Constată că prin sentinţa civilă nr. 721/21 iunie 2014, Tribunalul Covasna a respins excepţia prematurităţii introducerii acţiunii.
A admis cererea formulată de reclamanta F.K., în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii C. şi a anulat decizia cu nr. 33718 din 21.01.2014 emisă de pârâtă.
A obligat pârâta la admiterea cererii reclamantei de stabilire a pensiei pentru limită de vârstă.
A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 800 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. de mai sus, reclamanta F.K. a chemat în judecată pe pârâta CASA JUDEŢEANĂ DE PENSII C., solicitând instanţei să dispună:
– anularea deciziei cu nr. 33718 din 21.01.2014 emisă de pârâtă;
– obligarea pârâtei la admiterea cererii reclamantei de stabilire a pensiei pentru limită de vârstă;
– obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Prematuritatea introducerii acţiunii nu poate fi reţinută în speţă, pentru a paraliza un demers judiciar al persoanei căreia nu i s-a răspuns de către organul de pensii la o cerere privind drepturile de pensie (deşi termenul legal pentru soluţionarea contestaţiei expirase), căci o atare interpretare nu este conformă prevederilor Legii nr. 263/2010 şi ar conduce la încălcarea accesului liber la justiţie.
Tribunalul a reţinut prevederile art. 137 din Legea nr. 10/1972 (Codul muncii în vigoare pe perioada 18.02.1985 – 01.01.1990):
(1) Timpul cât o persoană a desfăşurat activitate pe baza unui contract de muncă constituie vechime în muncă. De asemenea, constituie vechime în muncă şi alte perioade de timp prevăzute de lege.
(2) Condiţiile în care o persoană încadrată are vechime în muncă, vechime neîntreruptă în muncă, vechime neîntreruptă în aceeaşi unitate, vechime în funcţie, meserie sau profesie, precum şi modul de calcul al acestora, sunt stabilite de lege, iar dovada se face cu carnetul de muncă şi cu alte acte sau mijloace de dovadă, în condiţiile legii.
Din carnetul de muncă al reclamantei rezultă că aceasta a fost angajată la C.A.P. B.M. începând din 01.09.1973 (fila 21). În perioada 18.02.1985-01.01.1990 reclamanta a avut întreruptă activitatea pentru creşterea copilului sub 7 ani, conform Legii nr. 1/1970, astfel cum se menţionează la poziţiile 9, 10 din carnetul de muncă (fila 22). Partea reclamantă şi-a reluat activitatea, la aceeaşi unitate, anterior expirării termenului motivului pentru care nu a mai lucrat (când copilul său avea 5 ani).
Potrivit art. 9 din Legea nr. 1/1970:
Salariatul cu contract de muncă pe durata nedeterminată, care s-a încadrat în termen de 90 de zile de la încetarea motivului pentru care nu a mai lucrat, beneficiază de vechime neîntreruptă în aceeaşi unitate în următoarele cazuri: (literele a-k).
În aceleaşi condiţii beneficiază de vechime neîntreruptă în aceeaşi unitate salariata care a încetat activitatea fiind gravidă sau pentru a-şi creşte un copil până la împlinirea vârstei de 7 ani.
Normele mai sus citate au caracter special, fiind aplicabile speţei şi perioadei de timp 18.02.1985-01.01.1990, când reclamanta a avut activitatea întreruptă pentru creşterea copilului sub 7 ani. Această perioadă de timp constituie pentru reclamantă, în baza normelor legale indicate, vechime neîntreruptă în muncă.
Instanţa apreciază că perioada 18.02.1985-01.01.1990 ce intră în sfera reglementării art. 9 alin. 2 şi art. 10 din Legea nr. 1/1970 ca vechime neîntreruptă în muncă, constituie stagiu de cotizare pentru reclamantă, astfel încât, aceasta îndeplineşte cumulativ condiţiile pentru a putea beneficia de pensie pentru limită de vârstă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen, motivat, intimata Casa Judeţeană de Pensii C., solicitând admiterea apelului, schimbarea sentinţei de fond în sensul respingerii cererii reclamantei F.K., criticând sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin decizia nr. 33718/21.01.2014 s-a respins cererea intimatei, înregistrate sub nr. 33718/13.09.2013, privind înscrierea acesteia la pensie pentru limită de vârstă, întrucât nu sunt îndeplinite, cumulativ, condiţiile privind vârsta standard de pensionare şi stagiul minim de cotizare prevăzute în art. 52 şi 53 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare, conform eşalonării prevăzute în anexa nr. 5 la lege.
Intimata fiind născută în data de 14.01.1954, conform eşalonării prevăzute în anexa nr. 5 la legea arătată, poate să se pensioneze pentru limită de vârstă cu condiţia îndeplinirii, cumulative, atât a vârstei standard de pensionare de 59 de ani şi 8 luni cât şi a stagiului minim de cotizare de 14 ani şi 4 luni.
Aşa cum se poate observa din decizia contestată, intimata în momentul depunerii cererii – 13 septembrie 2013 – are ca vârstă standard de pensionare de 59 de ani şi 7 luni, iar stagiul total de cotizare realizat este de 12 ani şi 4 luni, fapt care atestă neîndeplinirea condiţiilor prevăzute în art. 52 şi 53 din legea amintită.
Hotărârea instanţei de fond este greşită în privinţa asimilării ca stagiu de cotizare a perioadei pentru care aceasta şi-a întrerupt activitatea pentru creşterea copilului până la vârsta de 7 ani, cuprinse între 18.02.1985-01.01.1990, nu intră în calculul vechimii în muncă, conform actelor normative în vigoare la acea vreme.
Prevederile art. 3, art. 9 şi art. 20 din Legea nr. 3/1977, în vigoare la aceea vreme, au fost total ignorate de instanţa de fond, însă aceste prevederi arată în mod clar care sunt perioadele care intră la calculul vechimii în muncă până la apariţia Legii nr. 19/2000, în vigoare de la 1 aprilie 2001, situaţia intimatei neîncadrându-se la nici una dintre aceste situaţii.
Împrejurarea că noţiunea de vechime în muncă este diferită de cea de vechime neîntreruptă în aceeaşi unitate este relevată de dispoziţiile art. 137 din Legea nr. 10/1972 (Codul muncii), care prevede următoarele tipuri de vechime: vechime în muncă, vechime neîntreruptă în muncă, vechime neîntreruptă în aceeaşi unitate, vechime în funcţie, meserie sau profesie, text de lege în vigoare în intervalul solicitat de către intimată.
În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 12 din Legea nr. 1/1970 care cuprinde beneficiile vechimii neîntrerupte în aceeaşi unitate, de unde rezultă concluzia că fiecare categorie de vechime conferă drepturi distincte.
Aşadar, drepturile conferite de vechimea neîntreruptă, potrivit Legii nr. 1/1970 sunt distincte faţă de vechime în muncă.
Având în vedere cele expuse, precum şi faptul că perioada aşa de lungă de întrerupere a activităţii pentru îngrijirea copilului, cum este şi în cazul intimatei, nu constituie vechime în muncă, fiind exagerat a se susţine că cei 4 ani, 10 luni şi 13 zile ar putea constitui vechime în muncă utilă la pensie, timp în care intimata a avut contractul de muncă întrerupt/suspendat, deci, în mod evident nu au fost achitate contribuţiile la asigurări sociale.
Intimata reclamantă F.K. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului.
Analizând apelul formulat, instanţa constată că nu este fondat.
În mod eronat apelanta se raportează la prevederile art. 3, 9, 20 din Legea nr. 3/1977, pe motiv că era legea în vigoare la acea vreme, respectiv în perioada 18 februarie 1985 – 1 ianuarie 1990.
Apelanta consideră că potrivit art. 20 din Legea nr. 3/1977, timpul cât a întrerupt activitatea persoana în cauză, pentru îngrijirea copiilor până la 6 ani, nu intră în calculul vechimii în muncă, întrucât în această perioadă intimata nu a fost retribuită şi nu au fost depuse contribuţiile prevăzute de lege.
Prevederile Legii nr. 1/1970 (organizarea şi disciplina muncii în unităţile socialiste de stat), sunt dispoziţii speciale în raport de Legea nr. 3/1977, privitoare la pensiile de asigurări sociale de stat.
În speţă, sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 263/2010, pentru stabilirea drepturilor de pensie şi nu prevederile Legii nr. 3/1977, deoarece, potrivit art. 178 din Legea nr. 263/2010 dreptul la pensie se stabileşte în raport cu legea în vigoare la data deschiderii dreptului la pensie.
Contestatoarei i s-a deschis dreptul la pensie sub imperiul Legii nr. 263/2010, cererea fiind formulată după apariţia acesteia, la 3 septembrie 2013, iar motivul iniţial al respingerii cererii de pensionar l-a constituit neîndeplinirea stagiului minim necesar, de 14 ani şi 4 luni, conform menţiunii din finalul deciziei nr. 33718/21.01.2014.
În ceea ce priveşte aplicarea prevederilor art. 9 şi 10 din Legea nr. 1/1970, susţinerile intimatei contestatoare din întâmpinare sunt fondate. Aceasta era legea specială aplicabilă în perioada în care aceasta şi-a încetat activitatea pentru creşterea copilului în vârstă de până la 7 ani, fiind vorba de un interval de timp de 4 ani, 11 luni şi 19 zile (18 februarie 1985 – 1 ianuarie 1990).
În baza art. 9 alin. 2 din Legea nr. 1/1970 „beneficiază de vechime neîntreruptă în aceeaşi unitate, salariata care a încetat activitatea, fiind gravidă sau pentru a-şi creşte un copil până la împlinirea vârstei de 7 ani”, dacă s-a încadrat în termen de 90 de zile de la încetarea motivului pentru care nu a mai lucrat. În speţă, contestatoarea, deşi avea posibilitatea să-şi înceteze activitatea până când copilul său împlinea 7 ani, iar de la acel moment curgeau cele 90 de zile pentru reluarea activităţii la acelaşi angajator, s-a întors la muncă după aproximativ 4 ani, când copilul avea aproximativ 5 ani.
Aşadar, termenul de 90 de zile prevăzut de art. 9 alin. 1 raportat la art. 9 alin. 2 din Legea nr. 1/1970 nici nu se epuizase.
Distincţia pe care o face apelanta cu privire la termenii „vechime în muncă” şi „vechime neîntreruptă” nu se justifică în cauză, faţă de prevederile exprese ale art. 10 alin. 1 lit. a din Legea nr. 1/1970, care stipulează că perioada în care salariata şi-a încetat activitatea pentru a-şi creşte copilul până la împlinirea vârstei de 7 ani, constituie vechime în muncă, neîntreruptă. O dispoziţie similară este şi în art. 16 alin. 1 lit. a din Legea nr. 263/2010, care prevede că vechimea în muncă recunoscută pentru stabilirea pensiilor până la 1 aprilie 2001, constituie stagiu de cotizare în sistemul public de pensii.
Chiar dacă în această perioadă contestatoarea nu a lucrat, deci nu a avut contribuţii la fondul asigurărilor sociale, conform legislaţiei vremii, în baza art. 164 alin. 1 din Legea nr. 263/2010, legea aplicabilă la data cererii de pensionare, pentru perioada necontributivă care, potrivit legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001, au constituit vechime în muncă, utilă la pensie, la determinarea punctajului lunar al persoanei se utilizează salariul minim pe economie, brut sau net, după caz sau salariul de bază minim brut pe ţară din perioadele respective.
În consecinţă, în raport cu dispoziţiile legale mai sus citate, este concretizat dreptul contestatoarei de a-i fi valorificată ca vechime în muncă, respectiv stagiu de cotizare şi perioada 18 februarie 1985 – 1 ianuarie 1990.
În aceste condiţii se observă că la data formulării cererii de pensionare, prin valorificarea şi a acestei perioade ca stagiu de cotizare (18 februarie 1985 – 1 ianuarie 1990) contestatoarea îndeplinea condiţiile pentru pensie de limită de vârstă atât ca stagiu de cotizare de minim 14 ani şi 4 luni cum susţine apelanta dar şi ca vârstă standard de pensionare de 59 de ani şi 8 luni.
Pentru toate aceste considerente, cu opinie majoritară, va fi respins apelul şi va fi păstrată sentinţa atacată.
