Transmitere fond fix (imobil) cu plată în temeiul art. 14 din HG 740/1990. Calitatea cerută de lege părţilor unui asemenea transfer de active imobiliare. Plată nedatorată. Momentul de la care curge termenul de prescripţie extinctivă a dreptului de a cere restituirea.
Principala condiţie pentru a se aplica prevederile art. 14 din HG 750/1990 era aceea ca transferul de bunuri să aibă loc între unităţi economice de stat. În speţă, instanţa constată că reclamanta nu îndeplinea această cerinţă legală, fiind o unitate cooperatistă şi nu una de stat. Prin urmare, dacă operaţiunea juridică pentru care s-a achitat suma respectivă nu a fost aptă a transmite dreptul de proprietate, deşi în mod evident reclamanta a achitat aceea sumă de bani chiar în acest scop, se ajunge la concluzia că suma de bani respectivă a fost achitată cu titlul de plată nedatorată. Obligaţia de restituire a plăţii nedatorate este una care urmează să se execute la cererea creditorului obligaţiei, în speţă la cererea reclamantei. În acest sens, instanţa constată că raportul de drept între reclamantă şi fosta IJGCL Bistriţa s-a născut chiar la data achitării sumei de bani a cărei restituire se solicită la acest moment.
În ipoteza în care s-ar aprecia că posesia imobilului a creat aparenţa de proprietate în favoarea reclamantei şi nu a fost de natură a o determina pe aceasta să iasă din starea de pasivitate, reţinându-se în acest sens buna sa credinţă în considerarea principiului bona fides praesumitur (buna-credinţă se prezumă), instanţa apreciază că a buna-credinţă nu a mai putut fi prezumată după momentul în care a existat o hotărâre judecătorească susceptibilă de a fi pusă în executare prin care se restituia bunul în cauză adevăratului proprietar, de la acest moment începând a curge termenul de prescripţie extinctivă în speţă.
(Judecătoria Bistriţa – secţia civilă, sentinţa civilă nr. 2306/20.04.2010 pronunţată în dosarul nr. 7624/190/2009)
Prin acţiunea civilă înregistrată la această instanţă sub nr. de mai sus, reclamanta A a chemat în judecată pe pârâtul B, solicitând instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa să îl oblige pe pârât să îi achite suma de 18.251 lei, cu titlu de restituire sumă transfer şi îmbogăţire fără justă cauză, reprezentând suma achitată de reclamantă pentru transferul imobilului magazin mixt, restituit în baza Legii 10/2001.
În motivare, s-a arătat că imobilul Magazin mixt a fost preluat în proprietatea Statului Român cu titlu de expropriere în baza Legii 187/1945 şi s-a aflat în administrarea fostului IJGCL Bistriţa, care reprezenta statul român în privinţa fondului locativ.
În anul 1990, s-a realizat transferul acestui imobil din patrimoniul statului în cel al Cooperativei de Consum A, întocmindu-se actele de transfer, în baza cărora imobilul a fost preluat şi folosit de la acea dată de reclamantă.
Prin Sentinţa civilă nr. 606/03.11.2005 a Tribunalului Bistriţa – Năsăud pronunţată în dosar nr. 2689/2004, rămasă irevocabilă în anul 2007, s-a dispus restituirea în natură de către reclamantă către pârâta C, în temeiul Legii 10/2001 a acestui imobil.
În baza acestei hotărâri judecătoreşti, Cooperativa de consum A. a pierdut din patrimoniul său acest imobil., în condiţiile în care ea nu l-a primit cu titlu gratuit de la stat, ci a plătit pentru acesta suma de 59.820 lei. În raport de aceste împrejurări, reclamanta apreciază că este îndreptăţită la restituirea sumei achitate pentru imobil, în formă actualizată din decembrie 1990, la zi.
Din actele de transfer întocmite, rezultă faptul că acestea constituie practic un contract de vânzare – cumpărare, prin care fostul IJGCL Bistriţa a transmis imobilul în cauză către reclamantă în schimbul unei sume de bani, deci a unui preţ. În aceste condiţii, vânzătorul avea obligaţia să garanteze pentru evicţiune cumpărătorul, conform art. 1337 şi urm. Cod civil. Cum în cazul reclamantei s-a produs o evicţiune totală, în sensul că reclamanta a pierdut total bunul astfel dobândit, înstrăinătorul – al cărui succesor în drepturi este pârâtul B, are obligaţia legală de a restitui preţul primit, în formă actualizată, potrivit art. 1341 pct. 1, 1342 şi 1344 Cod civ.
Pe de altă parte, în cazul în care nu s-ar considera aplicabile aceste prevederi legale, subzistă o situaţie de îmbogăţire fără justă cauză, în care patrimoniul IJGCL Bistriţa s-a mărit cu suma primită pemntru transferul imobilului, cu micşorarea corelativă a patrimoniului cooperativei cu aceeaşi sumă şi fără ca acestea să mai aibă o cauză legitimă datorită pierderii imobilului pentru care s-a achitat acea sumă.
Reclamanta mai arată că din prevederile de ansamblu ale Legii 10/2001 se constată că obligaţia de restituire şi despăgubire pentru imobilele care fac obiectul acestei legi revine statului, organizaţiilor cooperatiste sau celorlalte persoane juridice care au preluat în mod abuziv astfel de imobile. Or reclamanta nu este aceea care a preluat imobilul abuziv, ci statul român şi nici nu l-a primit de la stat cu titlu gratuit. Prin urmare, legal şi echitabil este, chiar dacă restituirea a trebuit să o facă cooperativa, în final suportarea acestei restituiri să revină statului român, care a preluat acest imobil fără nici o despăgubire de la fostul proprietar.
Prin urmare, există obligaţia pârâtului B, de restituire a sumei actualizate, care în decembrie 2007 se ridica la suma de 18.251 lei, conform adresei Direcţiei Judeţene de Statistică Bistriţa – Năsăud anexată, sumă ce se impune a fi actualizată la data plăţii.
În drept, s-au invocat disp. art. 1337, 1341 pct. 1, 1342, 1344 C.civ., art. 50 din Legea 10/2001, art. 274 C.pr.civ.
În probaţiune, s-au anexat înscrisuri (f. 5 – 15).
Legal citat, pârâtul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii.
În motivare, s-a arătat că în anul 1990 reclamanta a primit doar în administrare un bun al statului şi nu în proprietate. Conform celor menţionate la poziţia B3 în CF la data de 20.04.1961 se întabulează dreptul de proprietate al Statului Român cu titlul de expropriere, conform Legii 187/1945. Acest bun se afla în anul 1990 în administrarea IJGCL Bistriţa. Cooperativa de consum A. a solicitat prin cererea de transfer nr. 8308/4.12.1990 transferul acestui imobil (fond fix), cerere aprobată de către autoritatea tutelară. În HG nr. 740/1990 se menţionează la art. 14 că transmiterea fondurilor fixe între unităţile economice de stat se poate face, în condiţiile legii, numai cu plata. Astfel, la transferul bunului s-a achitat suma de 59.820 lei, reclamanta dobândind dreptul de administrare al imobilului.
De altfel, acest lucru s-a constatat şi de către instanţa de judecată a plângerii la Legea 10/2001 ce a format obiectul dosarului nr. 2689/2004, prin SC 606/2005. Ca urmare, neavând un drept de proprietate asupra imobilului, reclamanta nu poate să invoce garanţia pentru evicţiune.
Imobilul în cauză a fost restituit către pârâta C. ca urmare a reglementării exprese existente în Legea 10/2001 în care, la art. 21 alin. 1, unde se arată că imobilele preluate abuziv care sunt deţinute la data intrării în vigoare a legii de către o organizaţie cooperatistă vor fi restituite în natură persoanei îndreptăţite. Aşadar, arată pârâta, nu există nici un caz de îmbogăţire fără justă cauză deoarece nu sunt îndeplinite condiţiile pentru existenţa unui astfel de caz.
În drept, s-au invocat disp. art. 115 şi urm. C.pr.civ. , art. 14 din HG 740/1990, art. 21 alin. 1 din Legea 10/2001 rep.
Ulterior, reprezentantul reclamantei a precizat că temeiul de drept pe care înţelege să îl invoce în susţinerea cererii sale este art. 993-997 Cod civil referitoare las plata nedatorată.
Referitor la excepţia prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune în sens material invocată din oficiu, instanţa apreciază că aceasta este întemeiată pentru considerentele expuse în cele ce urmează.
Astfel, în cazul unui fapt juridic licit, aşa cum este şi cazul plăţii nedatorate, dreptul la acţiune în sens material începe să curgă şi se prescrie, fie în termen de 3 ani de la data naşterii raportului de drept (adică de la data efectuării plăţii nedatorate), potrivit art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, fie în termen de 3 ani de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care raspunde de ea, potrivit prevederilor art. 8 alin. (1) coroborat cu art. 8 alin. (2) din acelaşi act normativ.
Prima chestiune care trebuie clarificată este aceea a naturii juridice a creanţei reclamantei. Instanţa consideră că în speţă avem de-a face cu o plată nedatorată.
În primul rând, din cauza ce a făcut obiect al Legii nr. 10/2001 rezultă că în cauză nu a avut loc o înstrăinare a bunului respectiv, nefiind incidentă în cauză obligaţia de garanţie pentru evicţiune totală specifică unui contract de vânzare-cumpărare. Prin urmare, dacă operaţiunea juridică pentru care s-a achitat suma respectivă nu a fost aptă a transmite dreptul de proprietate, deşi în mod evident reclamanta a achitat aceea sumă de bani chiar în acest scop, se ajunge la concluzia că suma de bani respectivă a fost achitată cu titlul de plată nedatorată.
În al doilea rând, prevederile art. 14 din Hotărârea Guvernului nr. 740/1990 privind unele măsuri în domeniul finanţării-creditării investiţiilor la unităţile de stat, precum şi cu privire la transmiterea fondurilor fixe între întreprinderile de stat, invocată drept temei al operaţiunii ce a avut loc între fostul IJGCL Bistriţa şi Cooperativa de Consum Viişoara, stipulează că transmiterea fondurilor fixe între unităţile economice de stat se poate face, în condiţiile legii, numai cu plată.
Prin urmare, principala condiţie pentru a se aplica prevederile menţionate era aceea ca transferul de bunuri să aibă loc între unităţi economice de stat. În speţă, instanţa constată că reclamanta nu îndeplinea această cerinţă legală, fiind o unitate cooperatistă şi nu una de stat, distincţia între proprietatea de stat şi cea cooperatistă fiind o constantă în materia dreptului real de proprietate aşa cum era el reglementat până în anul 1990. În acest sens, Decretul-Lege nr. 67 din 09.02.1990 evidenţiază caracterul obştesc al cooperativelor de consum, create pentru a satisface unele cerinţe de ordin economic, social şi cultural ale populaţiei, aceste organizaţii neputând fi asimilate unor unităţi economice de stat. În consecinţă, transmiterea fondului fix de la fosta IJGCL Bistriţa către Cooperativa de Consum Viişoara nu se putea efectua în temeiul art. 14 din HG nr. 740 din 1990 pentru simplul motiv că reclamanta nu era o unitate economică de stat. În aceste condiţii, plata efectuată de reclamantă era o plată nedatorată.
A doua chestiune în discuţie o reprezintă momentul de la care curge termenul de prescripţie extinctivă. Regula este că acest termen curge de la data naşterii raportului de drept, întrucât obligaţia de restituire a plăţii nedatorate este una care urmează să se execute la cererea creditorului obligaţiei, în speţă la cererea reclamantei. În acest sens, instanţa constată că raportul de drept între reclamantă şi fosta IJGCL Bistriţa s-a născut chiar la data achitării sumei de bani a cărei restituire se solicită la acest moment. Într-o asemenea ipoteză, dreptul la acţiune în sens material s-a prescris la 3 (trei) ani de la data plăţii, şi anume pe data de 11.12.1993.
În ipoteza în care s-ar aprecia că posesia imobilului a creat aparenţa de proprietate în favoarea reclamantei şi nu a fost de natură a o determina pe aceasta să iasă din starea de pasivitate, reţinându-se buna sa credinţă în considerarea principiului bona fides praesumitur (buna-credinţă se prezumă), instanţa apreciază că buna-credinţă nu a mai putut fi prezumată de la momentul în care a existat o hotărâre judecătorească susceptibilă de a fi pusă în executare prin care se restituia bunul în cauză adevăratului proprietar.
Din analiza înscrisurilor administrate în cauză rezultă că la data de 08.05.2006 a fost comunicată Decizia nr. 118/A/2006 a Curţii de Apel Cluj în dosarul civil 18903/33/2006, decizie definitivă şi executorie, dovada de comunicare fiind semnată de administratorul reclamantei. Practic, de la acest moment nu se mai poate reţine buna-credinţă a reclamantei care din data de 08.05.2006, a avut cunoştiinţă despre faptul că trebuia să restituie imobilul, cunoscând astfel atât paguba constând în suma de bani plătită pentru transfer, cât şi persoana ce răspunde pentru ea– fosta IJGCL Bistriţa a cărei continuatoare este unitatea administrativ-teritorială. Faptul că ulterior a fost promovat recurs în cauză nu prezintă nicio relevanţă, întrucât recursul nu era suspensiv de executare, iar reclamanta nu a solicitat niciun moment suspendarea executării deciziei pronunţată de Curtea de Apel Cluj, aceasta din urmă fiind susceptibilă a fi pusă în executare în orice moment în acest interval. Oricum nu se mai putea vorbi de bună-credinţă în acest context.
În această a doua ipoteză, instanţa reţine că dreptul la acţiune în sens material s-a prescris la 3 (trei) ani de la data la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care raspunde de ea, şi anume pe data de 08.05.2009. Cum însă cererea a fost formulată pe data de 27.08.2009, instanţa apreciază că în oricare dintre ipoteze cererea reclamantei este prescrisă.
Faţă de soluţia dispusă cu privire la excepţie, instanţa apreciază că nu mai este necesar a se pronunţa pe fondul cauzei. De asemenea, raportat la soluţia pronunţată, va fi respinsă ca neîntemeiată şi cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, neputându-se reţine că aceasta din urmă ar fi căzut în pretenţii.
1
