Prin cererea înregistrată la Judecătoria Târgovişte sub nr. 6969/315 /2007 reclamantul N.L., a chemat în judecată pe pârâtul B.P., S.E.M., I.M. şi Comisia Locală de Aplicare a Leg. fondului funciar din cadrul municipiului Târgovişte, judeţul Dâmboviţa, pentru ca prin sentinţa ce se va pronunţa să fie obligat a-i lăsa în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 2100 mp situat în Târgovişte, strada Aleea Mănăstirii Dealu, individualizat în contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 3201/29.09.2003, anularea parţială a acestui contract raportat la suprafaţa de teren revendicată şi anularea procesului verbal de punere în posesie pentru această suprafaţă . A solicitat obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Motivând cererea a arătat că a moştenit de la tatăl său N.P. terenul revendicat, împrejurare dovedită cu certificatul de moştenitor nr. 4 / 19.04.1996, imobil ce provine în urma unor schimburi legale de terenuri între oraşele Târgovişte şi Moreni, că s-a emis procese verbale de punere în posesie pe terenul proprietatea sa , pentru ca ulterior întreaga suprafaţă reconstituită să-i fie vândută pârâtului B.P. conform contractului 3201 / 29.09.2003.
Pârâţii I.M. SEM .şi I.C. au formulat cerere de chemare în judecată a altor persoane care ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul, împotriva numiţilor S.E. , B.D. şi A. G. , solicitând ca instanţa să stabilească care dintre intervenienţii forţaţi ocupă actual suprafaţa revendicată de reclamanţi, ulterior renunţându-se la judecată cu moştenitorii defunctului A.G.
Ulterior, reclamantul şi-a completat cererea de chemare în judecată solicitând constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului de vânzare cumpărare cu referire la acest teren încheiat între pârâţi, anularea punerilor în posesie evidenţiate în cele trei procese verbale de punere în posesie întocmite de pârâta Comisia Locală de Aplicare a Legii 18 /1991 Târgovişte.
În drept şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 480-481 , art. 5, 790 şi următoarele din Codul civil, art. 27 şi 51 din Leg. 18 /2001, art. 57 , 274 din Codul de procedură civilă.
După administrarea probelor, prin sentinţa civilă nr. 3007 / 29.05.2009 , Judecătoria Târgovişte a respins ca nefondată cererea formulată de reclamant şi l-a obligat la plata sumei de 900 lei reprezentând cheltuieli de judecată către pârâţi.
Pentru a hotărî astfel a reţinut că toţi experţii inclusiv expertul consilier propus de reclamant au arătat că ceea ce pretinde reclamantul la faţa locului ca fiind terenul revendicat de el în prezenta cauză nu este acelaşi cu terenul care a fost identificat ca fiind proprietatea acestuia prin sentinţa civilă nr. 4142 /24.04.1996 pronunţată de Judecătoria Ploieşti, în cauza cu nr 2731 / 1995 şi prin raportul de expertiză întocmit de expertul topo T.B. administrat în acea cauză, că deşi nu operează autoritatea de lucru judecat totuşi este obligată să ţină cont de această sentinţă prin care s-a stabilit în contradictoriu cu prezentul reclamant şi cu autorul pârâţilor I.M., S.E.M. şi I.C. , care sunt amplasamentele terenurilor la care sunt îndreptăţite părţile, în temeiul aceloraşi titluri de proprietate pe care le invocă şi în prezenta cauză.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul solicitând admiterea recursului , modificarea în tot a sentinţei şi admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată şi precizată, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie sub următoarele aspecte :
.-instanţa de fond a încălcat şi a aplicat greşit legea materială, raportat la conţinutul probelor administrate de părţi ceea ce a condus la încălcarea cerinţei esenţiale a oricărei hotărâri judecătoreşti de a demonstra în mod logic deplina concordanţă între soluţia pronunţată şi realitatea rezultată din probe (motivul prev de art 304, pct. 9 Cod procedură civilă), existând trei aspecte eronate care nu-şi găsesc fundamentul în probele administrate;
.-primul argument eronat, reţinut de instanţă, ar fi acela conform căruia aspectele motivate în cuprinsul sentinţei civile 4142 / 24.04.1996 pronunţată de Judecătoria Ploieşti în dosarul nr. 2731 /1995 ar reprezenta autoritate de lucru judecat şi pentru recurentul reclamant în ceea ce priveşte amplasamentul terenului său, deoarece a avut calitatea de terţ deţinător în proces, afirmaţie ce nu se confirmă deoarece reclamantul stăpânea terenul de la tatăl său încă din anul 1988 în baza unui act de schimb şi a unei schiţe anexă pe când autorul intimaţilor vânzători I.V. , decedat în anul 1988 urma să fie pus în posesie de către Comisia Locală, autorul acestor intimaţi a fost şi nesincer deoarece avea dreptul doar la jumătate din suprafaţa de 7,49 ha teren însă a solicitat reconstituirea întregii suprafeţe;
.- se poate concluziona că nerespectarea amplasamentului a existat din partea succesorilor lui I.V. care doreau cu orice preţ să fie puşi în posesie în această zonă, operaţiune efectuată cu ajutorul cumnatului lor în anul 1999, fiind puşi în posesie peste terenul recurentului cât şi al vecinului său B.D. aspect statuat definitiv şi irevocabil prin sentinţa penală nr. 427/ 09.04.2003 (filele 15 -20 din dosar ) .
.- instanţa de fond reţinând autoritatea de lucru judecat a ignorat doctrina şi practica judiciară care stabilesc cu referire la identitatea de obiect, că trebuie din ambele acţiuni să rezulte scopul final urmărit, iar pe lângă dispozitiv, considerentele hotărârii intră în puterea lucrului judecat, numai dacă tranşează fondul litigiului, situaţie care în speţă nu se confirmă;
.-a doua eroare a instanţei constă în aprecierea eronată a expertizelor, înlocuind concluziile acestor lucrări efectuate în teren cu cele orale ale experţilor ceea ce este de neadmis, măsurătorile fiind efectuate cu aparate de specialitate menţionate în mod profesional şi constatând suprapunerile de terenuri prin schiţe, toate acestea înlăturate cu expresii orale determinate de însăşi pretinsele noi obiective
.- practica şi doctrina de specialitate cu referire la proba expertizei tehnice stabileşte că în principiu aceasta nu are valoarea unui mijloc absolut de probă dar nici nu trebuie omis atunci când constatările expertului nu sunt combătute prin nici o altă probă, iar în cauză este exclusă posibilitatea înlăturării acestor concluzii, făcând dovada până la înscrierea în fals;
.-ultimul argument reţinut greşit de către instanţă îl reprezintă faptul că reclamantul ar revendica un teren care ar avea un alt amplasament în raport de sentinţa nr. 4142/24.04.1996 pronunţată de Judecătoria Ploieşti şi care în acest context face inaplicabile prevederile art. 480 din Codul civil.
.-declaraţiile celor doi martori audiaţi la cererea recurentului reclamant atestă că hotarul terenului revendicat în raport de vecinul B.D. a existat încă de la data schimbului din anul 1988 şi a fost iniţial materializat prin ţăruşi de lemn şi un şanţ iar în 1990 a fost edificat din stâlpi de ţeavă şi sârmă de către cel în cauză pe acelaşi aliniament iar a doua latură a terenului este dată de şoseaua betonată nemodificată până în prezent, celelalte două laturi nefiind delimitate, fiind terenuri proprietatea primăriei până la operaţiunea reconstituirii;
.-în acest context probatoriu nu i se poate imputa recurentului că ar fi procedat la schimbarea amplasamentului terenului revendicat şi că s-ar afla în culpă deoarece nu avea de unde cunoaşte ce suprafeţe de teren au vecinii săi pentru a le putea pretinde retragerea lor aşa cum indirect se pretinde de către instanţă, profitor fiind cumpărătorul B.P. care dorind să obţină o suprafaţă de teren cu ieşire la calea publică, ocupă suprafaţa de 700 m pe latura opusă hotarului cu B.D. .
Intimaţii pârâţi nu au formulat întâmpinare .
Examinând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate, a actelor şi lucrărilor dosarului, a dispoziţiilor legale incidente în cauză, tribunalul constată recursul nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare :
Nu este întemeiat motivul de recurs prin care se susţine că instanţa de fond ar fi încălcat şi aplicat greşit legea materială raport la conţinutul probelor administrate de părţi şi că ar rezulta din conţinutul hotărârii trei aspecte eronate care nu-şi găsesc fundamentul în probele administrate.
Primul argument eronat reţinut de instanţa de fond, în opinia recurentului ar fi acela că sentinţa 4142/24.04.1996 pronunţată de Judecătoria Ploieşti în dosarul nr.2731 /1995 reprezintă autoritate de lucru judecat şi pentru recurentul reclamant în ceea ce priveşte amplasamentul terenului său deoarece a avut calitatea de terţ deţinător în proces.
Această susţinere a recurentului reclamant este greşită pentru faptul că instanţa de fond a menţionat în mod expres în considerentele hotărârii că nu operează autoritatea de lucru judecat în temeiul dispoziţiilor art 1201 din Codul civil însă instanţa este obligată să ţină cont de dispozitivul acestei sentinţe civile unde s-a stabilit în contradictoriu cu autorul pârâţilor din prezenta cauză care sunt amplasamentele terenurilor la care părţile sunt îndreptăţite în temeiul aceloraşi titluri de proprietate pe care le invocă şi în prezenta cauză.
Potrivit doctrinei şi jurisprudenţei, autoritatea de lucru judecat reprezintă acel efect al puterii lucrului judecat care este exclusivitatea , însă având în vedere şi celelalte efecte ale puterii lucrului judecat se poate trage concluzia că cele două expresii „puterea de lucru judecat şi autoritatea de lucru judecat ” nu sunt sinonime, cea de-a doua fiind o parte a puterii de lucru judecat.
Instanţa de fond, a menţionat că nu există autoritate de lucru judecat cu alte cuvinte că nu se poate respinge acţiunea reclamantului în baza acestei excepţii, reţinând corect insă că este obligată să ţină cont de un alt proces judecat între părţi , respectiv că puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată iar hotărârea este prezumată a exprima adevărul şi nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre.
Principiul puterii lucrului judecat, împiedică contrazicerea între două hotărâri judecătoreşti, adică infirmarea constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească definitivă printr-o altă hotărâre judecătorească posterioară, dată în alt proces, astfel cum s-a statuat printr-o decizie a fostului Tribunal Suprem.
Critica recurentului referitoare la faptul că pe lângă dispozitiv considerentele hotărârii intră în puterea lucrului judecat numai dacă tranşează fondul litigiului, situaţie care în speţă nu s-ar confirma, nu este întemeiată .
Astfel, prin sentinţa civilă nr. 4142 /24.04.1996 s-a modificat hotărârea Comisiei Judeţene Dâmboviţa de Aplicare a Leg. fondului funciar în sensul că s-a reconstituit dreptul de proprietate al petiţionarilor pentru suprafata de 7,45 ha teren pe raza municipiului Târgovişte, judeţul Dâmboviţa. S-a respins cererea de intervenţie formulată de intervenienţii A.G. şi A.V. ca neîntemeiată.
Chiar dacă această cauză a avut ca obiect reconstituirea dreptului de proprietate al numiţilor I.V. şi I.E. , cauza a fost judecată în contradictoriu şi cu terţii deţinători ai terenurilor care au fost introduşi în cauză respectiv P.F., N.M şi N.G. , M.V., T.G., B.D. , P.E., H.Ş., stabilindu-se care sunt amplasamentele terenurilor la care petiţionarii sunt îndreptăţiţi, expertizele ulterioare efectuate, inclusiv în prezenta cauză, urmând a se raporta la terenurile părţilor, conform acestor amplasamente.
Ca urmare a acestei hotărâri judecătoreşti, s-a emis autorului pârâţilor I.C.,I.M. şi SEM, defunctului I.V., suprafaţa de 7,49 ha teren pe raza municipiului Târgovişte, respectându-se amplasamentul identificat prin expertiza efectuată de expertul B.T., acesta constituind titlul de proprietate în baza căruia a avut loc transferul dreptului de proprietate a unei suprafeţe de teren către pârâtul B.P..
Faptul că reclamantul stăpânea terenul de la tatăl său încă din anul 1988 în baza unui act de schimb şi a unei schiţe anexe pe când autorul intimaţilor vânzători I.V. urma să fie pus în posesie ulterior, astfel cum susţine recurentul, sunt aspecte care au fost analizate în cuprinsul sentinţei civile nr. 4142/24.04.1996 pronunţată de Judecătoria Ploieşti, nemaiputând fi puse în discuţie în prezenta cauză.
Nici afirmaţia recurentului în sensul că nerespectarea amplasamentului a existat din partea succesorilor lui I.V. , care ar fi dorit cu orice preţ să fie puşi în posesie în această zonă şi care ar fi fost puşi în posesie peste terenul recurentului cât şi al vecinului său Bulin Dumitru aspecte statuate prin sentinţa penală nr. 427/09.04.2003 nu este întemeiată.
Pe de o parte, aşa cum s-a arătat mai sus sunt aspecte analizate şi definitiv judecate în cadrul dosarului nr.2731 /1995 al Judecătoriei Ploieşti iar pe de altă parte prin sentinţa penală nr. 427 /09.04.2003 pronunţată de Judecătoria Târgovişte în dosarul nr. 3755 /2002 s-a dispus , în baza art. 11 pct. 2 lit a Cod procedură penală raportat la art 10 lit Cod procedură penală achitarea inculpaţilor N.G. şi B.D. pentru infracţiunea prev. de art. 220 alin. 2 din Codul penal, lăsându-se nesoluţionată acţiunea civilă a părţilor vătămate G.I. şi SEM .
Prin urmare, prin această sentinţă penală nu s-ar fi putut statua definitiv cu privire la aspecte ce ţineau de soluţionarea laturii civile a cauzei.
În plus, s-au avut în vedere la pronunţarea acestei hotărâri sentinţe de reconstituire a dreptului de proprietate pentru N.L. şi B.D., desfiinţate în căile de atac.
Recurentul reclamant mai susţine că instanţa de fond a apreciat în mod eronat expertizele, înlocuind concluziile acestora cu concluziile orale ale experţilor chemaţi în instanţă pentru a da explicaţii care ar fi în contradicţie cu lucrările scrise şi care constatau suprapunerile de terenuri prin schiţe.
Împrejurarea că experţii au fost chemaţi în instanţă pentru a da lămuriri cu privire la concluziile lucrărilor de expertiză efectuate nu poate conduce la concluzia că au fost înlocuite explicaţiile orale cu lucrările scrise efectuate de experţi , această procedură fiind prevăzută de art. 211 din Codul de procedură civilă care stabileşte că „experţii sunt datori să se înfăţişeze înaintea instanţei spre a da lămuriri ori de câte ori li se va cere”.
Examinându-se încheierea din data de 15.01.2009 care conţine explicaţiile orale ale expertilor topo N.I. şi E.A.R. rezultă că proprietatea reclamantului astfel cum acesta a indicat-o nu coincide nici cu actele acestuia dinainte de revoluţie nici cu identificarea în raport de actele privind planul parcelar de după revoluţie.
Chiar expertul desemnat de instanţă E.A.R. a afirmat că nu există coincidenţă între terenul aşa cum îl identifică reclamantul la faţa locului cu terenul acestuia rezultat din planul parcelar actual, că nu a văzut actele existente la OCPI D-ţa privitoare la proprietăţile din zonă, anterioare revoluţiei, astfel că nu a putut să identifice proprietatea reclamantului, astfel cum aceasta rezultă de la fila 12 din dosar, singurul reper fix existent în acea schiţă fiind drumul.
Referitor la expertiza efectuată de expert E.A.R. se poate afirma că aceasta în mod eronat a ajuns la concluzia că terenul in suprafaţă de 2100 mp revendicat de reclamat se suprapune peste terenul pârâţilor, fiind evident că această identificare s-a făcut după un amplasament indicat de reclamant fără a se avea în vedere actele existente la OCPI Dâmboviţa, privitoare la proprietăţile în litigiu anterioare revoluţiei.
Este adevărată susţinerea recurentului reclamant referitoare la faptul că expertiza tehnică nu are valoarea unui mijloc absolut de probă, motiv pentru care instanţa a coroborat concluziile rapoartelor de expertiză efectuate cu celelalte probe administrate în cauză respectiv înscrisuri, martori, interogatorii, lămuririle experţilor audiaţi nemijlocit de către instanţa de judecată.
Nici motivul de recurs în sensul că instanţa de fond ar fi reţinut greşit că reclamantul ar revendica un teren care ar avea un alt amplasament în raport de sentinţa civilă nr. 4142 /24.04.1996 pronunţată de Judecătoria Ploieşti nu este întemeiat.
Tribunalul reţine că nu există nici un dubiu că terenul revendicat de către reclamant nu corespunde cu cel din actul de schimb al autorului său, deoarece conform acestuia la Nord are ca vecin pe Bulin Dumitru, pe când terenul revendicat de reclamant se regăseşte între proprietatea Pahonţu şi restul proprietăţii B.P., fiind translatat la o distanţă apreciabilă de proprietatea B.D. Această concluzie este confirmate şi de expertul A.A. care arată că terenul este parţial ocupat de B.D. (iar nu de pârâtul B.P.), iar expertul N.I. arată că terenul indicat de reclamant şi revendicat nu respectă actul de schimb.
Nu sunt relevante declaraţiile martorilor audiaţi la cererea reclamantului faţă de celelalte probe administrate, aceşti martori atestând că hotarul terenului revendicat în raport de vecinul B.D. a existat încă de la data schimbului din anul 1988 şi a fost materializat prin ţăruşi de lemn şi şanţ edificându-se ulterior un gard pe acelaşi aliniament , a doua latură fiind şoseaua betonată.
Această concluzie este consecinţa faptului că percepţiile martorilor pot fi alterate de trecerea timpului , de vârsta, pregătirea şi alte elemente particulare , cât şi de faptul că în principal în cadrul unui proces în revendicare proba cu martori este relevantă în ce priveşte stabilirea situaţiei de fapt şi nu în ce priveşte stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor în litigiu .
Pentru cele ce preced tribunalul , în baza art. 312 din Codul de procedură civilă
a respins recursul declarat de recurentul reclamant N.L. , , împotriva sentinţei civile nr. 3007/29.05.2009, pronunţată de Judecătoria Târgovişte, în dosarul cu nr. 6969/315/2007, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi B.P. , S.E.M., I.M., I.C., C. L. A. L. F. F. Târgovişte. Irevocabilă . Obligă recurentul la 1500 lei cheltuieli de judecată către I.M., S.E.M şi I.C.
