Daune morale. Nesoluţionarea acţiunii civile
Despăgubiri, penalităţi
Decizia penală nr. 184A/20 octombrie 2009
Prin plângerea adresată la data de 01.03.2002, numiţii D.T. şi D.C. au solicitat efectuarea de cercetări faţă de inculpatul N.D. pentru săvârşirea infracţiunii de act sexual cu o minoră prev. şi ped. de art. 198 alin. 1 Cod penal cu motivarea că acesta ar fi întreţinut relaţii sexuale la data de 24.02.2002 cu fiica lor minoră, numita D.A.V.. Prin rezoluţia din 10.02.2003 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Ialomiţa s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a inculpatului, cu motivarea că fapta nu ar exista.
Prin Ordonanţa din 08 iulie 2003 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, soluţia a fost infirmată dispunându-se redeschiderea şi realuarea urmării penale în vederea completării acesteia.
Prin Rezoluţia din 11 decembrie 2003 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Ialomiţa, s-a reţinut că după efectuarea actelor procedurale indicate de Parchetul ierarhic superior, dispunându-se scoaterea de sub urmărire penală a inculpatului, iar prin Ordonanţa din 19 februarie 2004 a prim-procurorului Parchetului de pe lângă Tribunalul Ialomiţa s-au respins plângerile formulate de părinţii părţii vătămate.
Această Ordonanţă a fost atacată conform disp. art. 2781 Cod procedură penală, plângerea fiind respinsă prin s.p. nr. 259/10.06.2004 a Judecătoriei Urziceni. Împotriva acestei sentinţe s-a formulat recurs, totodată solicitându-se Î.C.C.J. strămutarea dosarului de la Tribunalul Ialomiţa.
Prin încheierea nr. 1937 din 21.03.2005 al Î.C.C.J. s-a admis cererea de strămutare a cauzei la Tribunalul Botoşani.
Prin Decizia 531/R/22.09.2005 s-a admis recursul declarat de D.T. şi D.C., cauza fiind trimisă spre rejudecare la Judecătoria Botoşani.
Prin s.p. 916/07.04.2006 a Judecătoriei Botoşani, s-a admis plângerea formulată de petenţi şi s-a dispus trimiterea cauzei la Parchetul de pe lângă Judecătoria Botoşani pentru redeschiderea urmării penale şi completarea probatoriului.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs intimatul N.D. şi Parchetul de pe lângă Judecătoria Botoşani, recurs admis prin decizia nr. 7/R din 16.01.2007 a Tribunalului Botoşani, prin care a fost casată sentinţa recurată, admisă plângerea formulată de petenţi iar cauza trimisă la Judecătoria Botoşani pentru soluţionarea pe fond.
Prin s.p. 777/13.04.2007 instanţa a considerat că nu este competentă a soluţiona cauza pe fond întrucât plângerea a fost admisă de Tribunalul Botoşani iar în conformitate cu disp. art. 2781 alin. 8 lit. c Cod procedură penală instanţa care admite plângerea trebuie să reţină cauza spre rejudecare în complet legal constituit.
Prin s.p. 318/23.10.2007 a Tribunalului Botoşani soluţionarea cauzei a fost declinată în favoarea Judecătoriei Botoşani, constatându-se ivit şi conflictul negativ de competenţă şi fiind sesizată Curtea de Apel Suceava pentru soluţionarea acestui conflict.
Prin s.p. 2/28.11.2007 a Curţii de Apel Suceava s-a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei, pe fond, în favoarea Judecătoriei Botoşani.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Botoşani la 17.12.2007, instanţa trecând la soluţionarea în fond a cauzei.
Prin sentinţa penală nr. 974/3.04.2009 Judecătoria Botoşani, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a rap. la art. 10 lit. c Cod procedură penală a achitat pe inculpatul N.D., CNP xxxxxxxxxxxxx, fiul lui F. şi M., ns. la xx.xx.xxxx în mun. Rîmnicu Sărat, jud. Buzău, studii superioare, fără antecedente penale, căsătorit, un copil minor, domiciliat în mun. Urziceni, str. X nr. Y, bl. Z, sc. T, ap. U, jud. Ialomiţa, trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii prev. şi ped. de art. 198 alin. 1 C.pen.
A fost obligată partea vătămată D.A.V., CNP xxxxxxxxxxxxx, domiciliat în mun. Urziceni, str. X nr. Y, jud. Ialomiţa, să plătească statului suma de 2.500 lei, cheltuieli judiciare.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
Cercetând actele şi lucrările dosarului, instanţa a reţinut că inculpatul în perioada 2001-2002 a ajutat partea vătămată, pe atunci elevă în clasa a VIII-a, la solicitarea familiei acesteia, să îşi facă lecţiile.
Din coroborarea tuturor declaraţiilor date în cursul urmăririi penale, reiese că acest ajutor a început în vara anului 2001, aspect confirmat de plângerea părţii vătămate, declaraţiile inculpatului, părţii vătămate şi ale părinţilor părţii vătămate date în faţa organelor de urmărire penală imediat momentului depunerii plângerii. Astfel, prin declaraţiile aflate la filele 146 – 151 dosar de urmărire penală, reiese cu certitudine că în luna iunie 2001 inculpatul a început să o ajute la lecţii pe partea vătămată, cu atât mai mult cu cât până în luna mai 2001 partea vătămată a fost ajutată la lecţii de martorul Georgescu Mircea, conform declaraţiei aflate la fila 76-76 dosar urmărire penală.
Ulterior, prin celelalte declaraţii, atât partea vătămată cât şi părinţii acesteia au încercat să acrediteze ideea că acest ajutor la lecţii ar fi fost oferit încă din luna februarie 2001, însă aceste declaraţii vin în contradicţie cu declaraţiile iniţiale. Este de menţionat că familia soţiei inculpatului se afla în relaţii foarte bune cu familia părţii vătămate, astfel încât părţile se vizitau în mod regulat de mult timp.
De altfel, în primele declaraţii date, atunci când fapta ar fi trebuit să producă cel mai mare ecou în conştiinţa părţii vătămate şi a părinţilor acesteia, toţi au susţinut că relaţiile sexuale ar fi început din luna iunie sau iulie 2001, pentru ca ulterior să se acrediteze ca dată de începere a acestor relaţii sexuale data de 08 martie 2001. începerea pregătirii în vara anului 2001 este susţinută şi de declaraţia martorei Marin Ioana (f. 119 ds. urmărire penală), aceasta afirmând că părţile se vizitau anterior verii anului 2001, însă ajutorul la lecţii s-a dat din vara anului 2001. Martora mai adaugă un element important, respectiv că în perioada septembrie – decembrie 2001 inculpatul venea rar la locuinţa părţii vătămate.
Contradicţiile din declaraţiile părţii vătămate şi ale părinţilor ei nu se opresc însă la acest aspect. Un alt aspect important îl reprezintă îmbrăcămintea pe care ar fi purtat-o inculpatul la data de 24.02.2002.
Astfel, dacă în primele declaraţii se susţine că inculpatul ar fi purtat o pereche de pantaloni de training dotaţi cu şliţ prevăzut cu nasturi şi cu curea, ulterior aceştia au afirmat că respectivii pantaloni aveau şliţ cu fermoar. În fapt, din declaraţiile inculpatului şi ale martorei N.M.M., este adevărat că inculpatul era îmbrăcat cu pantaloni de training, însă aceşti pantaloni nu aveau nici şliţ şi nici curea, fiind prevăzuţi doar cu elastic şi un şnur.
Un alt aspect care s-a schimbat radical în declaraţiile părţii vătămate şi ale părinţilor acesteia, constă în locul unde se aflau rechizitele părţii vătămate în momentul în care fapta ar fi fost descoperită de tatăl părţii vătămate. Astfel, tatăl părţii vătămate susţine în declaraţiile sale că aceste rechizite se găseau la locul lor, în noptiera pe care era aşezat televizorul, în timp ce partea vătămată susţine că aceste rechizite ar fi fost pe un fotoliu.
Pe de altă parte, în primele declaraţii partea vătămată susţine că de obicei inculpatul, atunci când ar fi întreţinut relaţii sexuale cu ea, ar fi folosit prezervativ şi nu ştie dacă la data de 24.02.2002 inculpatul ar fi ejaculat (declaraţia din 01.03.2002 aflată la fila 146-147 dosar urmărire penală), pentru ca ulterior să afirme că inculpatul nu a folosit prezervativ la data de 24.02.2002 şi, mai mult decât atât, ar fi ejaculat în interiorul vaginului (declaraţia din data de 10.05.2002 aflaă la filele 109-111 dosar urmărire penală).
De asemenea, dacă la începutul urmăririi penale s-a afirmat că partea vătămată ar fi fost verificată, imediat după plecarea inculpatului şi s-ar fi constatat că avea urme seminale pe chiloţi, iar mama părţii vătămate, numita D.C. s-ar fi enervat şi ar fi rupt aceşti chiloţi şi i-ar fi aruncat la gunoi (declaraţia martorei D.C. falată la filele 100 – 102 dosar de urmărire penală), în declaraţia părţii vătămate dată la aceeaşi dată de 10.05.2002, se reţine că „mi-am trimis chiloţii pe mine şi aceşti chiloţi îi am şi acum” (f. 109-11 dosar de urmărire penală), pentru ca ulterior, în declaraţia din 11.06.2002 aceeaşi parte vătămată să afirme că la data de 24.02.2002 ar fi povestit mamei ei ce s-a întâmplat, aceasta dezbrăcând partea vătămată să o controleze şi de nervi i-a rupt chiloţii (f. 95-97 dosar urmărire penală).
Acest aspect consideră instanţa că este deosebit de important în stabilirea vinovăţiei inculpatului, cu atât mai mult cu cât, deşi din declaraţia părţii vătămate din 10.05.2002 reiese că la acea dată încă mai avea lenjeria intimă pe care ar fiost constatate urme seminale şi de martora D.C., această lenjerie intimă nu a fost prezentată niciodată organelor de urmărire penală. Este greu de crezut că mama părţii vătămate, constatând urmele de pe lenjeria fiicei ei, ar fi rupt-o şi nu ar fi pastrat-o pentru a o preda organelor de cercetare penală, cu atât mai mult cu cât din declaraţiile ei reiese că dorea chiar de la acel moment sancţionarea inculpatului.
De o deosebită importanţă în stabilirea condiţiilor existenţei elementelor infracţiunii, este declaraţia dată de martora D.C., mama părţii vătămate la data de 01.03.2002, deci la nici o săptămână de la săvârşirea aşa-zisei infracţiuni.
Din declaraţia aflată la filele 148-149 dosar urmărire penală, reiese un element de o importanţă deosebită, respectiv „precizez că la data de 24.02.2002 până să vină vecina N.M.M. la locuinţa noastră, fata mi-a spus că din luna iunie 2001, de când a început să o ajute să facă temele N.D. a întreţinut până în prezent cu acesta raporturi sexuale cu voia ei la locuinţa noastră.
La 24.03.2002, nu i-am adus la cunoştinţă vecinei N.M.M. ce mi-a spus fata”.
Este greu de crezut că după ce mama părţii vătămate a luat cunoştinţă despre cele relatate mai sus, aceasta ar mai fi permis ca partea vătămată să aibă chiar cea mai mică legătură cu inculpatul.
Mai mult decât atât, în toate celelalte declaraţii ulterioare nu mai este reluat acest aspect.
Relevanţă în cauză prezintă faptul că atât partea vătămată, cât şi părinţii acesteia susţin în declaraţiile lor că după plecarea inculpatului şi a soţiei lui de la locuinţă, partea vătămată le-ar fi spus că ar fi întreţinut relaţii sexuale cu inculpatul încă din luna iunie 2001. Părţile, însă, au uitat probabil că la aceeaşi dată, la locuinţa lor, a venit martorul D.N.M.care în declaraţia sa aflată la filele 185 – 186 dosar urmărire penală, afirmă că a fost la locuinţa părinţilor părţii vătămate după plecarea inculpatului şi a soţiei lui, relatându-i-se şi lui cele întâmplate, faptele fiind însă negate cu vehemenţă de partea vătămată. Cu toate aceste negări, chiar în acea după-amiază părinţii părţii vătămate au solicitat martorului să meargă a doua zi la I.M.L. Bucureşti.
La fel de ciudată apare schimbarea declaraţiilor părţii vătămate şi a părinţilor acesteia în ceea ce priveşte contactele ulterioare cu familia inculpatului. Astfel, în o parte din declaraţiile date în cursul urmăririi penale şi în cele date în faţa instanţei, se afirmă că nu au mai existat nici un fel de legături între familiile părţilor, însă în declaraţiile date în faza iniţială a urmăririi penale se menţionează că în aceeaşi dată de 24.02.2002 soţia inculpatului a venit la domiciliul părţii vătămate, iar ulterior mama părţii vătămate a fost la domiciliul inculpatului, chiar ducându-le gogoşi.
La fel de relevantă în cauză este declaraţia dată de tatăl părţii vătămate D.T. la data de 10.05.2002 în care arată că „după ce am obţinut certificatul medico-legal soţia mea s-a dus la familia N. să discute să negocieze cu ei, s-a întors spunând că i-a găsit pe socri, soţii G., şi că nu s-a ajuns la nici o înţelegere.” Această declaraţie nu poate decât să confirme declaraţiile inculpatului, ale martorei N.M.M. şi ale martorului G.G. care afirmă că mama părţii vătămate ar fi solicitat suma de 100.000.000 lei Rol pentru a nu depune plângere împotriva inculpatului.
Pe de altă parte, este de remarcat faptul că inculpatul a fost audiat în repetate rânduri atât de organele de urmărire penală, cât şi de instanţa de judecată, toate declaraţiile acestuia convergând, neexistând contradicţii pornind de la declaraţia din 01.03.2002, dată în faţa organelor de poliţie, şi până la declaraţia dată şa data de 11.09.2008 în faţa instanţei.
Instanţa nu poate lua în considerare concluziile raportului de constatare tehnico-ştiinţifică asupra comportamentului simulat nr. 356526/10.04.2002 al Laboratorului de detecţie a comportamentului simulat din cadrul Serviciului Criminalistic al I.P.J. Prahova, având în vedere că această probă nu este una obţinută legal, putând oferi doar indicii asupra vinovăţiei, indicii care în cauza de faţă lipsesc.
Relevant în cauză este şi poziţionarea camerei în care la data de 24.02.2002 inculpatul a ajutat partea vătămată să-şi facă lecţiile. Astfel, din întreg probatoriul administrat reiese că această cameră are două uşi, uşi care la momentul respectiv, din declaraţiile tuturor părţilor şi ale martorilor, erau deschise. Mai mult decât atât, din momentul începerii meditaţiei din data menţionată, atât mama părţii vătămate, cât şi soţia inculpatului, se aflau aşezate pe o bancă aflată la o distanţă foarte mică de unul din geamurile camerei, geam care era deschis. La fel de relevant este faptul că doar cu câteva minute înainte ca tatăl părţii vătămate să intre în camera în care se ţinea meditaţia, soţia inculpatului fusese în această cameră pentru a chema pe inculpat şi pe partea vătămată la masă.
Instanţa nu poate lua în considerare declaraţia martorei I.C., audiată în cursul judecăţii, având în vedere că cele declarate de aceasta nu se coroborează cu nici una din celelalte probe administrate în cursul urmăririi penale sau a judecăţii. Martora nu a mai fost propusă pentru audiere în lunga perioadă de timp cât a durat urmărirea penală, prezenţa ei la domiciliul părţii vătămate la data de 24.02.2002 nefiind menţionată de nici una din părţi sau martori. Mai mult decât atât, martora afirmă că ar fi fost prietenă intimă cu partea vătămată, aceasta chiar relatându-i anumite aspecte ale aşa zisei relaţii cu inculpatul, fapt greu de crezut având în vedere că în nici una din declaraţiile date partea vătămată sau părinţii acesteia nu menţionează existenţa acestei prietene. Doar tatăl părţii vătămate, în declaraţia dată în faţa instanţei şi aflată la fila 84 dosar, susţine că martora ar fi însoţit partea vătămată şi mama ei la I.M.L. Bucureşti, afirmaţie ce intră în contradicţie cu toate celelalte probe administrate, în special cu declaraţia martorului D.N.M.care a condus autoturismul în care se afla partea vătămată şi mama ei pe ruta Urziceni – Bucureşti, Bucureşti – Slobozia, Slobozia – Urziceni la data de 25.02.2002, din care nu reiese în nici un moment prezenţa martorei I.C..
O deosebită relevanţă în cauză prezintă raportul de expertiză medico-legală psihiatrică nr. 702/148/27.06.2002 al S.M.L. Ialomiţa din care reiese că „nu putem afirma că a fost traumatizată psihic atât timp cât raportul sexual nu a fost întreţinut prin violenţă fizică sau verbală”. Aceste concluzii capătă un alt înţeles atunci când sunt coroborate cu declaraţia martorei C.C.M., fostul diriginte al clasei în care învăţa partea vătămată. Această martoră, audiată prin comisie rogatorie, afirmă că „nu am observat nici o schimbare a părţii vătămate în perioada 2000 – 2002, minorul se comporta normal”. În lumina concluziilor raportului medico-legal şi a declaraţiei martorei se poate trage concluzia că inexistenţa unor schimbări în comportamentul exterior şi în cel interior au fost generate de inexistenţa raporturilor sexuale cu inculpatul. Nu trebuie uitat faptul că în conformitate cu actele medicale aflate la dosarul cauzei, precum şi cu raportul de expertiză medico-legal menţionat, partea vătămată prezintă tulburări de comportament în contextul carenţelor socio-educative cu tendinţe impulsive instabile prin factori de vârstă, manifestând reacţie – anxietate fotogenă, labilitate emoţională şi acuzând cefalee, ameţeli, reacţii psihiatrice şi iritabilitate. Este greu de crezut că o persoană cu un asemenea diagnostic nu ar prezenta schimbări comportamentale uşor observabile de anturaj în cazul în care ar avea o relaţie cu o persoană de sex masculin, cu atât mai mult cu cât relaţia ar fi una ilicită şi ascunsă.
Este adevărat că la data de 28.02.2002 partea vătămată a fost consultată de S.M.L. Ialomiţa, constatându-se că „numita D.A.V. prezintă deflorare veche, cicatrizată, a cărei dată de producere nu mai poate fi precizată”, însă această constatare nu indică că inculpatul ar fi fost cel care a întreţinut relaţii sexuale cu partea vătămată.
Din întreg materialul probator administrat în cauză prima instanţă a apreciat că reiese cu certitudine nevinovăţia inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de act sexual cu un minor, însă şi faptul că la data de 28.02.2002 partea vătămată întreţinuse raporturi sexuale cu o persoană nedeterminată, motiv pentru care a achitat inculpatul în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a Cod procedură penală rap. la art. 10 lit. c Cod procedură penală.
Partea vătămată s-a constituit parte civilă în cauză cu suma de 50.000 lei daune materiale însă, conform art. 346 alin. 3 Cod procedură penală nu se pot acorda despăgubiri civile atunci când achitarea s-a pronunţat pentru că fapta nu a fost săvârşită de inculpat.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel partea vătămată D.A.V., solicitând desfiinţarea sentinţei şi reevaluarea probelor care îl incriminează pe inculpat şi conduc la condamnarea acestuia.
Verificând hotărârea atacată din perspectiva motivelor invocate de partea vătămată, cât şi din oficiu conform art. 371 alin. 2 Cod procedură penală, tribunalul constată că apelul este fondat doar în ceea ce priveşte latura civilă a cauzei.
Probatoriul administrat în cursul urmăririi penale şi al judecăţii, pe larg analizat de prima instanţă, nu conduce cu certitudine la concluzia săvârşirii de către inculpatul N.D. a faptei prev. de art. 198 alin. 1 Cod penal. Sunt relevante din acest punct de vedere numeroasele contradicţii şi inadvertenţe dintre declaraţiile succesive ale părţii vătămate şi părinţilor ei, referitoare la îmbrăcămintea inculpatului de la momentul când ar fi fost surprins de tatăl părţii vătămate, momentul de la care inculpatul ar fi început să întreţină relaţii sexuale cu partea vătămată, aspectul camerei în care s-ar fi consumat acest din urmă raport sexual, modalitatea de întreţinere a raporturilor sexuale (cu sau fără prezervativ), existenţa unor urme seminale pe lenjeria intimă a victimei, data la care mama părţii vătămate ar fi aflat că inculpatul întreţine raporturi sexuale cu fiica ei. Pe aceeaşi linie se înscriu şi declaraţiile martorei D.C., martoră care, în prima sa declaraţie, arată că partea vătămată i-ar fi adus la cunoştinţă pe data de 24 februarie 2002, anterior venirii inculpatului şi soţiei sale, că acesta ar fi întreţinut relaţii sexuale cu ea încă din luna iunie 2001. Justificat evidenţiază prima instanţă că, în aceste condiţii, este greu de crezut că martora i-ar fi permis fiicei sale să continue şedinţele de meditaţii cu inculpatul.
Aceste contradicţii şi inadvertenţe singure ar fi fost suficiente pentru formarea unei serioase îndoieli asupra comiterii de către inculpat a faptei reclamate de partea vătămată. Prima instanţă a evidenţiat însă şi alte aspecte de natură să întărească această îndoială. Este vorba despre declaraţia martorului D.N., care arată că imediat după plecarea inculpatului a fost la locuinţa părţii vătămate şi că aceasta a negat vehement că ar fi întreţinut relaţii sexuale cu inculpatul, deşi din declaraţia martorei D.C. (analizată mai sus) a reieşit că partea vătămată ar fi recunoscut aceste aspecte. Nu pot fi trecute cu vederea nici revenirile părţii vătămate şi părinţilor ei asupra împrejurării privind contactele cu inculpatul ulterioare datei de 24 februarie. Astfel, dacă în unele dintre aceste declaraţii se arată că după această dată nu a mai fost vreo legătură între cele două familii, în altele se arată că soţia inculpatului ar fi venit în aceeaşi zi la domiciliul părţii vătămate, că mama acesteia din urmă s-ar fi deplasat la domiciliul inculpatului, ducând gogoşi sau încercând să negocieze cu familia acestuia. Pe de altă parte, declaraţiile inculpatului nu conţin contradicţii şi sunt pe deplin confirmate de cele ale soţiei sale.
Alte împrejurări generatoare de îndoială şi care au fost corect sesizate de prima instanţe ţin de locul în care ar fi fost comisă fapta şi de concluziile raportului de expertiză medico-legală psihiatrică. Referitor la prima împrejurare, s-a observat că încăperea în care se aflau cele două părţi are două uşi, ambele deschise în acele momente, că mama părţii vătămate şi soţia inculpatului se aflau la foarte mică distanţă de una din ferestre, de asemenea deschisă şi că, doar cu câteva minute înainte ca tatăl părţii vătămate să le fi surprins pe cele două părţi, în cameră intrase şi soţia inculpatului. În aceste împrejurări este într-adevăr greu de crezut că s-ar fi reuşit consumarea vreunui raport sexual între inculpat şi partea vătămată. Raportul de expertiză medico-legală psihiatrică întocmit în cauză nu a relevat vreo traumă suferită de partea vătămată, concluzie confirmată de altfel de martora C, C,, fosta dirigintă a părţii vătămate, care a declarat că în perioada 2000 – 2002 nu a observat nicio schimbare în comportamentul părţii vătămate.
Declaraţia martorei I.C. a fost motivat înlăturată de prima instanţă, din moment ce aceasta nu se coroborează cu restul probatoriului şi este îndoielnic că martora ar cunoaşte aspecte relevante în cauză. Motivat au fost înlăturate şi concluziile actului medico-legal întocmit de SML Ialomiţa, act care atestă o deflorare veche, a cărei dată de producere nu mai poate fi precizată.
Faţă de toate aceste împrejurări, temeinic şi legal a dispus prima instanţă achitarea inculpatului în temeiul art. 10 lit. c Cod procedură penală.
Apelul declarat de partea vătămată se dovedeşte însă a fi întemeiat în ce priveşte modalitatea de soluţionare a laturii civile. Partea vătămată s-a constituit parte civilă cu suma de 50.000 lei daune morale, iar potrivit art. 346 alin. 1 Cod procedură penal prima instanţă avea obligaţia să se pronunţe şi asupra acestor pretenţii. Deşi în motivare se invocă dispoziţiile art. 346 alin. 3, în dispozitivul hotărârii nu se face nicio menţiune în acest sens, ceea ce echivalează cu nesoluţionarea laturii civile a cauzei.
Prin urmare, în temeiul art. 379 pct. 2 lit. b Cod procedură penală va fi admis apelul declarat de partea vătămată şi desfiinţată în parte sentinţa cu trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea laturii civile. Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Văzând şi dispoz. art. 192 alin. 3 Cod procedură penală,
