Procedura insolvenţei. Executarea silită împotriva persoanelor prevăzute la articolul 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006


Procedura insolvenţei. Executarea silită împotriva persoanelor prevăzute la articolul 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006

Textul legal are în vedere ipoteza în care, urmare a admiterii de către instanţă a acţiunii în răspundere întemeiată pe dispoziţiile art. 138 din Legea nr. 85/2006, persoanele responsabile de cauzarea stării de insolvenţă a debitorului persoană juridică refuză să execute de bună voie hotărârea pronunţată de judecătorul sindic, astfel că, pentru a se putea acoperi pasivul debitorului insolvent este necesară trecerea la executarea silită a bunurilor din averea personală a celor obligaţi la suportarea unei părţi din pasiv.

– Articolul 142  alin. 1 din Legea nr.85/2006.

 Având în vedere norma cuprinsă în alin.2 al art. 142 din Legea nr. 85/2006, creditorii au posibilitatea ca după închiderea procedurii falimentului să-şi recupereze creanţele împotriva persoanelor culpabile de starea de insolvenţă a debitorului în urma repartizării sumelor de către executorul judecătoresc, în temeiul tabelului definitiv consolidat de creanţe, pus la dispoziţia sa de către lichidator, fiind lipsite de fundament juridic afirmaţiile recurentei că ar fi trebuit aşteptat de către judecătorul sindic soluţionarea irevocabilă a cererii de atragere a răspunderii administratorului societăţii debitoare.

 (CURTEA DE APEL BUCUREŞTI – SECŢIA A V-A CIVILĂ,

DECIZIA CIVILĂ NR. 2179 din 06.12.2012)

 

 Prin sentinţa civilă nr.252/27.03.2012 pronunţată de Tribunalul Giurgiu in dosarul nr.563/122/2011 a fost respinsă cererea formulată de creditorul AFPM Giurgiu privind angajarea răspunderii personale a fostului administrator pârâtul B G (decedat) ca rămasă fără obiect şi s-a dispus închiderea procedurii in baza art.131 din Legea nr.85/2006.

 Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut că prin raportul final întocmit de către lichidatorul judiciar CII  C L s-a solicitat închiderea procedurii insolvenţei în contra debitorului SC V I SRL.

 Raportul final a fost supus discuţiei Adunării creditorilor care l-a aprobat, astfel cum a fost întocmit.

 În cuprinsul său au fost menţionate toate activităţile şi operaţiunile desfăşurate de lichidator pe parcursul procedurii insolvenţei în scopul realizării creanţelor creditorilor menţionaţi în tabelul definitiv.

 Creanţele creditorilor menţionaţi în tabelul definitiv nu au putut fi acoperite în cursul procedurii de insolvenţă urmate, pentru că nu au fost identificate bunuri în patrimoniul debitorului care să poată fi valorificate în vederea acoperirii creanţelor creditorilor înregistrându-se un pasiv în sumă de 49.651,25 lei.

 Astfel, se constată că în conformitate cu prevederile art. 131  din Legea 85/2006, se impune închiderea procedurii de insolvenţă, descărcarea participanţilor de îndatoriri şi radierea debitorului din evidenţele de la registrul comerţului, fiind îndeplinite toate cerinţele legale.

 În ceea ce priveşte cererea creditorul AFP de atragere a răspunderii patrimoniale a pârâtului B G, în calitate de administrator al debitorului pentru pasivul social în sumă de 49.651,25 lei, tribunalul o constată ca rămasă fără obiect întrucât pârâtul a decedat aşa cum o atestă documentele de stare civilă depuse la dosarul cauzei de autorităţile locale, la solicitarea instanţei.

 Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs creditoarea AVAS solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

 In motivarea recursului s-a arătat cu privire la cererea de atragere a răspunderii patrimoniale faptul că instanţa de fond a respins această cerere ca rămasă fără obiect deşi respingerea acţiunii ţine in mod evident de excepţia capacităţii de folosinţă a pârâtului şi nu de fondul cauzei.

 Recurenta a mai criticat sentinţa şi sub aspectul soluţiei de închidere a procedurii, arătând in esenţă că măsura închiderii procedurii poate fiu dispusă numai după soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cererii de atragere a răspunderii patrimoniale a organelor de conducere ale debitorului.

 In drept s-au invocat prevederile art.17 din Legea nr.146/1997, art.40 ind.1 din OUG nr.208/2002, modificată prin OG nr.36/2004 şi art.86 din OUG nr.51/1998.

 La termenul de judecată din data de 6.12.2012 Curtea a invocat ca şi motiv de ordine publică excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a pârâtului B G.

 Analizând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate, in raport de actele şi lucrările dosarului şi de motivul de ordine publică invocat din oficiu, Curtea reţine următoarele:

 In ceea ce priveşte soluţionarea cererii de atragere a răspunderii patrimoniale a pârâtului B G, Curtea apreciază să soluţia de respingere a acestei cereri este corectă, însă nu ca urmare a rămânerii fără obiect a acestei cereri, ci pentru lipsa capacităţii de folosinţă a pârâtului. In acest sens Curtea reţine că potrivit documentelor de la dosarul de fond, respectiv extrasul de deces emis de C L al C V (fila 255 dosar de fond) pârâtul B G a decedat la data de 9.06.2011, astfel că la data formulării cererii de atragere a răspunderii patrimoniale, respectiv 23.01.2012, acesta nu mai avea capacitate de folosinţă.

 Referitor la criticile aduse soluţiei de închidere a procedurii in temeiul art.131 din Legea nr.85/2006 Curtea apreciază că sunt nefondate pentru următoarele considerente:

 Art.131 din Legea nr.85/2006 se referă la “orice stadiu al procedurii” dând judecătorului sindic posibilitatea de aprecierea asupra oportunităţii închiderii procedurii dacă in averea debitorului nu se mai găsesc bunuri care să servească scopului lichidării.

 Astfel, instanţa are competenţa de a decide dacă, în condiţiile concrete ale cazului, a închide procedura se poate repercuta negativ asupra demersurilor care însoţesc şi executarea hotărârii obţinute în acţiunea reglementată de art. 138 din Legea nr. 85/2006.

 Potrivit art. 142 alin.1 din Legea nr. 85/2006, ” executarea silită împotriva persoanelor prevăzute la art. 138 alin.1 se efectuează de către executorul judecătoresc conform Codului de procedură civilă” iar conform alin. 2 “după închiderea procedurii falimentului, sumele rezultate din executarea silită vor fi repartizate de către executorul judecătoresc, în conformitate cu prevederile prezentei legi, în temeiul tabelului definitiv consolidat de creanţe pus la dispoziţia sa de către lichidator”

 Textul legal are în vedere ipoteza în care, urmare a admiterii de către instanţă a acţiunii în răspundere întemeiată pe dispoziţiile art. 138 din Legea nr. 85/2006, persoanele responsabile de cauzarea stării de insolvenţă a debitorului persoană juridică refuză să execute de bună voie hotărârea pronunţată de judecătorul sindic, astfel că, pentru a se putea acoperi pasivul debitorului insolvent este necesară trecerea la executarea silită a bunurilor din averea personală a celor obligaţi la suportarea unei părţi din pasiv.

 În această situaţie legiuitorul a prevăzut că executarea silită a persoanelor responsabile se face de către executorul judecătoresc, în conformitate cu prevederile Codului de procedură civilă. Cu alte cuvinte, prerogativa executării silite faţă de asemenea persoane este recunoscută executorului judecătoresc, ea realizându-se potrivit dispoziţiilor din dreptul comun, deci, de art. 373 şi următoarele C.proc.civ. , judecătorul sindic neavând posibilitatea legală de a stabili prin hotărârea de închidere a procedurii modalitatea de punere în executare a hotărârii de atragere a răspunderii.

 Având în vedere norma cuprinsă în alin.2 al art. 142 din Legea nr. 85/2006, creditorii au posibilitatea ca după închiderea procedurii falimentului să-şi recupereze creanţele împotriva persoanelor culpabile de starea de insolvenţă a debitorului în urma repartizării sumelor de către executorul judecătoresc, în temeiul tabelului definitiv consolidat de creanţe, pus la dispoziţia sa de către lichidator, fiind lipsite de fundament juridic afirmaţiile recurentei că ar fi trebuit aşteptat de către judecătorul sindic soluţionarea irevocabilă a cererii de atragere a răspunderii administratorului societăţii debitoare.

 De asemenea, se poate observa că, potrivit aceleiaşi reglementări, după închiderea procedurii sarcina repartizării sumelor provenite din executarea silită a patrimoniului persoanelor vinovate de cauzarea insolvenţei nu revine lichidatorului, ci executorului judecătoresc, tocmai datorită faptului că, după închiderea procedurii practicianul este descărcat de orice îndatoriri sau responsabilităţi cu privire la procedură, debitor şi averea sa, creditori, titulari de garanţii, acţionari sau asociaţi, aşa cum se statuează în art. 136 din Legea nr. 85/2006. Aceasta nu înseamnă în nici un caz, că creditorii vor fi puşi în imposibilitate de a-şi valorifica drepturile obţinute împotriva acestor persoane, nemaiavând posibilitatea legală să execute silit individual bunurile lor.

Curtea constată că închiderea procedurii nu este o întrerupere artificială a oricărui efect al actelor juridice săvârşite anterior, cum este şi cazul acţiunii formulate în contradictoriu cu administratorul societăţii, având ca obiect antrenarea răspunderii acestuia. De asemenea, nu reprezintă pentru participanţi, anihilarea drepturilor sau obligaţiilor născute în legătură cu actele sau faptele executate înăuntrul procedurii; efectele hotărârii judecătoreşti de închidere a procedurii trebuie considerate doar în privinţa continuării operaţiunilor de lichidare.

 Nu în ultimul rând, prin Legea nr. 85/2006 nu s-a instituit  în sarcina judecătorului sindic obligaţia ca, anterior închiderii procedurii, să aştepte soluţionarea irevocabilă a cererii de atragere a răspunderii administratorului societăţii debitoare. Pentru aceste considerente,  susţinerile recurentei sunt fără relevanţă atâta timp cât s-a reţinut că închiderea procedurii se putea dispune necondiţionat de soluţionarea unei cereri de atragere a răspunderii.

 Prin urmare, faţă de cele reţinute mai sus, Curtea, in temeiul art.312 alin.4 C.pr.civ. a admis recursul, a casat in parte sentinţa recurată in sensul că a respins cererea privind angajarea răspunderii patrimoniale a pârâtului B G ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de capacitate de folosinţă, menţinând restul dispoziţiilor sentinţei atacate.