SECŢIA A III-A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE CU MINORI
SECŢIA A III-A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE CU MINORI
ŞI DE FAMILIE
ŞI DE FAMILIE
1) Conform dispoziţiilor art. 16 alin. 2 din Legea nr. 272/2004, instanţa luând în considerare, cu prioritate, interesul superior al copilului, poate limita exercitarea dreptului de vizitare al părintelui căruia nu i-a fost încredinţat copilul, dacă există motive temeinice de natură a periclita dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială a copilului.
(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI – SECŢIA A III-A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE CU MINORI ŞI DE FAMILIE – DOSAR NR.17519/300/2009 (nr. vechi 1152/2011) – DECIZIA CIVILĂ NR.1201/10.10.2011)
Prin acţiunea înregistrată la data de 24.09.2009, sub nr.17519/300/2009, pe rolul Judecătoriei sectorului 2, reclamanta G.N. a chemat în judecată pe pârâtul S.D., solicitând instanţei pronunţarea unei sentinţe prin care să se restrângă dreptul acestuia de a avea legături personale cu minorul S.A.C., în condiţiile art.43 alin.3 C.fam., după cum urmează: în primul şi al treilea sfârşit de săptămână din fiecare lună, sâmbăta şi duminica, de la ora 11,00 până la ora 18,00 a fiecărei zile, la domiciliul minorului şi numai în prezenţa reclamantei (mama acestuia).
Motivându-şi acţiunea, reclamanta a susţinut că a fost căsătorită cu pârâtul, iar prin sentinţa civilă nr.9603/07.11.2008 pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti s-a dispus desfacerea căsătoriei părţilor din culpă comună, revenirea reclamantei la numele purtat anterior căsătoriei, încredinţarea minorului S.A.C., spre creştere şi educare reclamantei, iar în favoarea pârâtului s-a stabilit un program de vizitare a minorului la sfârşitul primei şi celei de a treia săptămâni din lună, de sâmbătă ora 1000 până duminică ora 1800 la domiciliul său, a doua jumătate a vacanţelor de Paşti şi Crăciun la domiciliul său şi o lună în vacanţa de vară a copilului tot la domiciliul tatălui.
În continuare, a arătat că pârâtul nu a înţeles rolul pe care trebuie să-l aibă în viaţa fiului său, respectiv acela de a fi un factor de echilibru, socio-afectiv în primul rând, dovedind un comportament agresiv, violent în limbaj şi atitudine, care a culminat cu agresarea în public a copilului.
S-a susţinut că, de foarte multe ori, minorul şi-a manifestat în mod expres dorinţa de a întrerupe programul de vizitare de la domiciliul tatălui, fapt atestat şi de înscrisuri eliberate de Direcţia de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului. S-a ajuns chiar în situaţia ca reclamanta şi minorul să fie luaţi în evidenţa Centrului pilot de asistenţă şi protecţie a victimelor violenţei, formându-se în acest sens dosarele nr.120/18.06.2003 şi nr.55/3.04.2008, şi să beneficieze de serviciile sociale specializate oferite de această instituţie, astfel cum rezultă din adresa nr.99/3.04.2008.
Deoarece încercările reclamantei de a media starea tensionată creată între minor şi tată au rămas fără rezultat, aceasta apreciază că este în interesul copilului să fie vizitat de tată doar la domiciliul său şi numai în prezenţa mamei.
Pârâtul a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii reclamantei, ca neîntemeiată, susţinând, în esenţă, că împrejurările avute în vedere de instanţă la data pronunţării sentinţei judecătoreşti menţionată în acţiune nu s-au modificat, iar relaţia sa cu minorul este armonioasă, sinceră şi deschisă, starea de tensiune de care se vorbeşte în acţiune fiind provocată de relaţiile conflictuale existente încă între părinţi şi nu de un eventual comportament agresiv al său.
Pârâtul a mai susţinut că performanţele şcolare ale minorului au fost realizate în contextul actualului program de vizitare, ceea ce dovedeşte încă o dată că acesta este un program benefic şi nu dăunător creşterii şi educării copilului.
Prin sentinţa civilă nr.4716/278.04.2010, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a respins acţiunea reclamantei, ca fiind neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, pentru a modifica măsurile luate de instanţa de judecată cu privire la minor prin sentinţa civilă nr.9603/07.11.2008, trebuie să fie dovedită o schimbarea a împrejurărilor avute în vedere la stabilirea dreptului pârâtului de a avea legături personale cu minorul.
Din analiza raportului de anchetă socială efectuată în cauză, instanţa a reţinut că pârâtul locuieşte într-un apartament îngrijit, situat într-o zonă liniştită, astfel că nu pot fi primite susţinerile reclamantei, în sensul că zona unde se află domiciliul pârâtului i-ar insufla copilului nesiguranţă.
Din raportul de evaluare detaliată al Centrului de consiliere C., instanţa a reţinut că tensiunile de natură psihică prezentate de minor se datorează stării conflictuale în care se află părinţii săi, acesta neprezentând semnele sau simptomele unor eventuale abuzuri.
S-a reţinut, totodată, că minorul este ataşat de tatăl său şi îşi doreşte o legătură cu acesta, deşi este uneori mai autoritar, concluzionându-se în sensul continuării programului de vizitare în forma stabilită, cu condiţia ca tatăl să devină mai sensibil la nevoile emoţionale ale copilului.
Din depoziţiile martorului audiat în cauză, s-a reţinut că între tată şi minor există o relaţie apropiată, aceştia efectuează excursii împreună, îşi vorbesc frecvent la telefon, iar pârâtul nu a fost observat că ar fi agresiv cu copilul.
În consecinţă, instanţa a apreciat că nu se face dovada faptului că pârâtul ar primejdui, prin comportamentul său, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială a copilului, a faptului că s-au modificat în vreun fel împrejurările avute în vedere de instanţă la momentul stabilirii actualului program de vizite, situaţie în care se impune respingerea acţiunii.
Împotriva sentinţei instanţei de fond a declarat apel reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivele de apel a susţinut că instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit legea, dar şi probele administrate în cauză, din care rezulta că nu se justifică menţinerea aceluiaşi program de vizitare a minorului.
S-a susţinut că instanţa de fond nu a analizat depoziţia martorului propus de apelanta reclamantă şi nici nu a ţinut seama de cele declarate de minor cu ocazia audierii de către instanţă în Camera de consiliu, preferând să se raporteze exclusiv la declaraţia martorului propus de intimatul pârât.
Mai mult decât atât, s-a susţinut că la dosar nu există nici măcar procesul verbal de audiere a copilului, iar motivarea soluţiei instanţei de fond nu întruneşte exigenţele art.261 Cod de procedură civilă.
În opinia apelantei, din probele administrate, a rezultat cu prisosinţă faptul că intimatul pârât este o persoană agresivă, violentă în limbaj şi atitudine, ceea ce induce copilului o stare de teamă permanentă atunci când ştie că trebuie să-şi vadă tatăl. În această situaţie, instanţa ar fi trebuit să constate că este în interesul copilului să fie vizitat de tată doar în modalitatea menţionată în acţiune, cu atât mai mult cu cât, în ipoteza în care pârâtul şi-ar revizui comportamentul, există posibilitatea schimbării programului de vizitare stabilit de instanţă.
Prin decizia civilă nr.144/A/28.02.2011, Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a Civilă a respins apelul, ca nefondat.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că potrivit declaraţiei martorei audiată în cauză la propunerea apelantei reclamante, în cursul discuţiilor purtate cu copilul, aceasta a putut constata că minorului îi este frică de tată, şi de fiecare dată când doreşte să facă ceva, se gândeşte la modul în care va reacţiona tatăl său. Din aceleaşi relatări s-a reţinut că intimatul pârât obişnuieşte să folosească un limbaj neadecvat, respectiv că înjură, iar într-o împrejurare, la mare, a lovit copilul.
În ceea ce priveşte declaraţia minorului, audiat la data de 16.02.2010, tribunalul a reţinut că în cuprinsul procesului verbal încheiat la instanţa de fond cu această ocazie, s-a consemnat faptul că acesta a arătat că nu se simte confortabil când îşi vizitează tatăl la domiciliul său, din cauza modalităţii în care reacţionează când are impresia că minorul nu a avut un comportament corespunzător. De asemenea, minorul a arătat că tatăl său este interesat de activităţile sportive şi şcolare pe care le desfăşoară şi îl încurajează să obţină performanţe în aceste activităţi, menţionând că ţine la tatăl său şi nu doreşte încetarea totală a relaţiilor cu acesta.
Tribunalul a concluzionat că instanţa de fond a analizat corect probatoriul administrat în cauză, stabilind justificat că nu a fost dovedită o schimbare substanţială a împrejurărilor avute în vedere la stabilirea dreptului pârâtului de a avea legături personale cu minorul, nici depoziţia martorului la care face referire apelanta şi nici opiniile exprimate de către copil în timpul audierii, nefiind de natură a proba susţinerile potrivit cărora, intimatul pârât îl agresează psihic pe copil, îl ameninţă, este agresiv în limbaj şi violent.
Şi împotriva hotărârii instanţei de apel a declarat recurs apelanta reclamantă, susţinând că a fost pronunţată cu aplicarea şi interpretarea greşită a legii.
În dezvoltarea acestei critici, s-a susţinut că instanţele anterioare au încălcat dispoziţiile art.14 alin.1 şi art.30 alin.2, art.31 alin.1 şi 2 din Legea nr.272/2004, dar şi art.8 din C.E.D.O., menţinând un program de vizitare a minorului, care nesocoteşte interesul superior al acestuia.
În opinia recurentei, din întreaga motivare a deciziei instanţei de apel rezultă că aceasta a avut în vedere, la soluţionarea cauzei, aproape în exclusivitate dreptul părintelui căruia nu i-a fost încredinţat minorul, fără a oferi o motivare plauzibilă referitoare la oportunitatea menţinerii programului de vizitare în forma încuviinţată de instanţă.
Decizia tribunalului este surprinzătoare, în condiţiile în care însuşi minorul a declarat că nu se simte confortabil când îşi vizitează tatăl la domiciliul acestuia, iar din depoziţia martorei G.A.D., s-a reţinut că intimatul are un comportament violent în limbaj şi chiar a lovit minorul în anumite împrejurări.
Declaraţia martorului audiat la propunerea pârâtului, s-a susţinut de recurentă că nu putea fi avută în vedere de instanţa de judecată, în condiţiile în care acesta nu cunoştea personal împrejurările cauzei şi nici legătura dintre părinte şi copil, cele relatate fiind cunoscute de la pârât.
Probatoriul administrat ar fi trebuit să genereze, cel puţin, o temere rezonabilă şi plauzibilă că minorul este/ar putea fi expus unor temeri iminente cu privire la dezvoltarea sa ulterioară, temeri de natură a-i afecta integritatea psiho-intelectuală.
Analizând decizia instanţei de apel în raport de dispoziţiile articolului 304 pct. 9 Cod Procedură Civilă şi de criticile formulate de recurentă, Curtea a reţinut că recursul este întemeiat pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor articolului 43 din codul familiei ,în cazul în care copilul minor a fost încredinţat unui părinte, acesta exercită drepturile şi îndatoririle părinteşti cu privire la persoana copilului, iar celălalt părinte păstrează dreptul de a avea legături personale cu copilul precum şi de a veghea la creşterea, educarea şi pregătirea lui profesională.
Modalităţile de exercitare a dreptului de vizitare se stabilesc de instanţa de judecată, dacă părţile nu se învoiesc, criteriul principal de care se ţine seama fiind, în toate cazurile interesul copilului.
Din probele administrate în cauză a rezultat că minorul S.A.C. ,născut la data de 23.10.1999 ,este fiul recurentei G.N. şi al intimatului S.D., rezultat din căsătorie, iar prin sentinţa civilă nr. 9603/07.11.2008, definitivă şi irevocabilă prin neapelare, a fost încredinţat spre creştere şi educare mamei sale. Prin aceiaşi sentinţă, în baza textului de lege menţionat anterior s-a stabilit în favoarea intimatului (tatăl copilului) un program de vizitare, după următorul program: la sfârşitul primei şi a treia săptămâni din lună de sâmbăta ora 1000 până duminica ora 1800, la domiciliul său; a doua jumătate a vacanţelor de Paşti şi de Crăciun la domiciliu său şi o lună în vacanţa de vară a minorului, tot la domiciliul tatălui.
Prin acţiune recurenta reclamantă a solicitat, în prezenta cauză, modificarea programului de vizitare a minorului, stabilit în favoarea intimatului pârât, susţinând, în esenţă, că prin modalitatea în care este exercitat de tată afectează negativ creşterea şi educarea copilului.
Instanţele anterioare au apreciat că se impune respingerea acţiunii, reţinând, în esenţă, că nu s-a dovedit, prin probatoriile administrate, o schimbare substanţială a împrejurărilor avute în vedere de instanţa de judecată la stabilirea dreptul intimatului pârât de a avea legături personale cu minorul, care să impună o schimbare a programului stabilit prin sentinţa civilă nr. 9603/07.11.2008 .
Criticând decizia instanţei de apel, recurenta susţine că aceasta a fost pronunţată cu nesocotirea interesului superior al copilului, care trebuie să primeze întotdeauna în soluţionarea unei astfel de cauze.
Conform dispoziţiilor art. 44 din codul familiei măsurile privitoare la drepturile şi obligaţiile personale sau patrimoniale între părinţii divorţaţi şi copii, pot fi modificate de instanţa de judecată, la cererea oricăruia dintre părinţi, în cazul schimbării împrejurărilor avute în vedere la stabilirea acestora, cum în mod corect au apreciat şi instanţele anterioare.
În toate cazurile, însă, o astfel de cerere se soluţionează prin luarea în considerare, cu prioritate, a interesului superior al copilului, instanţa fiind chemată să verifice, ţinând seama inclusiv de modalitatea de exercitare a dreptului stabilit, în ce măsură este afectată sau nu normala creştere şi dezvoltare a copilului.
Audiat atât în faţa primei instanţe , cât şi de instanţa de recurs, minorul a declarat că are sentimente de afecţiune faţă de tatăl său şi îşi doreşte să fie vizitat de acesta, dar pentru perioade scurte de timp (ex. la sfârşit de săptămână). A arătat că ori de câte ori este nevoit să stea în domiciliul acestuia o perioadă mai mare de timp, se simte stresat şi intimidat de atitudinea autoritară a tatălui său, care îi face observaţie pentru orice lucru (ex. pentru că nu a închis o uşă). Vizibil emoţionat, minorul a mai arătat că ori de câte ori pleacă împreună cu mama sa din localitatea de domiciliu, este speriat la gândul că tatăl îl poate suna să-i reproşeze faptul că nu a venit în vizită şi să-l ameninţe, astfel cum s-a întâmplat de mai multe ori.
Conform dispoziţiilor art. 16 alin. 2 din Legea nr. 272/2004 instanţa, luând în considerare, cu prioritate, interesul superior al copilului, poate limita exercitarea dreptului de vizitare al părintelui căruia nu i-a fost încredinţat copilul, dacă există motive temeinice de natură a periclita dezvoltarea fizică, mentală ,spirituală, morală sau socială a copilului.
Instanţa de recurs a reţinut că la data la care instanţa de judecată a stabilit în favoarea intimatului pârât dreptul de vizitare a minorului, în modalitatea prevăzută în dispozitivul sentinţei civile nr. 9603/07.11.2008, organele abilitate din cadrul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Sector 2, făceau acestuia recomandarea de a deveni mai sensibil în raport cu nevoile emoţionale ale copilului.
Din modalitatea efectivă în care acesta a înţeles ulterior să-şi exercite dreptul de vizitare, rezultă că nu a ţinut seama de recomandările făcute, ajungându-se în prezent ca minorul să se simtă timorat în prezenţa tatălui şi să-şi dorească să petreacă cu acesta mai puţin timp.
Fiind evidentă schimbarea împrejurărilor avute în vedere de instanţa de judecată la data pronunţării sentinţei civile nr. 9603/07.11.2008, Curtea apreciază că este în interesul superior al copilului să fie vizitat de tată după un program mai restrâns faţă de cel stabilit iniţial, pentru a crea acestuia, din punct de vedere psihic, sentimentul de siguranţă şi încredere, de care are nevoie pentru o dezvoltare normală a propriei personalităţi.
În stabilirea modalităţii concrete de vizitare, Curtea a avut în vedere, prioritar, interesul copilului, dar şi dreptul intimatului pârât de a păstra legături personale cu copilul său, drept care nu trebuie să fie negativ influenţat de starea tensională există şi în prezent între foştii soţi (părinţi ai copilului).
În consecinţă, Curtea apreciază că vizitarea copilului de către tată în prezenţa mamei, la domiciliul acesteia, ar reprezenta o limitare excesivă şi neîntemeiată a dreptului de vizitare pe care intimatul îl are, conform legii, şi ar nesocoti grav interesul superior al copilului care îşi doreşte şi are nevoie să petreacă timp numai cu tatăl său (e adevărat pentru o perioadă mai scurtă decât cea stabilită în prezent), numai astfel putând să depăşească incertitudinea, teama pe care o simte în prezent faţă de acesta.
Pe de altă parte o astfel de modalitate de vizitare, nu ar fi benefică pentru creşterea şi dezvoltarea armonioasă a copilului, în condiţiile în care starea conflictuală dintre părţi, reţinută şi în considerentele sentinţei civile nr. 9603/07.11.2008, nu a fost încă depăşită, existând riscul ca aceasta să influenţeze în mod negativ raporturile personale dintre tată şi fiu.
Curtea a apreciat că este în interesul superior al copilului ca dreptul de vizitare să fie exercitat de tată, pe o perioadă mai scurtă decât cea menţionată în dispozitivul sentinţei civile nr. 9603/07.11.2008, respectiv: în prima şi a treia săptămână din lună, de sâmbăta ora 1000 şi până duminică ora 1800, la domiciliul pârâtului, 2 zile de Paşti şi 2 zile de Crăciun, în anii impari , la domiciliul pârâtului.
Soluţia se impune, cu atât mai mult cu cât, în baza dispoziţiilor legale în vigoare, intimatul are oricând posibilitatea să solicite instanţei modificarea acestui program, dacă va dovedi că s-au schimbat împrejurările avute în vedere la stabilirea sa.
2) Instanţa investită cu soluţionarea recursurilor nu poate analiza Legalitatea hotărârii atacate decât exclusiv prin prisma motivelor prevăzute de art. 304 Cod de procedură civilă, fără a putea verifica ultimele aspecte în afara celor menţionate de acest text.
Criteriul după care se călăuzeşte instanţa pentru a decide cu privire la încredinţarea unui copil este interesul superior al acestuia.
Noţiunea de „interes superior al copilului” are un caracter complex, fiind în funcţie factori multipli, care se apreciază de către instanţă.
