Prin sentinţa civilă nr. 540/15.02.2013 Judecătoria Oneşti a respins excepţia tardivităţii invocată de intimatul M.M. şi a respins contestaţia la executare formulată de contestatoarea M.N.L. în contradictoriu cu intimatul M.M. şi I.J.P. Bacău. A fost obligată contestatoarea la plata de cheltuieli de judecată în cuantum de 1 000 lei.
În considerentele sentinţei s-a arătat că:
Contestatoarea a formulat contestaţie la executare împotriva sumei calculate şi virate cu titlu de pensie de întreţinere, suma reprezentând 25% din veniturile pârâtului. În motivarea cererii se arată că IPJ nu a introdus şi venitul reprezentând „norma de hrană”, conform art. 409 lit. a Cod procedură civilă.
Potrivit art. 401 din Codul de procedură civilă „Contestaţia se poate face în termen de 15 zile de la data când:a)contestatorul a luat cunoştinţă de actul de executare pe care-l contestă sau de refuzul de a îndeplini un act de executare”.
Contestatoarea a aflat de executare la data de 21.12.2012 când i s-a eliberat extrasul de cont de la B.C.R. (fila 5 dosar). Socotind pe zile libere termenul de 15 zile acesta se împlineşte în data de 07.01.2013. Contestaţia a fost expediată prin poştă, ştampila poştei fiind data de 07.01.2013.
În aceste condiţii instanţa a constatat că prezenta contestaţie la executare este depusă în termenul prevăzut de lege.
Din analiza probatoriului administrat în cauză, instanţa a reţinut următoarele:
Prin decizia civilă nr. 1448/2013 a Tribunalului Bacău a fost admis recursul declarat de contestatoarea M.N.L. în contradictoriu cu intimatul M.M. şi a fost majorată pensia de întreţinere de la 20% la 25% din veniturile intimatului.
Intimatul este salariat al I.J.P. Bacău. În calitate de terţ poprit, acesta a virat în contul contestatoarei deschis la BCR suma de 383 lei reprezentând pensia de întreţinere.
Contestatoarea susţine că terţul poprit a aplicat greşit legea în sensul că la calcularea pensiei de întreţinere nu a luat în calcul venitul reprezentând norma de hrană. În opinia sa, norma de hrană intră în calcul la stabilirea pensiei de întreţinere, având în vedere dispoziţiile art. 409 lit. a din Codul de procedură civilă, fiind inclusă în categoria de salarii şi alte venituri periodice realizate din muncă, destinate asigurării mijloacelor de întreţinere a debitorului obligaţiei de întreţinere.
Prin întâmpinare intimatul M.M. arată că norma de hrană are natură juridică a unei indemnizaţii cu destinaţie specială stabilită prin O.G. nr. 26/1994 privind drepturile de hrană, în timp de pace, ale personalului din sectorul de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională.
Potrivit art. 1 din ordonanţă „Personalul din Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul Administraţiei şi Internelor, Ministerul Justiţiei – Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Serviciul Independent de Protecţie şi Anticorupţie, Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul de Protecţie şi Pază şi Serviciul de Telecomunicaţii Speciale are dreptul, în timp de pace, la hrană gratuită, în condiţiile prezentei ordonanţe.”
Conform art. 2 alin.1 şi 2 din acelaşi act normativ „(1) Hrănirea personalului instituţiilor publice menţionate la art. 1 se face, de regulă, în natură, în limita unor plafoane calorice diferenţiate pe categorii, care constituie norme de hrană zilnice”, iar „ Normele de hrană zilnice sunt cele cuprinse în anexa nr. 1, care face parte integrantă din prezenta ordonanţă.”
În art. 4 alin. 4 din O.G. nr. 26/1994 se prevede „Cadrele militare, militarii angajaţi pe bază de contract şi salariaţii civili care au dreptul la hrană potrivit normelor, atunci când nu beneficiază de alimente, primesc, în locul acestora, valoarea financiară neimpozabilă a normei de hrană la care au dreptul.”
De aici rezultă că norma de hrană nu reprezintă un venit asimilat salariului, nu este un drept salarial, nefiind impozabil.
Cu alte cuvinte, această normă de hrană are o destinaţie specială, fiind afectată în mod exclusiv desfăşurării activităţii şi pregătirii militare şi că, de regulă, hrănirea se face în natură, în limita unor plafoane calorice şi doar excepţional categoriile care beneficiază de prevederile acestei legi primesc contravaloarea valorică a normei de hrană.
Faţă de aceste considerente, în temeiul art. 399 şi următoarele din Codul de procedură civilă instanţa a respins contestaţia la executare.
Fiind în culpă procesuală, conform art. 274 din Codul de procedură civilă a fost obligată contestatoarea să achite intimatului cheltuieli de judecată în sumă de 1000 lei, reprezentând onorariu avocat.
Împotriva acestei sentinţa a formulat recurs contestatoarea. Aceasta a arătat că norma de hrană are un caracter permanent, stabil şi că nu există nici un motiv ca aceasta să fie exceptată de la calculul pensiei de întreţinere. Acest venit se încadrează în dispoziţiile art. 409 lit. a CPC fiind inclusă în categoria de salarii şi alte venituri periodice realizate din muncă, destinate asigurării mijloacelor de întreţinere a debitorului obligaţiei de întreţinere. De asemenea, s-a criticat soluţia instanţei referitoare la acordarea în totalitate a cheltuielilor de judecată, deşi a fost respinsă excepţia tardivităţii.
În concluzie, recurenta a solicitat admiterea recursului şi modificarea sentinţei recurate.
În drept, recurenta a invocat dispoziţiile art. 274, 399 şi urm., 409, 304 ind.1, 312 CPC din 1865.
Prin întâmpinare, intimatul a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată, arătând că norma de hrană are o destinaţie specială şi nu poate fi luată ca bază de calcul pentru obligaţia de întreţinere conform art. 409 al. 7 CPC din 1865 .
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa constată următoarele:
Astfel cum s-a susţinut şi în întâmpinare de către intimat, norma de hrană prevăzută de OG 26/1994, chiar dacă este într-adevăr un venit permanent şi stabil, se încadrează în veniturile cu destinaţie specială prevăzute de art. 409 al. 7 CPC din 1865, fiind astfel exceptate de la urmărire pentru orice fel de datorii. Argumentele care duc la o asemenea concluzie sunt corect reţinute prin sentinţa recurată, şi ţin de scopul urmărit de legiuitor prin instituirea acestui drept pentru personalul din sectorul de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională, de faptul că regula este acordarea acestui drept în natură, excepţia fiind acordarea sub formă de echivalent bănesc şi de faptul că atunci când se acordă în bani, suma respectivă este neimpozabilă.
În ceea ce priveşte susţinerea recurentei conform căreia în mod greşit prima instanţă a obligat-o la plata integrală a cheltuielilor de judecată suportate de către intimat la fond, tribunalul apreciază că şi sub acest aspect soluţia dată prin sentinţa recurată este corectă, neavând relevanţă din punctul de vedere al art. 276 CPC din 1865 dacă a fost respinsă excepţia tardivităţii invocată de către intimat, atât timp cât contestaţia la executare formulată de către contestatoare a fost găsită neîntemeiată în întregime.
Având în vedere aceste considerente, în temeiul art. 312 CPC din 1865, tribunalul va respinge recursul ca nefondat, urmând a face la rândul său aplicarea dispoziţiilor art. 274 CPC din 1865 cu privire la cheltuielile de judecată suportate de către intimat în această fază procesuală.
