„Litigiu de muncă” – cotă parte din profitul societăţii.
Prin sentinţa civilă nr. 414/24 martie 2009, Tribunalul Mureş a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul B.D. în contradictoriu cu pârâta S.C. P. S.A. şi, drept consecinţă:
– a obligat pârâta la plata în favoarea reclamantului a sumei de 9.052 lei, reprezentând cotă-parte din profit pe anii 2005 -2006;- a dispus că suma mai sus menţionată va fi reactualizată în funcţie de rata inflaţiei, calculată începând cu data scadenţei şi până la data plăţii integrale a debitului;
– a respins restul pretenţiilor reclamantului;
– a obligat pârâta la plata în favoarea reclamantului a sumei de 1.000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut, în primul rând, că prin încheierea de şedinţă din 26 februarie 2009 a respins excepţiile invocate de pârâtă prin întâmpinare, respectiv: excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţia prematurităţii introducerii acţiunii şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului.
Din cuprinsul încheierii menţionate rezultă că pentru adoptarea soluţiei de respingere a excepţiei prescripţiei, tribunalul a apreciat că dispoziţiile art. 166 din Codul muncii sunt speciale şi derogatorii faţă de cele ale art. 283 alin. 1 lit. e) din acelaşi act normativ, iar cota de profit intră în categoria altor venituri salariale, termenul de prescripţie fiind de 3 ani.
Cu referire la excepţia prematurităţii, s-a reţinut că aceasta este neîntemeiată deoarece acţiunea are ca obiect recunoaşterea unui drept al cărui cuantum este determinabil prin prisma prevederilor contractelor colective de muncă la nivel superior (ramură şi grup de unităţi), astfel încât reclamantul invocă un drept actual.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active, s-a constatat ca reclamantul a avut calitatea de angajat al societăţii pârâte în perioada aflată în litigiu, excepţia menţionată fiind apreciată, prin urmare, ca neîntemeiată.
Procedând, în continuare, la examinarea fondului cauzei, tribunalul a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 41 alin. 2 lit. a) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2005-2006, în categoria drepturilor de natură salarială se include şi cota-parte din profit ce se repartizează salariaţilor, care este de până la 10% în cazul societăţilor comerciale, iar conform prevederilor art. 41 alin. 3 din acelaşi act, părţile contractului colectiv de muncă la nivel de unitate au libertatea de a stabili condiţii de diferenţiere, de diminuare sau chiar de anulare a participării salariaţilor la fondul de stimulare din profit, ambele prevederi regăsindu-se şi în Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007-2010 (art. 42 alin. 2 lit. a), respectiv art. 42 alin. 3).
Cum însă, prin prevederile art. 139 din Contractele colective de muncă la nivel de unitate din anii 2005-2007, părţile nu au hotărât diminuarea sau anularea participării salariaţilor la profit, s-a apreciat că acest drept le-a fost recunoscut implicit, singura chestiune ce urma a fi stabilită prin negocieri separate, deci prin act adiţional, fiind cea a diferenţierii şi a stabilirii modalităţii concrete de acordare.
S-a mai reţinut, de asemenea, că existenţa dreptului salariaţilor la cota –parte din profit este garantată şi de art. 30 din Legea nr. 130/1996, raportat la art. 41 alin. 5 din Constituţie, neîndeplinirea de către societatea pârâtă a obligaţiei imperative stabilite în sarcina sa prin dispoziţiile art. 139 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate – aceea de detaliere prin act adiţional a modalităţii de acordare a participării salariaţilor la profit – fiind de natură a atrage răspunderea juridică, inclusiv patrimonială, a acesteia, cu atât mai mult cu cât dispoziţiile art. 9 şi ale art. 145 din acelaşi act interzic orice limitări ale drepturilor salariale şi obligă la interpretarea clauzelor contractuale în favoarea salariaţilor, astfel de reguli imperative fiind statuate şi prin art. 38 din Codul muncii.
Pentru considerentele expuse, tribunalul a admis în parte acţiunea, în sensul acordării în favoarea reclamantului a sumei reprezentând cota-parte de 10% din profitul realizat de societatea pârâtă în perioada de referinţă aflată în litigiu, corelativ cu reactualizarea acesteia în funcţie de rata inflaţiei, începând cu data scadenţei şi până la data plăţii integrale a debitului, conform prevederilor art. 1082 din Codul civil şi ale art. 161 alin. 4 din Codul muncii.
S-a apreciat, însă, că nu sunt întemeiate – fiind astfel, respinse – pretenţiile având ca obiect acordarea de daune-interese, sub acest aspect reţinându-se că prejudiciul material cauzat prin executarea cu întârziere de către pârâtă a obligaţiei de plată a drepturilor salariale pretinse în cauză este reparat prin reactualizarea sumelor în funcţie de rata inflaţiei.
De asemenea, făcând aplicarea prevederilor art. 274 Cod procedură civilă, tribunalul a obligat pârâta la plata în favoarea reclamantului a sumei de 1.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată (onorariu avocaţial).
Împotriva hotărârii anterior descrise a declarat recurs pârâta S.C. P. S.A. (devenită, prin reorganizare – OMV P. S.A.), solicitând modificarea acesteia, în sensul respingerii integrale a acţiunii reclamantului.
Prin intermediul memoriului cuprinzând motivele căii de atac promovate, pârâta a reiterat excepţiile invocate în faţa primei instanţe, susţinând că acestea au fost în mod greşit respinse.
Astfel, referindu-se la excepţia lipsei calităţii procesuale active, pârâta a arătat că reclamantul nu are calitatea de creditor în raportul juridic de drept substanţial – obligaţional invocat, deoarece prevederile art. 139 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate – pe care acesta şi-a întemeiat pretenţiile formulate, creează doar premisele acordării unui drept patrimonial în favoarea salariatului, în sensul că acesta poate fi generat exclusiv ca rezultat al negocierilor purtate între patronat şi sindicat.
În ceea ce priveşte excepţia prematurităţii introducerii acţiunii în justiţie, pârâta a susţinut că, prin raportare la aceeaşi prevedere contractuală, dreptul de participare al salariaţilor la profit nu s-a născut, deoarece nu au avut loc negocierile menţionate, în urma cărora să se fi stabilit în mod expres cota de participare la profit, modalitatea concretă de acordare a acesteia şi condiţiile de diferenţiere între salariaţi.
În fine, cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, pârâta a susţinut că în cauză este aplicabil termenul de 6 luni, prevăzut de art. 283 lit. e) din Codul muncii, iar nu cel de 3 ani, prevăzut de lit. c) din acelaşi articol, deoarece solicitarea unei cote-părţi din profitul realizat de societatea angajatoare vizează alte venituri decât drepturile salariale izvorâte din contractul individual de muncă.
Referindu-se la modul de soluţionare a fondului cauzei de către prima instanţă, pârâta a apreciat acţiunea reclamantului ca neîntemeiată, susţinând că prevederile art. 42 alin. 3 din contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional, ca şi cele ale art. 139 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate nu instituie decât vocaţia salariaţilor la acordarea unei cote din profit, vocaţie care poate deveni un drept exclusiv doar ca rezultat al unei negocieri patronat-sindicat, pe deplin absentă în cauza de faţă.
S-a mai susţinut că, pentru ipoteza în care, ad absurdum, s-ar interpreta ca din cuprinsul art. 139 al contractului colectiv de muncă rezultă un drept acordat salariaţilor, acest drept este afectat de o condiţie suspensivă dublă, de asemenea neîndeplinită, în speţă, respectiv realizarea de profit de către societatea pârâtă şi negocierea cu organizaţia sindicală reprezentativă.
În fine, pârâta a precizat că repartizarea profitului către salariaţi este imperativ necesar a fi reflectată în hotărârile adunării generale a acţionarilor, însă, după cum rezultă fără echivoc din probele administrate în cauză, o astfel de decizie nu a fost luată în niciunul dintre anii 2005-2007.
Pentru considerentele expuse şi prin invocarea prevederilor art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, pârâta a solicitat respingerea acţiunii.
Prin întâmpinarea formulată, reclamantul a susţinut legalitatea şi temeinicia hotărârii primei instanţe.
La primul termen de judecată, pârâta şi-a completat motivele de recurs prin invocarea prevederilor art. 304 pct. 3 Cod procedură civilă, cu referire la susţinerea excepţiei necompetentei teritoriale a Tribunalului Mureş în soluţionarea cauzei.
De asemenea, a invocat excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 298 alin. 2, teza finală – „orice alte dispoziţii contrare” – din Legea nr. 53/2003 (Codul muncii).
Drept consecinţă, prin încheierea din 20 august 2009, instanţa a dispus suspendarea judecăţii recursului şi sesizarea Curţii Constituţionale, care, prin decizia nr. 107/4 februarie 2010, a respins excepţia menţionată ca fiind inadmisibilă.
După repunerea cauzei pe rol, pârâta şi-a menţinut criticile de nelegalitate anterior expuse, iar din examinarea acestora, prin raportare la probele administrate şi dispoziţiile legale incidente, curtea de apel constată că prima instanţă a dat o soluţie corectă excepţiilor invocate.
Astfel, cu referire la calitatea procesuală activă, trebuie observat că aceasta presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi cel care se pretinde a fi titularul dreptului afirmat, condiţie care în cauza dedusă judecăţii este îndeplinită, întrucât pretenţiile de natură salarială invocate de reclamant derivă din perioada în care acesta era angajat societăţii pârâte.
În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, în mod greşit se susţine de către pârâtă că ar fi incidente prevederile art. 283 alin. 1 lit. e) din Codul muncii, respectiv termenul de prescripţie de 6 luni, sub acest aspect impunându-se a se reţine caracterul special şi derogatoriu al dispoziţiilor art. 166 şi ale art. 283 alin. 1 lit. c) din acelaşi act normativ, deoarece participarea salariaţilor la cota-parte din profitul angajatorului nu presupune acordarea unor drepturi de altă natură decât cea salarială, termenul de prescripţie fiind, prin urmare, cel de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, termen care în cauză a fost respectat.
De asemenea, nu este fondată nici critica vizând modul de soluţionare a excepţiei prematurităţii, deoarece pentru ca o cerere de chemare în judecată să poată fi considerată ca prematur introdusă, este necesar a se constata că nu a fost urmată o procedură prealabilă sau că nu a fost respectat un anume termen, înainte de înregistrarea acţiunii, ceea ce în speţă, nu este cazul.
Examinând, totodată, şi excepţia necompetentei teritoriale a Tribunalului Mureş în soluţionarea cauzei – excepţie invocată de pârâtă prin intermediul memoriului cuprinzând completarea motivelor de recurs, Curtea observă că în mod greşit se susţine incidenţa în cauză a prevederilor art. 72 din Legea nr. 168/1999 – respectiv competenţa instanţei în a cărei circumscripţie îşi are sediul unitatea, sub acest aspect impunându-se a se reţine faptul că norma legală evocată vizează soluţionarea conflictelor de drepturi, astfel cum acestea sunt definite de art. 248 alin. 3 din Codul muncii. Or, în cauza dedusă judecăţii au prioritate de aplicare dispoziţiile speciale cuprinse în art. 284 alin. 2 din Codul muncii, care reglementează competenţa teritorială a instanţelor investite cu soluţionarea conflictelor de muncă, astfel cum acestea sunt definite de art.248 alin. 1 din acelaşi act normativ – categorie din care face parte şi litigiul supus examinării.
În schimb, Curtea constată ca fiind întemeiate criticile vizând modul de soluţionare a fondului cauzei de către prima instanţă, apreciind că sub acest aspect se impune a fi făcute următoarele precizări:
Este adevărat că, potrivit dispoziţiilor art. 41 alin. 2 lit. a) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2005-2006, reluate şi de cel pe anii 2007-2010 ( în art. 42 alin. 2 lit. a), în categoria drepturilor de natură salarială se include şi cota – parte din profit ce se repartizează salariaţilor, care este de până la10% în cazul societăţilor comerciale.
Însă, cu referire la beneficiul acestui drept, nu pot fi ignorate prevederile art. 139 din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pe anii 2005-2007, în conformitate cu care „cota de participare a salariaţilor P. S.A. la profitul anual, modalitatea concretă de acordare, precum şi condiţiile de diferenţiere vor fi stabilite prin negociere cu FSLI P.” ( organizaţia sindicală reprezentativă).
Raportat la conţinutul clauzei contractuale enunţate, este evident faptul că aceasta nu generează prin ea însăşi dreptul salariaţilor la acordarea cotei de participare la profitul societăţii pârâte, naşterea şi existenţa de sine stătătoare a unui astfel de drept fiind condiţionată, în primul rând, de înregistrarea unui profit la sfârşitul fiecărui an din perioada de referinţă aflată în litigiu, iar în al doilea rând, de rezultatul negocierilor care trebuiau purtate cu sindicatul pentru determinarea în concret a cotei de participare, a modalităţii de acordare şi a criteriilor de diferenţiere între salariaţi.
În mod greşit s-a apreciat de către prima instanţă că societatea pârâtă se află în culpă şi, prin urmare, este datoare să răspundă patrimonial faţă de foştii săi salariaţi, întrucât nu şi-a îndeplinit obligaţia de încheiere a unui act adiţional la contractul colectiv de muncă, prin care să detalieze modalităţile de acordare a cotei de participare la profit. Au fost ignorate, sub acest aspect, prevederile art. 3 alin. 6 din Legea nr. 130/1996, care dispun că „în cazul în care patronatul nu angajează negocierea, aceasta are loc la cererea organizaţiei sindicale sau a reprezentanţilor salariaţilor, după caz, în termen de 15 zile de la formularea cererii” .
Prin urmare, chiar dacă societatea pârâtă nu a declanşat procedura negocierii prevăzute de art. 139 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, obligaţie care îi revenea, conform prevederilor art. 3 alin. 5 din Legea nr. 130/1996, tot la fel de adevărat este că şi organizaţia sindicală putea şi trebuia să aibă iniţiativa negocierii în vederea determinării cotei de participare la profit a salariaţilor pe care îi reprezenta, a modalităţii concrete de acordare a acesteia şi a condiţiilor de diferenţiere.
Cum negocierile pretinse de clauza contractuală invocată în susţinerea acţiunii nu au avut loc datorită culpei ambelor părţi, Curtea constată că pretenţia reclamantului este nefondată, acesta neavând la dispoziţie un drept deschis „ope legis” pentru a beneficia de cota-parte din profitul societăţii pârâte, drept la care face trimitere contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional, cu atât mai mult cu cât acesta nu a fost solicitat în perioada în care mai avea calitatea de angajat.
Pe de altă parte, trebuie avut în vedere faptul că pârâta este o societate comercială cu capital privat, constituită în baza Legii nr. 31/1990, prin urmare, sub aspectul modalităţii de repartizare a profitului, este supusă reglementărilor cuprinse în actele constitutive, precum şi dispoziţiilor imperative ale art. 183 din actul normativ menţionat, în sensul adoptării unei astfel de măsuri de către adunarea generală a acţionarilor, pentru fiecare exerciţiu financiar. Cum pentru perioada de referinţă aflată în litigiu nu s-a făcut dovada existenţei vreunei hotărâri a adunării generale a acţionarilor prin care să se fi aprobat participarea salariaţilor la o cotă-parte din profitul societăţii şi nu a fost urmată nici procedura negocierii impusă de art. 139 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, în mod neîntemeiat se susţine că în sarcina pârâtei subzistă obligaţia de plată a dreptului pretins prin acţiune, astfel că soluţia primei instanţe nu poate fi privită decât ca o ingerinţă nepermisă în dreptul de proprietate privată, garantat atât de Constituţia României, cât şi de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În fine, Curtea subliniază faptul că nu pot fi reţinute în speţă – ca temei legal pentru acordarea cotei de participare a salariaţilor la profitul societăţii pârâte – nici dispoziţiile O.G. nr.64/2001, deoarece acest act normativ reglementează exclusiv repartizarea profitului la societăţile naţionale, companiile naţionale şi societăţile comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, precum şi la regiile autonome.
Pentru considerentele expuse, observând că prevederea contractuală invocată în susţinerea acţiunii creează în favoarea salariaţilor doar premisele negocierii unui eventual drept de a participa la beneficiul (profitul) societăţii pârâte şi numai dacă s-a decis în acest sens printr-o hotărâre a acţionarilor, Curtea va admite calea de atac dedusă judecăţii, reţinând incidenta motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Prin urmare, în temeiul dispoziţiilor 312 alin. 1 Cod procedură civilă, va modifica în parte hotărârea primei instanţe, în sensul respingerii integrale a acţiunii.
