Acţiune în revendicare. Uzucapiune. Hotărâre judecătorească – titlu de proprietate.
Cum dreptul de proprietate nu se stinge prin neuz, interesează mai puţin motivele pasivităţii proprietarului, acesta nefiind decăzut din dreptul său de a revendica bunul, chiar dacă a lăsat să treacă mai mult de 30 de ani. El poate pierde, totuşi, proprietatea dacă un altul a dobândit-o prin uzucapiune.
Ca element nou apărut în ordinea juridică şi în cea socială, o hotărâre judecătorească nu poate fi ignorată de către terţi sub motiv că nu au participat în procesul finalizat prin adoptarea ei. Faţă de aceştia, însă, hotărârea se va opune cu valoarea unui fapt juridic şi cu valoarea unui mijloc de probă, respectiv de prezumţie relativă.
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, reclamantul AGV a chemat în judecată pe pârâţii IG şi IE, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să dispună obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 319 m.p. din Bucureşti, str. N, sector 2, având ca vecinătăţi: la Nord, proprietatea lui SG, din str. T nr.3-5; la Sud, str. NC; la Vest, proprietatea IG, în str. T nr.1 şi la Est proprietatea BG – str. NC nr.29. Totodată, a solicitat radierea din cartea funciară a menţiunilor privind dreptul de proprietate al pârâţilor asupra imobilului litigios şi obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. X, acţiunea a fost admisă în parte, dispunându-se obligarea pârâţilor să lase reclamantului în deplină proprietate şi posesie suprafaţa de 265,85 m.p., radierea dreptului de proprietate al pârâţilor din cartea funciară şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că titlul reclamantului este reprezentat de contractul de vânzare cumpărare nr.Y şi actul de partaj voluntar încheiat în acelaşi an între Societatea Cooperativă MF şi membrii societăţii, acte translative de proprietate, cu titlu oneros, în timp ce titlul invocat de pârâţi nu poate fi opus reclamantului câtă vreme acesta nu a fost parte în litigiul soluţionat prin respectiva hotărâre judecătorească.
În aceste condiţii şi cum preluarea abuzivă a imobilului de către stat nu a fost aptă să producă consecinţe juridice, astfel că reclamantul nu a pierdut niciodată proprietatea acestuia, este în drept să îl revendice din mâinile oricui îl deţine.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin decizia civilă nr.Y, constatând lipsa semnăturii preşedintelui completului de judecată de pe încheierea de şedinţă de la termenul la care au avut loc dezbaterile în fond, Curtea de Apel Bucureşti a admis apelul, a anulat sentinţa apelată şi a reţinut cauza pentru rejudecare. Evocând fondul, prin decizia civilă nr.Y, a admis în parte acţiunea, obligând pârâţii să lase reclamantului în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de 268,85 mp. teren din str. NC, sector 2 şi dispunând radierea dreptului de proprietate al pârâţilor din cartea funciară a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti. Au fost obligaţi apelanţii pârâţi la 29.113.000 lei cheltuieli de judecată.
În considerentele deciziei se reţine că titlul reclamantului este reprezentat de actul de partaj voluntar din data de 02.07.1946 şi contractul de vânzare cumpărare autentificat, act translativ de proprietate cu titlu oneros, preluarea imobilului de către stat fiind făcută fără nici un titlu.
Analizând susţinerile apelanţilor privind dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, instanţa a constatat mai întâi că aceştia au avut numai calitatea de detentori precari deoarece, prin decizia din 1976 a fostului Comitet executiv al sectorului 2, au primit terenul în folosinţă, astfel că nu pot beneficia de prevederile art.1895 Cod civil. De altfel, prin sentinţa civilă nr.Q s-a constatat că pârâţii sunt proprietari prin efectul legii asupra terenului aferent locuinţei (curte şi grădină în suprafaţă totală de 571,50 m.p.), acţiunea fiind întemeiată pe prevederile art.22 din Legea nr.18/1991 şi nu pe cele ale art.1895 din Codul civil.
În al doilea rând, pornind de la premisa că sentinţa civilă nr.Q ar reprezenta justul titlu în uzucapiunea de scurtă durată, a constatat că acţiunea în revendicare a fost formulată înainte de împlinirea termenului de 10 ani.
A reţinut instanţa şi că, deşi au fost îndeplinite formalităţile de publicitate imobiliară, sentinţa civilă nr.Q nu este opozabilă reclamantului care nu a fost parte în proces.
Pentru considerentele expuse, Curtea a apreciat că reclamantul nu a pierdut niciodată proprietatea terenului, fiind îndreptăţit să îl revendice din mâinile oricui, iar pârâţii posesori nu i-au putut opune un mod valabil de dobândire a proprietăţii.
Apelanţii pârâţi au declarat recurs, întemeiat pe prevederile art.304 pct.9 din Codul de procedură civilă, solicitând schimbarea în tot a soluţiei atacate, în sensul respingerii acţiunii.
Prin decizia civilă nr. K, constatând că în raport de valoarea obiectului cererii, de 5.300 RON, hotărârea instanţei de fond poate fi atacată numai cu recurs, conform dispoziţiilor art.2821 din Codul de procedură civilă, Curtea de Apel a casat decizia civilă şi a trimis cauza, pentru soluţionarea recursului, către Tribunalul Bucureşti.
Înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a V-a Civilă, dosarul a fost soluţionat prin decizia civilă, fiind admis recursul, casată sentinţa civilă pentru nesemnarea încheierii de amânare a pronunţării şi cauza trimisă spre rejudecare în fond la aceeaşi Judecătorie.
A reţinut Tribunalul şi că prima instanţă nu a administrat probele necesare în scopul prevenirii oricărei greşeli privind aflarea adevărului, fiind necesară administrarea unor probe suplimentare pentru verificarea identităţii de nume din cererea de chemare în judecată şi din actul de partaj, precum şi pentru verificarea modalităţii de intrare a imobilului în proprietatea statului, chestiuni nelămurite în primul fond.
În rejudecare, urmare a decesului părţilor iniţiale, cadrul procesual s-a modificat, calitatea de reclamant fiind preluată de fiica reclamantului, GV, unic moştenitor al acestuia, conform certificatului de moştenitor, şi continuată împotriva moştenitoarelor pârâţilor, IG şi ISC, conform certificatului de moştenitor.
La termenul din 20.04.2007 instanţa a pus în discuţie şi a soluţionat, prin respingerea ca neîntemeiată, excepţia autorităţii de lucru judecat invocată prin întâmpinare, considerentele soluţiei fiind reţinute în încheierea de şedinţă de la acea dată .
La termenul din 14.09.2007 pârâţii au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului iniţial, arătând că nu s-a făcut dovada identităţii dinte persoana acestuia şi persoana care figurează în actul de proprietate şi nici dovada modalităţii trecerii imobilului litigios în proprietatea statului.
Excepţia lipsei calităţii procesuale active a fost respinsă ca neîntemeiată, considerentele fiind redate în încheierea de la 21.09.2007 (f.34).
Conformându-se deciziei de casare, instanţa a solicitat Direcţiei Venituri Buget Local sector 2 toate documentele din dosarul fiscal al imobilului din str. NC, sector 2 (filele 41 – 111) şi, totodată, a solicitat Primăriei sectorului 2 şi Primăriei Municipiului Bucureşti să comunice dacă imobilul litigios a fost preluat de stat şi, în caz afirmativ, să se precizeze modalitatea de preluare, adresele de răspuns aflându-se la filele 128-131 din dosar.
Analizând materialul probator administrat în cauză, instanţa reţine următoarea situaţie de fapt:
La data de 30 aprilie 1946 a fost încheiat actul de vânzare cumpărare prin care Societatea Cooperativă MF a cumpărat de la Eugenia Alexeanu un teren de 2 ha, situat în comuna Colentina judeţul Ilfov, preţul vânzării fiind plătit cu banii micilor fermieri, menţionaţi în act în calitate de procuratori de fonduri.
La data de 2 iulie 1946 se realizează partajul voluntar al terenului astfel dobândit, delimitarea şi numerotarea loturilor fiind efectuate conform planului de partaj ce face parte integrantă din actul transcris în registrul de transcripţiuni al Tribunalului Ilfov, potrivit căruia lotul nr.8, în suprafaţă de 319 m.p. a revenit numitului VGN.
VGN este una şi aceeaşi persoană cu reclamantul AV, considerentele avute în vedere de instanţa de judecată pentru respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active fiind redate în încheierea de şedinţă de la 21.09.2007 (filele 33, 34 din prezentul dosar); în ceea ce priveşte imobilul ce i-a revenit în proprietate exclusivă, se reţine că, la nivelul anului 1996, conform relaţiilor comunicate de Direcţia Generală de Urbanism şi Amenajarea Teritoriului, acesta figura ca având numărul 31 pe str.NC însă, conform expertizei topo efectuate în primul fond, suprafaţa terenului este de 268,65 m.p.
Identitatea dintre lotul nr.8 la nivelul anului 1946 şi terenul ce purta numărul 31 pe str.NC, la nivelul anului 1996, este confirmată şi de somaţia prin care, la data de 21.11.1996, Primarul sectorului 2 Bucureşti solicită numitului IG, pârâtul iniţial în prezenta cauză, să desfiinţeze garajul şi anexele edificate fără autorizaţie „la adresa str.NC nr.31, pe terenul prop.d-lui NV”, somaţie căreia soţii IG şi IE i s-au conformat, fapt evidenţiat de expertiza efectuată.
Dosarul din 1997 a avut ca obiect acţiunea prin care reclamanţii IG şi IE au solicitat, în contradictoriu cu Consiliul Local al sectorului 2 Bucureşti, să se constate că „terenul aferent curţii şi grădinii (…), situat în Bucureşti, str. NC nr.33, sector 2 este în suprafaţă de 614 m.p., fiind împrejmuit cu garduri şi aflat în curte la data de 1 ianuarie 1990, dată de la care se au în vedere dispoziţiile art.22 din Legea nr.18/1991 (fila 20, dosar CAB nr.944/2004), demersul judiciar fiind întreprins după ce, în anul 1994, NV se adresase instanţei de judecată cu o cerere de evacuare a soţilor I de pe terenul din str. NC nr.31, pentru lipsa titlului locativ. (Acţiunea, a fost respinsă ca inadmisibilă).
Prin sentinţa civilă nr.X a fost admisă acţiunea formulată de soţii IG şi IE constatându-se că reclamanţii, care precizau că parte din teren l-au dobândit prin cumpărare în anul 1957 şi parte l-au primit în folosinţă în anul 1976, prin decizia din 1976, sunt proprietari „prin efectul legii” asupra terenului – curte şi grădină – în suprafaţă de 571,50 m.p.
Hotărârea judecătorească a rămas definitivă prin neapelare şi a fost transcrisă în registrul de transcripţiuni al Judecătoriei sectorului 2, imobilului proprietatea soţilor IG şi E fiindu-i atribuit numărul poştal 31-33 pe str.NC.Pentru considerentele expuse se reţine ca neîntemeiată apărarea pârâţilor, privind inexistenţa identităţii dintre imobilul revendicat şi imobilul proprietatea lor, motivată prin aceea că ei sunt proprietarii imobilului de la numărul 33 iar reclamantul revendică un teren aflat la numărul 31 pe str.NC.
De altfel, se poate constata că această apărare nu a mai fost susţinută de pârâţii IG şi E în primul ciclu procesual, nici în faţa instanţei de fond şi nici în căile de atac, nefiind formulate nici obiecţiuni la concluziile raportului de expertiză.
O a doua apărare a pârâţilor se întemeiază pe faptul că nu s-a făcut dovada preluării abuzive de către stat a terenului, după cum nu s-a făcut dovada continuităţii dreptului de proprietate în patrimoniul lui VGN, care nu apare înscris în evidenţele fiscale ori în registrul agricol, fiind posibil ca, şi în ipoteza în care este vorba despre una şi aceeaşi persoană, imobilul să fi fost înstrăinat.
În legătură cu continuitatea dreptului de proprietate şi posibilitatea înstrăinării imobilului, instanţa reţine că nu există nici un temei pentru care s-ar putea pretinde reclamantului să facă dovada faptului negativ – acela că dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu nu a ieşit niciodată din patrimoniul său, fiind în sarcina celui care afirmă contrariul să producă această dovadă. Or, niciuna dintre dovezile administrate în cauză de pârâţi sau ordonate de instanţă ca urmare a dispoziţiilor primite prin decizia de casare nu au probat înstrăinarea imobilului de către reclamant, inexistenţa rolului fiscal ori a unui rol agricol pe numele acestuia, pentru fostul lot 8 ori pentru terenul din str. NC nr.31, neputând avea, de plano, o asemenea semnificaţie.
În ceea ce priveşte preluarea abuzivă a terenului de către stat urmare a deportării şi arestării reclamantului, în anul 1954, se constată, mai întâi, că la dosar nu s-a depus nici un document care să ateste arestarea sau deportarea lui NV (cu numele de A apare în documentele oficiale începând cu anul 1957).
În al doilea rând, se constată că nu s-a probat modalitatea în care terenul a trecut la stat, autorităţile locale nefiind în măsură să comunice nici un fel de relaţii în acest sens şi cu atât mai puţin să depună la dosar înscrisuri doveditoare ale dreptului de proprietate al statului, adresele de răspuns la solicitările adresate de reclamant ori de instanţele de judecată pe parcursul judecăţii începute în anul 2002 evidenţiind faptul că primele date despre terenul în litigiu sunt din anul 1986, când, „în evidenţele cadastrale întocmite pe bază de declaraţii”, este înscris ca proprietate privată – categoria de folosinţă „alte terenuri”, ca posesor al parcelei în suprafaţă de 305 m.p., figurând PG.Se impune a se preciza că răspunsul conţinut în adresa nr.449146 face referire expresă la „imobilul identificat în baza schiţei de amplasament scara 1:500, anexa nr.1 la raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit de expert tehnic, neexistând niciun dubiu cu privire la imobilul ce a făcut obiectul verificărilor privind situaţia juridică.
În al treilea rând, din cuprinsul Deciziei din 1976 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Sectorului 2 al Municipiului Bucureşti, rezultă că în anul 1976 terenul era liber, fiind repartizat în folosinţa familiei I pentru a-l cultiva cu legume şi zarzavat, măsura fiind dispusă în cadrul Programului iniţiat de Consiliul popular al municipiului Bucureşti în scopul creşterii suprafeţelor cultivate cu legume şi zarzavaturi.
Situaţia de fapt descrisă evidenţiază faptul că fostul lot 8, atribuit în proprietate exclusivă lui VN, nu a trecut la stat în baza vreunuia dintre actele normative care au reglementat, în perioada 1945-1989, naţionalizări, confiscări, rechiziţii iar statul nu s-a considerat niciodată proprietar al acestuia, terenul nefiind luat în evidenţă ca domeniu public sau privat al unităţii administrative nici după ce a fost aprobată cererea de atribuire în folosinţă pentru cultivare de legume şi zarzavat, formulată de IG în anul 1976.
Mai mult, aşa cum rezultă din Somaţia emisă în.1996, Primarul sectorului 2 Bucureşti recunoaşte expres dreptul de proprietate al reclamantului asupra terenului pe care IG edificase, fără autorizaţie de construire, un garaj şi anexe gospodăreşti.
Cum dreptul de proprietate nu se stinge prin neuz, interesează mai puţin motivele pasivităţii proprietarului, acesta nefiind decăzut din dreptul său de a revendica bunul, chiar dacă a lăsat să treacă mai mult de 30 de ani.
El poate pierde, totuşi, proprietatea dacă un altul a dobândit-o prin uzucapiune, ipoteză susţinută de pârâţi în motivarea apelului declarat împotriva sentinţei civile nr. Y, astfel că, pornind de la situaţia de fapt redată, urmează a fi analizată îndeplinirea condiţiilor impuse de art.1846 şi art.1847 din Codul civil în ceea ce priveşte folosinţa exercitată asupra terenului în litigiu de soţii IG şi IE.
Potrivit art.1847 Cod civil, pentru a putea uzucapa se cere o posesie continuă, neîntreruptă, publică şi sub nume de proprietar, iar art.1853 din Codul civil precizează că stăpânirea exercitată asupra unui lucru al altuia, „în puterea destinaţiei legale a aceluia”, nu constituie o posesiune sub nume de proprietar.
Or’, stăpânirea exercitată de soţii I începând cu data de 9 iunie 1976 când, urmare a solicitării adresate Consiliului Local al sectorului 2 Bucureşti, au primit, temporar, dreptul de folosinţă gratuită a terenului pentru a-l cultiva cu legume şi zarzavat, şi până în luna decembrie 1997, când s-a pronunţat hotărârea judecătorească prin care s-a constatat că sunt proprietari ai terenului „prin efectul legii”, s-a realizat cu „îngăduinţa” şi în condiţiile impuse de acela pe care l-au considerat proprietar, statul, ceea ce le conferă numai calitatea de detentori precari, în sensul art.1853 alin.2 Cod civil.
Lipsa elementului intenţional, necesar pentru ca stăpânirea unui lucru să poată fi calificată drept posesie utilă, rezultă, de altfel, şi din faptul că soţii I s-au adresat instanţei de judecată cu o cerere întemeiată pe dispoziţiile Legii nr.18/1991, precizând că parte din terenul asupra căruia au solicitat să se constate că au calitatea de proprietari a fost dobândit prin cumpărare în anul 1957 şi parte le-a fost atribuit în folosinţă în anul 1976.
Incontestabil, după rămânerea definitivă a sentinţei civile nr. Y, neapelată, prin care a fost admisă cererea de constatare a faptului că „terenul aferent curţii şi grădinii locuinţei noastre, situat în Bucureşti, str. NC nr.33, sector 2 Bucureşti, este în suprafaţă de 614 m.p., fiind împrejmuit cu garduri şi aflat în curte la data de 1 ianuarie 1990, dată de la care se au în vedere dispoziţiile art.22 din legea nr.18/1991”, soţii IG şi IE s-au considerat proprietari ai terenului în litigiu şi s-au comportat ca atare, îndeplinind formalităţile fiscale şi de publicitate imobiliară, numai că timpul scurs până la data de 03.09.2002, când a fost formulată acţiunea în revendicare ce face obiectul prezentului dosar, cu consecinţa suspendării cursului prescripţiei conform art.1868 alin.2 Cod civil, este de numai 5 ani, mult prea scurt pentru a putea justifica dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea de scurtă durată, la care pârâţii fac referire, în mod generic de altfel, în motivele apelului declarat împotriva sentinţei civile nr. Y.
Pentru considerentele expuse, instanţa apreciază ca nefondată apărarea întemeiată de pârâţi pe excepţia prescripţiei achizitive, indiferent că este vorba despre aceea de la 10 la 20 de ani ori de aceea de 30 de ani.
Au susţinut pârâţii şi că modalitatea de soluţionare a prezentei cauze impune compararea titlurilor în conflict, preferabil fiind titlul lor de proprietate.
Instanţa apreciază, însă, că singurul titlu de proprietate asupra terenului în litigiu îl constituie actul de partaj voluntar încheiat la data de 2 iulie 1946, şi transcris în registrul de transcripţiuni al Tribunalului Ilfov, secţia Notariat, în baza căruia N(A)V a devenit proprietar exclusiv asupra lotului 8, în suprafaţă de 319 m.p., din totalul de 20.000 m.p. teren dobândit, în coproprietate, prin contractul de vânzare cumpărare autentificat, sentinţa civilă nr.X pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti neavând această valoare.
Sunt reale susţinerile pârâţilor în sensul că hotărârea judecătorească prin care li s-a constatat calitatea de proprietari asupra terenului în litigiu nu poate fi ignorată şi aceasta nu numai pentru că a fost intabulată în Cartea Funciară; ca element nou apărut în ordinea juridică şi în cea socială, o hotărâre judecătorească nu poate fi ignorată de către terţi sub motiv că nu au participat în procesul finalizat prin adoptarea ei.
Faţă de aceştia, însă, hotărârea se va opune cu valoarea unui fapt juridic şi cu valoarea unui mijloc de probă, respectiv de prezumţie relativă, iar prezumţia de proprietate întemeiată pe sentinţa civilă nr.X este răsturnată în prezenta cauză, în condiţiile în care, aşa cum deja s-a arătat, terenul în litigiu nu a trecut niciodată la stat, astfel că nu a intrat sub incidenţa Legii nr.18/1991, act normativ invocat ca temei juridic al acţiunii ce a făcut obiectul dosarului nr. Q.
De altfel, instanţa de judecată nu a reţinut dispoziţiile Legii nr.18/1991 ca temei al admiterii cererii şi nici nu se poate vorbi despre incidenţa art.23 din actul normativ, text de lege care se referă la terenuri atribuite de cooperative, pentru construcţia de locuinţe şi anexe gospodăreşti, or’, soţii I au primit cei 250 m.p. teren de la Consiliul Local al sectorului 2 Bucureşti, în folosinţă temporară, pentru a-l cultiva cu legume şi zarzavat, terenul având deci destinaţia de grădină.
Această situaţie de fapt (dacă este indiferent faptul că atribuirea s-a făcut de autoritatea administrativă locală şi nu de o cooperativă agricolă de producţie) s-ar fi circumscris mai degrabă prevederilor art.24 alin.1 din Legea nr.18/1991, potrivit cu care „În cazul în care cooperativa agricolă de producţie a atribuit loturi în folosinţă unor cooperatori, în grădinile din intravilan ale foştilor proprietari, asemenea terenuri revin de drept în proprietatea deţinătorilor iniţiali”.
Nu se pot face speculaţii cu privire la semnificaţia menţiunii „prin efectul legii”, cuprinsă în dispozitivul hotărârii judecătoreşti, câtă vreme în considerentele acesteia nu este menţionat nici un temei de drept substanţial.
Este cert însă că, din punct de vedere procedural, de instanţa de judecată s-a considerat investită cu o acţiune întemeiată pe dispoziţiile art.111 din Codul de procedură civilă, deci cu o acţiune în constatare (acţiune în recunoaşterea dreptului sau în confirmare) astfel că sentinţa civilă nr. X este o hotărâre judecătorească cu caracter declarativ şi nu constitutiv de drepturi şi, neputând reprezenta mod de dobândire a unui drept real, nu constituie titlu de proprietate.
Pentru considerentele expuse, instanţa constată că dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu nu a ieşit niciodată din patrimoniul lui AV şi, conform certificatului de moştenitor, s-a transmis prin succesiune legală în patrimoniul fiicei şi unicei moştenitoare a acestuia, reclamanta GV, astfel că urmează să admită acţiunea, aşa cum a fost precizată în privinţa întinderii terenului, obligând pârâtele să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie imobilul revendicat.
Totodată, în conformitate cu dispoziţiile art.34 din Legea nr.7/1996, va dispune radierea menţiunilor privind dreptul de proprietate al soţilor IG şi IE asupra terenului în suprafaţă de 268,85 m.p., la momentul rămânerii irevocabile a prezentei hotărâri.
În conformitate cu prevederile art.274 Cod procedură civilă va obliga pârâtele la plata cheltuielilor de judecată.
