Analizând actele şi lucrările dosarului, prin prisma dispoziţiilor art. 488 pct. 8 Noul Cod de procedură civilă şi recursul declarat de reclamantul P.F., Curtea constată că acesta este întemeiat.
Sentinţa recurată a avut drept obiect contestaţia formulată de reclamant împotriva Dispoziţiei I.G.P.R. nr. 3738/10.07.2013 prin care în baza art. 59, 60 şi 61 din Legea nr. 360/2001 reclamantul a fost sancţionat disciplinar cu „mustrare scrisă” prevăzută de art. 58 lit. a din Legea nr. 360/2002 şi respectiv de art. 17 lit. a din Ordinul MAI nr. 400/2004 pentru abaterea prevăzută de art. 57 lit. b din Legea nr. 360/2002 şi respectiv de art. 12 alin.1 lit. b din Ordinul MAI nr. 400/2004 privind regimul disciplinar al personalului din Ministerul Administraţiei şi Internelor.
Prioritar analizei criticilor punctuale de recurs formulate de recurent se impune a se analiza chestiunea invocată în primul rând de către recurent, respectiv, incidenţa în cauză şi efectele deciziei de neconstituţionalitate nr. 392/2.07.2014 decizie publicată în Monitorul Oficial în cursul soluţionării prezentului recurs.
Astfel, Curtea reţine că prin Decizia Curţii Constituţionale nr 392/2014, general obligatorie, s-au declarat neconstituţionale prevederile art. 59 alin. (2), art. 60 alin. (1) şi ale art. 62 alin. (3) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului.
Potrivit art. 59 alin 2 din Legea nr. 360/2002 procedura cercetării prealabile se reglementează prin ordin al ministrului administraţiei şi internelor.
În art. 60 alin. 1 din aceeaşi lege se prevede că aplicarea sancţiunilor disciplinare se face potrivit competenţelor stabilite prin ordin al ministrului administraţiei şi internelor, după expirarea termenului de contestare, prevăzut la art. 61 alin. 1.
Potrivit art. 62 alin. 3 din aceeaşi lege Consiliile de disciplină îşi desfăşoară activitatea în baza regulamentului aprobat prin ordin al ministrului de interne.
Curtea constată că, în temeiul acestor dispoziţii legale, a fost emis Ordinul Ministrului Administraţiei şi Internelor nr. 400/2004 privind regimul disciplinar al personalului din Ministerul Administraţiei şi Internelor, ordin care stabileşte principiile, termenele şi condiţiile în care se desfăşoară procedura cercetării prealabile, recompensele şi sancţiunile, activitatea comisiilor de disciplină precum şi aplicarea şi contestarea sancţiunilor în cazul poliţiştilor.
În considerentele deciziei de neconstituţionalitate s-a reţinut că „poliţistul este funcţionar public civil, cu statut special, potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr. 360/2002, şi că, în conformitate cu art. 2 alin. 1 din aceeaşi lege, poliţistul este învestit cu exerciţiul autorităţii publice. În considerarea acestor prevederi legale, statutul său juridic cunoaşte elemente derogatorii de la dispoziţiile generale care reglementează raporturile de muncă, respectiv Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011. Astfel, poliţistul este subiect al unui raport de serviciu, raport care ia naştere, se execută şi încetează în condiţii speciale.
Răspunderea disciplinară, conform art. 4 alin. 2 şi cap. IV din Legea nr. 360/2002, se referă la modul de executare a raporturilor de serviciu şi, în condiţiile angajării acestei răspunderi, este afectată executarea raportului de serviciu, putându-se ajunge chiar la încetarea acestuia. De aceea, Curtea reţine că răspunderea disciplinară, ţinând de statutul poliţistului, trebuie reglementată, potrivit art. 73 alin. 3 lit. j din Constituţie, prin lege organică, respectiv Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, lege specială în sensul art. 1 alin. 2 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii.
Or, dispoziţiile legale criticate nu numai că nu reglementează procedura disciplinară prealabilă, aplicarea sancţiunilor disciplinare sau activitatea consiliului de disciplină, ci deleagă reglementarea acestor aspecte importante ministrului de resort care este abilitat să adopte ordine. Aşadar, se ajunge la situaţia ca un aspect esenţial care vizează executarea şi/sau încetarea raporturilor de serviciu să fie reglementat printr-un act administrativ, care, de altfel, în cazul de faţă, nici măcar nu a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, ceea ce este de natură să confere un caracter iluzoriu posibilităţilor autorului excepţiei de neconstituţionalitate de a se apăra în mod eficient. În aceste condiţii, persoana cercetată disciplinar nu cunoaşte regulile după care se desfăşoară procedura, având în vedere că actul administrativ nu este accesibil şi deci nici opozabil. Normele privind cercetarea disciplinară trebuie să respecte anumite cerinţe de stabilitate şi previzibilitate. Or, delegarea de atribuţii de a stabili aceste norme unui membru al Guvernului, prin emiterea unor acte cu caracter administrativ ce au caracter infralegal, determină o stare de incertitudine juridică, acest gen de acte având, de obicei, un grad sporit de schimbări succesive în timp”.
În ce priveşte criticile pârâtelor referitoare la inaplicabilitatea în cauză a efectelor deciziei de neconstituţionalitate care ar produce efecte numai pentru viitor, Curtea reţine că instanţa de contencios constituţional a statuat expressis verbis şi cu caracter obligatoriu care însoţeşte inclusiv considerentele pe care se sprijină (în sensul deciziei Plenului nr. 1/1995) faptul că dispoziţiile declarate neconstituţionale nu se vor mai aplica în cauza în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate şi nici în cauzele pendinte în faţa instanţelor judecătoreşti în care respectivele dispoziţii legale sunt aplicabile. (decizia nr. 766/15.06.2011, decizia nr. 1615/2011, decizia nr. 223/2012, decizia nr. 54/2014).
O interpretare similară a făcut obiectul deciziei nr. 12/2011 pronunţate în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în care s-a statuat că prin declararea ca neconstituţională a dispoziţiilor art. 5 alin. 1 teza I din Legea nr. 221/2009, acestea şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor de neconstituţionalitate.
Astfel, Curtea reţine că în speţă decizia de neconstituţionalitate este pe deplin aplicabilă, dat fiind faptul că litigiul este pendinte, indiferent de data emiterii deciziei contestate.
Curtea mai reţine că decizia de sancţionare disciplinară contestată în cauză se întemeiază în parte şi pe dispoziţiile legale declarate neconstituţionale şi în parte pe Ordinul Ministrului emis tocmai în baza respectivelor dispoziţii legale declarate neconstituţionale.
În continuare Curtea reţine că, contrar susţinerilor pârâtelor intimate, în aplicarea dispoziţiilor legale declarate neconstituţionale, ordinul ministrului nu se rezumă doar la a dubla dispoziţiile legii în baza căreia a fost emis ci, reglementează detaliat pe de o parte procedura disciplinară prealabilă şi pe de altă parte procedura aplicării sancţiunilor dar şi a contestării acestora. Singurul aspect unde dispoziţiile din ordin le dublează şi le reiau pe cele din lege sunt cazurile ce constituie abateri disciplinare şi respectiv sancţiunile disciplinare aplicabile. De subliniat este faptul că în ce priveşte competenţa de a aplica sancţiunea disciplinară legea nu conţine prevederi exprese lăsând doar în sarcina actelor juridice infralegale reglementarea acestui aspect.
În lumina acestor considerente şi în aplicarea deciziei de neconstituţionalitate Curtea reţine că decizia contestată şi menţinută de instanţa de fond a rămas fără suportul juridic procedural atât sub aspectul procedurii cercetării prealabile dar şi al competenţei organului emitent, întreaga argumentaţie a părţilor cât şi analiza instanţei de fond făcându-se prin raportate la dispoziţiile legale şi respectiv infralegale devenite inaplicabile.
Faţă de aceste considerente nu se mai impune a analiza celelalte critici de recurs, toate făcând referire la interpretarea dispoziţiilor legale şi infralegale constatate ca inaplicabile.
Având în vedere considerentele de fapt şi de drept mai sus expuse, Curtea, raportat la prevederile art. 496 alin. 2 Noul Cod de procedură civilă, Curtea va admite recursul declarat de reclamant, va casa sentinţa recurată şi rejudecând va admite acţiunea formulată de reclamantul P.F. în contradictoriu cu pârâţii I.G.P.R. şi M.A.I. şi, în consecinţă va anula Dispoziţia I.G.P.R. nr. 3738/10.07.2013 şi Ordinul M.A.I. nr. II/4278/12.08.2013.
Totodată va lua act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată în recurs.
