Prin Sentinta civila nr.2219/21.12.2009, pronuntata de Judecatoria Mizil, a fost admisa în parte cererea cu caracter de somatie de plata formulata de creditoarea Compania Nationala de Autostrazi si Drumuri Nationale din România S.A., în contradictoriu cu debitorul T.D. Ca urmare debitorul T.D. a fost obligat ca în termen de 30 zile de la comunicarea sentintei sa achite creditoarei suma de 45 Euro reprezentând contravaloarea ratelor a III-a si a IV-a TURND/rovinieta din anul 2006, rate scadente la data de 29.12.2006, respectiv 29.03.2007 si neachitate, precum si suma de 45 Euro, reprezentând penalitati de întârziere, sume ce urmau sa se achite la cursul de schimb al B.N.R., valabil în ultima zi a lunii anterioare datei scadentei.
La pronuntarea acestei solutii s-a argumentat ca în ceea ce priveste suma de 45 EURO, reprezentând contravaloarea ratelor a-III-a si a-IV-a, pret al serviciilor de utilizare, instanta constata ca reprezinta o creanta certa, lichida si exigibila, în sensul textului de lege mentionat si a art.379 C.proc.civ., rezultând din cuprinsul contractului,al tabelului de calcul al ratelor restante si al penalitatilor la contractul încheiat de catre parti precum si al convocarii la conciliere si al înstiintarii de plata,depuse la dosar. Având în vedere principiul interdependentei si reciprocitatii obligatiilor partilor semnatare ale unui contract, atât timp cât debitorul, în calitate de client, a beneficiat de furnizarea serviciilor creditoarei, conform clauzelor contractuale, fara a contesta calitatea acestora sau cuantumul sumelor datorate, conform art. 2 din contract, datoreaza încasatorului executarea exacta a contraprestatiei, în conformitate cu dispozitiile art.969-970 C.civ.
În ceea ce priveste penalitatile contractuale, reprezentând daune-interese moratorii, în suma de 64,87 EURO, instanta constata ca îndeplinesc conditiile cerute de textul de lege special cu privire la creanta, însa ca sunt datorate numai în parte, pentru urmatoarele motive:
Solutia asupra celui de-al doilea capat de cerere a fost argumentata cu aceea ca potrivit art.3.1 din contractul încheiat între parti, s-a prevazut obligatia debitorului de a achita penalitati de 0,15% pe zi pentru neplata la termen a sumelor datorate, totalul penalitatilor de întârziere putând depasi cuantumul sumei asupra careia sunt calculate.
Instanta a apreciat ca aceasta clauza trebuie interpretata în lumina dispozitiilor Legii nr.193/2000, modificata, privind clauzele abuzive în contractele încheiate între comercianti si consumatori, în vigoare la momentul încheierii conventiei între partile în litigiu. Conform art. 1 alin 3, se interzice comerciantilor stipularea de clauze abuzive în întelegerile realizate cu consumatorii.
S-a mai aratat ca în acceptiunea art.2 alin.1,din aceeasi lege,prin ,,consumator”,în continutul careia intra si notiunea de utilizator,se întelege orice persoana fizica,care,în temeiul unui contract,actioneaza în scopuri din afara activitatii sale comerciale,industriale sau de productie,artizanale ori liberale,iar prin ,,comerciant” se întelege orice persoana juridica care,în temeiul unui contract, actioneaza în cadrul activitatii sale comerciale.
Plecând de la aceste definitii ale legii,precum si de la disp.art.1 din O.U.G.84/2003,creditoarea este o societate comerciala, a carei activitate,în relatiile cu tertii,se împlineste pe principii comerciale,aceste din urma prevederi fiind sustinute chiar de creditoare,prin cerere.
Este considerata clauza abuziva, potrivit art. 4 din acelasi act normativ, orice prevedere contractuala care nu a fost negociata direct, nedând posibilitatea consumatorului de a influenta natura ei si care creeaza un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligatiile partilor, în defavoarea consumatorului si încalcând principiul bunei-credinte.
Aceasta dispozitie legala ocroteste interesele consumatorului, în sensul acordarii posibilitatii de a negocia, de pe pozitii de egalitate, clauzele contractuale, fiind, totodata, o expresie a manifestarii efective, reale, a libertatii de vointa.
Or, în speta, clauza inserata în art.3.1 din contract, care nu limiteaza în timp sau în cuantum valoarea penalitatilor, dând, astfel, posibilitatea creditorului sa ramâna în pasivitate pâna la împlinirea termenului de prescriptie, nu satisface în întregime cerintele unei clauze conforme cu dispozitiile legale si principiul bunei credinte. Aceasta întrucât, pe de o parte, debitorul nu a putut influenta continutul acesteia, având în vedere ca respectiva conventie reprezinta un contract-tip, care contine clauze de aderare, prestabilite, în mod unilateral, de creditoare, iar, pe de alta parte, prevederea în discutie produce un dezechilibru grav între situatiile partilor, în defavoarea debitorului, deoarece stabileste o raspundere unilaterala.
În aceste conditii, vazând si dispozitiile literei i) din anexa nr. 1 la Legea nr.193/2000, care enumera, cu titlu exemplificativ,tipurile de clauze abuzive, printre care si pe cea privind obligarea consumatorului la plata unor sume disproportionat de mari în cazul neîndeplinirii obligatiilor contractuale de catre acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant, instanta a apreciat ca obligatia debitorului de a plati penalitati într-un cuantum nelimitat, ajungându-se la o valoare ce depaseste valoarea debitului (cuantum ce nu este justificat de prejudiciul efectiv suferit de creditor, întrucât, în perioada dintre data scadentei si data pâna la care s-au calculat penalitati, nu au intervenit grave instabilitati monetare) reprezinta, cel putin în parte, o clauza abuziva ce vatama interesele consumatorului-debitor.
În final, instanta a mentionat ca totusi, având în vedere dispozitiile art. 1066 C.civ. care permit inserarea în contract a unei clauze penale,ale art.4 din Legea 193/2000 precum si de principiile bunei credinte si al ocrotirii intereselor debitorului , instanta va admite în parte acest capat de cerere si va restrânge efectele acestei clauze, în sensul ca va obliga pe debitoare doar la plata penalitatilor ce nu vor depasi valoarea debitului, respectiv în cuantum de 45 EURO.
