Uzucapiune. Lege aplicabilă
Decretul-Lege nr. 115/1938, art. 27, art. 28
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Decizia nr. 86/2007
În situaţia prescripţiilor achizitive începute sub imperiul Decretului-Lege nr. 115/1938 şi împlinite după intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996, acţiunile în constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiune în regim de carte funciară sunt guvernate de dispoziţiile legii vechi, respectiv ale Decretului-Lege nr. 115/1938.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia civilă,
Decizia civilă nr. 989 din 5 noiembrie 2009
Prin decizia civilă nr. 397/24.04.2009 pronunţată în dosarul nr.198/220/2008, Tribunalul Timiş a respins apelul declarat de reclamantul I.V. împotriva sentinţei civile nr. 784/22.10.2008 pronunţată de Judecătoria Deta în dosarul cu acelaşi număr în contradictoriu cu pârâţii Consiliul local şi Primarul comunei P. precum şi AVAS – Bucureşti, respectiv ADS – Bucureşti, având ca obiect uzucapiune.
Prin această decizie, tribunalul a confirmat şi menţinut soluţia instanţei de fond, care a respins acţiunea reclamantului în uzucapiune, pe fond, împotriva pârâţilor Consiliul local şi Primarul Comunei P. şi pe excepţia lipsei calităţii procesual pasive faţă de pârâţii AVAS – Bucureşti, respectiv ADS – Bucureşti.
În acest sens, judecătoria a reţinut că atribuţiile AVAS sunt cele prev. de art.5 din OUG nr. 23/2004, iar terenul pentru care a solicitat reclamantul să i se constituie drept de proprietate pârâta nu a deţinut cu nici un titlu terenul identificat cu nr. cad. Cc 376.
În aceeaşi măsură, nu există calitate procesuală pasivă nici pentru Agenţia Domeniilor Statului întrucât această instituţie exercită atribuţii în numele Statului , potrivit art. 4 din Legea nr. 268/2001.
Prima instanţă a reţinut în continuare, pe fondul pricinii, că reclamantul nu a fost în măsură să dovedească exercitarea unei posesii utile asupra terenului, în condiţiile Decretului-Lege nr. 115/1938 aplicabil în speţă, întrucât acesta a cumpărat la o licitaţie, de la SCA o serie de construcţii, nu însă şi terenul aferent.
În privinţa terenului, judecătoria a constatat că atât reclamantul, cât şi antecesorul în drepturi au avut doar o detenţie precară asupra sa, nefiind identificat proprietarul tabular; pentru terenurile aflate în extravilanul localităţilor s-a instituit în condiţiile Legii nr. 18/1991 republicată o procedură specială în vederea constituirii sau reconstituirii dreptului de proprietate, iar pentru categoria de terenuri precum cea din speţă nu s-au finalizat încă nici lucrările cadastrale.
Această sentinţă a fost apelată de către reclamant, acesta susţinând că i-a fost încălcat dreptul la apărare întrucât prima instanţă i-a respins cererea de efectuare a unei expertize, cerută cu scopul identificării proprietarului parcelei de teren care face obiectul cauzei.
În al doilea rând , fără să mai conteste reţinerea lipsei calităţii procesual pasive a AVAS Bucureşti, apelantul a arătat totuşi că ADS ar calitate procesuală pasivă deoarece parcela cu nr.cad. Cc 376 se află în proprietatea ADS.
În sfârşit, apelantul-reclamant a susţinut că în mod greşit prima instanţă a reţinut că nu s-a făcut dovada posesiei utile în termenul prevăzut de lege pentru a uzucapa şi aceasta şi pentru faptul că judecătoria nu a stabilit corect cadrul procesual şi nici nu a administrat în mod corespunzător probele care să ateste îndeplinirea condiţiilor prescripţiei achizitive.
Tribunalul a apreciat că apelul reclamantului este neîntemeiat, reţinând că tema pretenţiilor reclamantului şi a probaţiunii poartă asupra dobândirii dreptului de proprietate, prin prescripţie achizitivă – uzucapiune – asupra parcelei cu nd.cad Cc 376.
Parcela în discuţie a făcut parte din fostele IAS-uri, fiind în proprietate statului anterior anului 1989 şi este nerelevant cine a exercitat posesia sau administrarea. Aceasta, întrucât cele trei constituţii din 1948, 1952 şi din 1965 consacraseră transformarea structurii statului şi dreptului român, la acea epocă nemaiexistând domeniu public sau privat al statului, ci doar „fondul unic al proprietăţii socialiste de stat”, art.7 din Constituţia anului 1965 statuând că terenurile din fondul funciar de stat sunt imprescriptibile şi inalienabile.
Prin urmare, aceste bunuri imobile erau supuse exigenţelor art. 1844 C.civ., care la rândul său statuează că nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, prin natura lor proprie, sau printr-o declaraţie a legii, nu pot fi obiecte de proprietate privată, ci sunt scoase afară din comerţ, astfel că terenul este scos din sfera de aplicare a uzucapiunii.
Tribunalul a mai adăugat că în prezent se face distincţie între domeniul public şi cel privat al statului, cel din urmă fiind supus prescripţiei achizitive, indiferent de titular, adică fie stat, fie unităţile sale administrativ teritoriale, numai că domenialitatea a primit consacrare legală abia prin Legea fondului funciar nr. 18/1991 şi apoi Legea administraţiei publice locale nr. 69/1991, modificată prin Legea nr. 215/2001, alături de normele existente în Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.
Astfel fiind, termenul de prescripţie achizitivă a început să curgă în speţă în anul 1990, acesta rămânând însă subsumat condiţiei ca imobilul litigios să fi aparţinut şi să aparţină domeniul privat şi nu public al statului ori al unei autorităţi administrativ – teritoriale. Cum, în speţă, parcela litigioasă se afla în anul 1990 în patrimoniul fostelor IAS-uri, devine îngăduită şi concluzia că aceasta făcea domeniul de reglementare al Legii fondului funciar nr. 18/1991. Acest aspect este confirmat suplimentar de faptul că imobilele edificate pe această parcelă au fost vândute la licitaţie publică, fiind cumpărate de reclamantul – apelant în anul 2000, iar pentru ca acesta să devină eventual proprietar şi al terenului aferent construcţiilor agricole cumpărate, avea deschisă o altă cale procedurală pentru a-şi apropria parcela, nicidecum calea uzucapiunii.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen, reclamantul.
Reclamantul a susţinut că instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra primului motiv de apel, referitor la încălcarea de către instanţa de fond a dreptului la apărare, prin aceea că nu i s-a permis administrarea probei cu expertiza tehnică pentru identificarea parcelei de teren aferentă construcţiilor cumpărate şi care făcea obiectul cererii de uzucapiune.
În al doilea rând, s-a reproşat primelor două instanţe că au interpretat greşit normele legale incidente, atunci când au reţinut că reclamantul nu ar fi făcut dovada îndeplinirii condiţiilor cerute de lege pentru a uzucapa, iar aceasta se datorează inclusiv încălcării dreptului său de a propune şi administra probe, şi aceasta echivalează cu o necercetare a fondului cauzei, sancţionabilă cu casare cu trimitere spre rejudecare.
Curtea, analizând recursul declarat de către reclamant, prin prisma motivelor de fapt şi de drept invocate, cu aplicarea dispoziţiile art. 299 şi urm. C. proc. civ. raportat la art. 312 C. proc. civ., va constata că acesta este neîntemeiat, în cauză nefiind incidente motive care să atragă modificarea deciziei recurate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În acest sens, a constatat că temeiul de drept al acţiunii reclamantului, întemeiată pe prescripţia achizitivă în regim de carte funciară este reprezentat de dispoziţiile art.27 şi 28 din Decretul-Lege nr. 115/1938, aplicabil în Banat, pentru prescripţiile începute înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1995.
Astfel, norma incidentă enunţată indică condiţiile limitative şi restrictive prin care se poate uzucapa în regim de carte funciară, statuând că aceasta se poate realiza în cazul când s-au înscris fără cauză legitimă drepturi reale care pot fi dobândite în temeiul uzucapiunii; ele vor rămâne valabil dobândite, dacă titularul dreptului le-a posedat cu bună-credinţă, potrivit legii, timp de 10 ani (art.27) sau situaţia in care cel ce a posedat un bun nemişcător în condiţiunile legii, timp de 20 ani, după moartea proprietarului înscris în cartea funciară, va putea cere înscrierea dreptului uzucapat.
De asemenea, va putea cere înscrierea dreptului său cel ce a posedat un bun nemişcător în condiţiunile legii, timp de 20 ani, socotiţi de la înscrierea în cartea funciară a declaraţiunii de renunţare la proprietate- (art.28).
Acestea sunt singurele modalităţi de uzucapa în regim de carte funciară şi, raportat la condiţiile concrete ale speţei, chiar şi prin joncţiunea posesiilor, reclamantul nu putea şi nu poate invoca în favoarea sa normele privind dobândirea dreptului de proprietate ca efect al uzucapiunii.
Acesta fiind temeiul de drept al acţiunii reclamantului, primele instanţe au constatat în mod justificat că acesta nu îndeplineşte condiţiile pentru a uzucapa, chiar dacă disp.art.27-28 din Decretul – Lege nr. 115/1938 s-ar interpreta prin coroborare cu dispoziţiile art. 1844 C. civ, câtă vreme terenul din litigiu a fost în afara circuitului juridic civil până în anul 1990.
Pornind de la aceste constatări în deplin acord cu modul în care trebuie interpretate normele indicate mai sus, Curtea a constatat că primele două instanţe nu au încălcat dreptul la apărare şi la un proces echitabil al reclamantului-recurent şi astfel, au realizat şi o interpretare corectă a art.201 C.pr.civ., atunci când au decis că efectuarea unei expertize tehnice judiciare este inutilă în cauză, câtă vreme situaţia de CF, alături de titlurile prezentate instanţelor au reliefat clar regimul juridic al parcelei cu nr. cad. Cc376, care nu permite reclamantului să invoce în favoarea sa normele prescripţiei achizitive.
