţilor de restituire în natură a imobilului ce a constituit proprietatea acestora, reţinând că imobilul a trecut în proprietatea statului cu plata unor despăgubiri, astfel că nu face obiectul măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr.112/1995.
Prin Sentinţa civilă nr.3535 din 04.12.1997, pronunţată în dosarul nr.797/1997, Judecătoria Sighişoara a respins ca nefondată plângerea formulată de reclamanţi împotriva hotărârii Comisiei Judeţene, în care au contestat actul de naţionalizare, instanţa reţinând că trecerea imobilului în proprietatea statului nu a fost abuzivă aşa cum susţineau reclamanţii. Totodată s-a reţinut că imobilul putea face obiectul măsurilor reparatorii prevăzute de această lege numai dacă imobilul este liber sau ocupat de foştii proprietari, cu condiţia restituirii către stat a despăgubirii actualizate. Instanţa a constatat că reclamanţii nu se încadrau în aceste situaţii, imobilul fiind ocupat de alte persoane fizice cu contracte legale de închiriere. Această sentinţă a rămas definitivă prin Decizia nr. 601 din 11 mai 1998 a Tribunalului Mureş şi irevocabilă prin decizia nr. 961/R din 04.11.1999 a Curţii de Apel Tg.-Mureş. În Decizia Curţii de apel s-a arătat că efectele juridice ale Decretului nr.223/1974 au rămas valabile şi erau compatibile cu Constituţia în vigoare la data trecerii imobilului contestatorilor în proprietatea S.R.
Pârâta P.E. a formulat o cerere înregistrată sub nr.1246 din 04.11.1998, printru cumpărarea acestei locuinţe, pe care o ocupa în calitate de chiriaş, cerere care a fost aprobată, astfel că la data de 07.12.1998 s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr.826 între pârâţii recurenţi S.C. A.T.T. S.A .Sighişoara şi P.E.
Cu privire la criticile formulate de recurenţi referitoare la inadmisibilitatea acţiunii în revendicare pe dreptul comun în situaţia în care reclamanţii nu au urmat procedura specială a Legii nr.10/2001, Curtea reţine în primul rând faptul că prin Decizia nr.33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, s-a stabilit că concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
Prin urmare, în mod legal instanţele au analizat acţiunea în revendicare pe fond, procedând la compararea titlurilor părţilor, atâta timp cât pârâta P.E. deţine imobilul în litigiu în baza unui contract de vânzare-cumpărare, astfel cum am arătat anterior.
Reclamanţii au invocat, în susţinerea cererii lor de revendicare, dreptul lor de proprietate asupra imobilului ce a fost construit de aceştia şi asupra terenului aferent, astfel cum a fost înscris în cartea funciară anterior preluării de către S.R., solicitând a se constata faptul că preluarea a fost abuzivă şi că titlul lor este cel mai vechi şi preferabil titlului pârâtei.
Atât prima instanţă cât şi instanţa de apel au analizat caracterul preluării bunului, prin raportare la Constituţia României din 1965 şi la Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi au reţinut că preluarea bunului de către stat a fost abuzivă, consimţământul reclamanţilor la vânzare nu a fost liber, iar cauza convenţiei a avut un caracter ilicit, echivalând cu o deposedare a reclamanţilor de bunul lor, de către S.R., întrucât înstrăinarea a fost de fapt o condiţie impusă de autoritate pentru plecarea din ţară a reclamanţilor. Prin urmare, s-a reţinut că nevalabilitatea titlului statului conduce la nevalabilitatea actului administrativ cu caracter individual de preluare a imobilului de către stat şi, în fine, la preferabilitatea titlului reclamanţilor.
Numai că instanţele au omis a observa faptul că valabilitatea titlului statului a fost confirmată printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă în anul 1999, în speţă Decizia nr. 961/R din 04.11.1999 a Curţii de Apel Tg.-Mureş. Prin plângerea pe care atunci reclamanţii au făcut-o împotriva hotărârii Comisiei Judeţene pentru aplicarea Legii nr.112/1995, aceştia şi-au întemeiat cererea pe caracterul abuziv al preluării bunului de către S.R., iar în decizia Curţii de apel s-a arătat că efectele juridice ale Decretului nr.223/1974 au rămas valabile şi erau compatibile cu Constituţia în vigoare la data trecerii imobilului contestatorilor în proprietatea S.R., instanţa analizând argumentele reclamanţilor din această perspectivă. Or, la acest moment aceste chestiuni nu mai puteau fi puse în discuţie, pentru a stabili că reclamanţii au un titlu opozabil pârâtei. Hotărârea judecătorească menţionată nu este revocabilă şi nu poate fi ignorată, astfel că argumentaţia instanţei pe aspectul caracterului abuziv al preluării bunului de către stat urmează a fi înlăturată.
Practic, bazându-se pe confirmarea în instanţă a valabilităţii titlului său, S.R. a înţeles să vândă bunul în litigiu pârâtei recurente P.E., ceea ce face ca părţile contractante să fi fost de bună-credinţă la momentul contractării. Faptul că la momentul încheierii convenţiei nu era încă soluţionat recursul promovat de reclamanţi nu prezintă relevanţă din această perspectivă, întrucât părţile s-au bazat pe o hotărâre definitivă a unei instanţe judecătoreşti, care a fost confirmată la scurt timp.
În contextul în care o instanţă judecătorească a stabilit în mod irevocabil că titlul statului era valabil, iar acesta putea să vândă bunul în baza Legii nr. 112/1995 chiriaşului, care avea un contract legal de închiriere, S.R. a transmis valabil dreptul de proprietate asupra imobilului către cumpărătoarea P.E., astfel că nici titlul acesteia nu este revocabil.
În caz contrar s-ar încălca grav dreptul de proprietate al cumpărătoarei şi s-ar aduce o atingere gravă securităţii raporturilor juridice.
Prin urmare, în urma comparării titlurilor invocate de către părţi, Curtea constată că preferabil este titlul pârâtei recurente P.E., întrucât valabilitatea titlului Statului fusese confirmată de instanţă, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă. Or în acest context, reclamanţii nu au la acest moment un titlu opozabil pârâtei.
În acelaşi context este de menţionat şi faptul că în anul 1999 pârâta şi-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciară, dată de la care s-a produs efectul opozabilităţii faţă de terţi.
Din această perspectivă susţinerile reclamanţilor, în sensul că nu au avut cunoştinţă de existenţa acestui contract nu pot fi primite, atâta timp cât prin minime diligenţe de verificare a cărţii funciare puteau să afle.
Faţă de acest aspect, reclamanţii nu au prezentat nicio justificare rezonabilă pentru care au rămas în pasivitate şi nu au atacat contractul de vânzare-cumpărare în termenul prevăzut de lege. În acest context instanţa constată că în mod nelegal s-a apreciat de prima instanţă şi de instanţa de apel faptul că nu ar fi aplicabil termenul special de prescripţie prevăzut de art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001.
Astfel, potrivit textului legal menţionat, prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an, prelungit apoi cu 6 luni, de la data intrării în vigoare a legii, aşadar contractele de vânzare-cumpărare puteau fi atacate cel mai târziu până la data de 14.08.2002.
Instanţa constată că termenul stabilit de legiuitor pentru a putea cere anularea acestor contracte este un termen de prescripţie, susceptibil de suspendare şi întrerupere. Prescripţia extinctivă a dreptului material la acţiune are natura juridică a unei sancţiuni îndreptată împotriva pasivităţii titularului dreptului subiectiv civil. Aceasta a fost şi intenţia legiuitorului atunci când a stabilit acest termen special, urmărind, pe de o parte, să sancţioneze persoana interesată care, deşi cunoştea sau trebuia să cunoască termenul de introducere a acţiunii în constatarea nulităţii şi consecinţele nerespectării acestuia, nu s-a conformat exigenţei legale, iar pe de altă parte, s-a avut în vedere securitatea raporturilor juridice civile, prin limitarea termenului de contestare a acestui tip de contracte, urmărind a se ocroti buna credinţă a cumpărătorilor acestor imobile.
În acest sens, Curtea constată că dreptul de a avea acces la justiţie nu este absolut, ci poate fi supus unor limitări, care sunt permise în mod implicit, deoarece, prin natura lui, acesta reclamă o reglementare din partea statului. Este necesar însă ca aceste limitări să nu restricţioneze sau să reducă accesul acordat individului de o asemenea manieră încât însuşi esenţa dreptului să fie atinsă. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa, a arătat că accesul la justiţie trebuie garantat atât în drept, cât şi în fapt, evidenţiind în permanenţă că pentru a garanta respectarea efectivă a acestui drept, statul are atât obligaţii negative, cât şi obligaţii pozitive, în sensul adoptării unor măsuri rezonabile şi adecvate pentru protecţia drepturilor. În acest sens, Curtea a mai arătat că o categorie a acestor obligaţii pozitive ale statelor o constituie reglementarea raporturilor între particulari, astfel încât respectarea şi aplicarea Convenţiei să fie efective.
De asemenea, necesitatea garantării securităţii raporturilor juridice permite statului să stabilească, în mod derogatoriu de la dreptul comun, termene speciale de prescripţie şi momentul de la care încep să curgă, însă acestea trebuie reglementate de asemenea manieră încât să vizeze în mod rezonabil şi anumite cazuri particulare, cum ar fi imposibilitatea obiectivă ca o persoană să afle de existenţa actului a cărui anulare este interesată să o solicite.
Din această perspectivă, Curtea constată că deşi reclamanţii nu au urmat procedura Legii nr. 10/2001, nimic nu i-a împiedicat să atace contractul de vânzare-cumpărare în termenul legal, întrucât acesta era înscris în cartea funciară din anul 1999, astfel că puteau cu minime diligenţe să afle de existenţa lui, însă reclamanţii au ales să rămână în pasivitate.
Prevederea legală în discuţie nu contravine Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, întrucât liberul acces la justiţie presupune dreptul statului să stabilească termene de prescripţie, în vederea garantării stabilităţii raporturilor juridice, iar maniera de reglementare a acestui termen face ca dreptul la un proces echitabil să fie respectat şi accesul la justiţie să fie efectiv.
Pasivitatea reclamanţilor le este imputabilă, astfel că nu există nici un temei legal pentru a nu face aplicarea prevederilor legale menţionate şi a constata prescripţia dreptului material la acţiune a acestora în privinţa capătului de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între S.R. şi pârâta recurentă P.E.
Faţă de considerentele expuse, constatând că este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, instanţa va admite recursurile declarate de pârâţi, va modifica în parte decizia atacată în sensul că va admite apelurile declarate de pârâţii P.E., S.C. A.T.T. S.A. Sighişoara şi M.S., împotriva Sentinţei civile nr.1116/24.10.2008, pronunţată de Judecătoria Sighişoara şi în consecinţă va schimba în parte sentinţa atacată în sensul că va admite excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru petitul privind constatarea nulităţii absolute a Contractului de vânzare-cumpărare nr.826/7.12.1998, va respinge acţiunea formulată şi precizată de reclamanţii H.P. şi H.E. în contradictoriu cu pârâţii P.E., S.C. A.T.T. S.A. Sighişoara, M.S. prin P., va menţine dispoziţiile primei instanţe, privind admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor P.S. şi P.A.D. şi respingerea acţiunii faţă de aceştia, precum şi cele privind respingerea ca nefondat a petitului având ca obiect obligarea pârâţilor să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul teren, situat în Sighişoara str.Decebal, înscris în CF 7437 Sighişoara, A+1, nr.top.3256/12/3. De asemenea, va menţine dispoziţia din decizia apelată privind respingerea apelului declarat de P.A.D.
În temeiul dispoziţiilor art.274 C.pr.civ., fiind în culpă procesuală, reclamanţii urmează a fi obligaţi la plata către pârâta P.E. a sumei de 700 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând 500 lei onorariu avocaţial, conform chitanţei nr.243/2009, (f.107), şi 200 lei cheltuieli de deplasare, conform bonurilor fiscale nr.0138/20.10.2009, nr.409/23.04.2009, nr.300/16.06.2009 şi nr.312/19.05.2009 (f,107 în dosar apel).
Totodată, va respinge ca nefondat recursul declarat de P.A.D. împotriva aceleiaşi decizii.
