Autorizaţie de construire suspendată. Cerere reluare lucrări de către beneficiar. Modalitate procesual-civilă. Ordonanţă preşedinţială conform art. 581 şi urm. Cod pr.civilă. Admisibilitate
În cauza de faţă cererea de ordonanţă preşedinţială întemeiată pe dispoziţiile art. 581 şi urm. Cod pr.civilă, este inadmisibilă raportat la dispoziţiile art. 14-15 din Legea nr. 554/2004, privind contenciosul administrativ, unde se reglementează o ordonanţă preşedinţială specială ce vizează suspendarea efectelor actelor administrative şi fiscale atacate în contencios.
Partea interesată avea la dispoziţie acţiunea în contencios administrativ împotriva procesului-verbal de control al instituţiei publice abilitate şi care a determinat sistarea lucrărilor de construcţie la imobilul proprietatea acesteia.
Decizia nr. 571 din 30 martie 2010 , Curtea de Apel Ploieşti,
Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Dâmboviţa la data de 3.02.2010, reclamantul D. N. a chemat în judecată D.C.C.P.C.N. Dâmboviţa, solicitând, pe cale de ordonanţă preşedinţială potrivit art.581 Cod procedură civilă, obligarea intimatei să încuviinţeze reluarea lucrărilor la imobilul – construcţie, situat în Târgovişte, str. Revoluţiei , nr.15, conform autorizaţiei de construire emise, lucrări care au fost sistate prin procesul verbal de control nr.1133/28.05.2008 întocmit de pârâtă.
În motivarea cererii, reclamantul a precizat că este proprietarul imobilului susmenţionat, cunoscut sub denumirea,, Puişorul de Aur’’, imobil ce se află într-o zonă protejată istoric, făcând parte din ansamblul urban ,,Calea Domnească’’ şi pentru că se află într-o stare avansată de degradare, solicită obligarea pârâtei la încuviinţarea reluării lucrărilor la acest imobil, lucrări ce au fost sistate prin procesul verbal de control întocmit la 28.05.2008 şi respectiv procesul verbal de constatare întocmit la 13.06.2008, de către pârâta chemată în judecată.
Prin sentinţa nr.240 pronunţată în data de 23 februarie 2010, Tribunalul Dâmboviţa a respins cererea formulată de reclamantul D.Gh.N., în contradictoriu cu pârâta D.C.C.P.C.N. Dâmboviţa.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a constatat că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului este în sensul că, dreptul la acces la tribunale nu este absolut existând posibilitatea limitării lui, iar prin decizia nr.1/8.02.1994 a Plenului Curţii Constituţionale s-a stabilit că legiuitorul poate institui reguli speciale de procedură şi modalităţi particulare de exercitare a drepturilor procedurale în considerarea unor situaţii deosebite.
În acest sens, dispoziţiile art.7 alin.1 din Legea nr.554/2004 impun îndeplinirea unei proceduri prealabile pe care persoana vătămată trebuie să realizeze înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ, excepţie făcând numai acţiunile strict nominalizate în disp. art.7 alin.5 din aceeaşi lege, dispoziţii ce premerg condiţiilor de admisibilitate cerute de art.581 Cod procedură civilă, practica judiciară statuând că existenţa unei reglementări cu caracter derogatoriu obligă partea interesată să urmeze procedura reglementată prin acest act normativ şi nu procedura prevăzută de normele dreptului comun.
Întrucât, în cauza dedusă judecăţii, reclamantul nu a respectat procedura specială impusă de normele legale susmenţionate, cererea formulată de acesta a fost respinsă ca inadmisibilă.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Reclamantul a susţinut că tribunalul i-a încălcat dreptul la apărare prevăzut de art.6 din CEDO, dar şi de drept naţional prevăzut de art.24 din Constituţie sau art.15 din Legea nr.304/2004, întrucât a fost depusă la dosar cerere din partea apărătorului său, care, pentru termenul din data de 23.02.2010 solicita amânarea pronunţării cu o zi motivat de faptul că în data respectivă se afla la Curtea de Apel Ploieşti, iar instanţa de fond a rămas în pronunţare şi nu i s-a dat posibilitatea de a depune concluzii scrise, dar şi actul la care face trimitere tribunalul privitor la procedura prealabilă.
În motivarea acestui motiv de recurs recurentul arată că art.156 alin.2 statuează că atunci când instanţa refuză amânarea judecării cauzei va amâna la cererea părţii pronunţarea în vederea depunerii concluziilor scrise şi invocă nulitatea sentinţei atacate în baza art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
Cel de-al doilea motiv de recurs priveşte faptul că instanţa de fond a omis să se pronunţe asupra cererii formulate de către apărătorul său, deşi era ţinută de prevederile art.129 (6) Cod procedură civilă.
Un alt motiv de recurs vizează faptul că tribunalul a omis să pună în discuţie – chiar ex officio – excepţia „neîndeplinirii procedurii prealabile” prevăzute de art.7 alin.1 din Legea nr.554/2004 şi deşi, legea obligă conform art.306 alin.3 Cod procedură civilă ca judecătorul să pună în prealabil în discuţia părţilor, judecătorul fondului s-a pronunţat asupra excepţiei fără a da cuvântul părţilor.
Recurentul reclamant, printr-o ultimă susţinere, precizează că, în conformitate cu dispoziţiile art.305 Cod procedură civilă, a depus cererea sa cu nr.23 din 8 ianuarie 2010 la D.J.C.C.P.C. – prin care a cerut instituţiei emitente să revoce sistarea dispusă cu privire la continuarea lucrărilor permise prin autorizaţie, sistare care este menţinută în mod abuziv contra sa.
Pentru aceste considerente s-a solicitat casarea sentinţei cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
Curtea de Apel Ploieşti, prin decizia nr. 571 din data de 30 martie 2010, a admis cererea de intervenţie în interesul intimatei-pârâte D.C.C.P.C.N. Dâmboviţa, formulată de intervenientele T.E. şi L.L.M, respingând ca nefondat recursul declarat de reclamantul D. Gh. N. împotriva sentinţei nr. 240 din data de 23 februarie 2010 pronunţate de Tribunalul Dâmboviţa în contradictoriu cu pârâta D.C.C.P.C.N. Dâmboviţa şi intervenientele în interesul intimatei-pârâte T.E. şi L.L.M.
Instanţa de recurs a apreciat că judecătorul fondului a interpretat în mod just şi legal cauza dedusă judecăţii pronunţând o sentinţă legală şi temeinică.
Se poate observa că la fila 4 dosar fond există o cerere din partea apărătorului recurentei care, datorită urgenţei în vederea soluţionării cererii de ordonanţă preşedinţială, a arătat că dosarul se poate lua şi în lipsa sa, având un alt proces pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, nefiind vorba de încălcarea dreptului la apărare.
Mai mult decât în astfel de cauze, ce se soluţionează cu celeritate, instanţa poate dispune amânarea pronunţării cu 24 de ore, iar dacă nu a făcut-o nu înseamnă că a încălcat dreptul la apărare al recurentului, în special art.24 din Constituţia României, art.6 din CEDO şi art.15 din legea nr.304/2004, deoarece jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, aşa cum a subliniat în mod temeinic şi instanţa de fond, este în sensul că dreptul de acces la tribunale, deci la justiţie nu este absolut, existând posibilitatea limitării acestuia în anumite proceduri urgente, totodată şi prin decizia nr.1 din 8 februarie 1994 a Curţii Constituţionale, s-a statuat că legiuitorul poate institui reguli speciale de procedură şi modalităţi particulare de exercitare a drepturilor procedurale în considerarea unor situaţii deosebite.
Cererea recurentului avea ca obiect ordonanţă preşedinţială, potrivit dispoziţiilor art.581 Cod procedură civilă, respectiv obligarea intimatei să încuviinţeze reluarea lucrărilor la imobilul construcţie situat în Târgovişte, str.Revoluţiei nr.15, lucrări care au fost sistate prin procesul verbal de control nr.1133 din 28.06.2008 întocmit de pârâtă.
Se poate observa că, în contenciosul administrativ, o astfel de cerere nu este admisibilă, nu neapărat datorită neefectuării procedurii prealabile administrative, ci datorită faptului că reglementează o formă de suspendare a executării actului administrativ printr-o ordonanţă specială, conform art.14 şi 15 din Legea nr.554/2004 privind contenciosul administrativ, reglementări ce derogă de la prevederea generală a art.581 şi urm. Cod procedură civilă.
Ca atare nu avea importanţă faptul ca instanţa de fond să pună în discuţie, din oficiu excepţia „neîndeplinirii procedurii prealabile” prevăzută de art.7 alin.1 din legea contenciosului administrativ sus-amintită.
Întrucât sentinţa atacată este legală şi temeinică, faţă de care nu există nici un motiv de casare sau modificare dintre cele prevăzute în art.304 pct.1-9, pct. 304 1 Cod procedură civilă, recursul a fost respins ca neîntemeiat în baza art.312 alin.1 Cod procedură civilă.
S-a avut în vedere şi cererea de intervenţie accesorie în interesul intimatei-pârâte Direcţia pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Dâmboviţa, formulată în baza art.49 alin.3 şi art.51 Cod procedură civilă, care a fost admisă în principiu, aceasta fiind admisă în interesul intimatei pârâte, hotărârea recurată fiind legală şi temeinică.
