Pe rolul Judecătoriei Iaşi a fost înregistrată cauza penală privindu-l pe inculpatul I.F., trimis ăn judecată pentru săvârşirea infracţiunii de nerespectare măsurii privind încredinţarea minorului, prevăzută de art.307 alin. 1 Cod penal.
În fapt, în actul de sesizare al instanţei s-a reţinut că, începând cu luna martie 2008, inculpatul I.F. a reţinut-o pe minora I.A.M., nepermiţându-i mamei naturale să aibă nici o legătură cu copilul şi, de asemenea, să-şi exercite drepturile parentale stabilite prin lege şi prin hotărârea judecătorească definitivă, irevocabilă şi executorie, de încredinţare a copilului, urmare a acţiunii de divorţ.
Instanţa a reţinut că partea vătămată şi inculpatul sunt părinţii minorei I.A.N., născută la data de 12.11.2005. Împreună cu mama părţii vătămate, B.M., cuplul a achiziţionat o locuinţă în satul R…, din comuna H.
Din primăvara anului 2006, I.F. a rămas fără loc de muncă, iar după naşterea minorei, mama acesteia – care lucra la o firmă de confecţii, a intrat în concediu de creştere copil – astfel încât singurul venit al familiei era format din indemnizaţia de 800 de lei primită de către mamă. În aceste împrejurări, soţii au decis, de comun acord, să caute de lucru în străinătate, în acest sens, F.D. apelând la o soră de a sa, stabilită în Italia, unde a plecat din luna noiembrie 2006, soţul său rămânând în locuinţa din R…, împreună cu copiii şi bunica maternă.
La scurt timp, între I.F. şi soacra sa au apărut neînţelegeri, din cauza faptului că inculpatul consuma băuturi alcoolice, se comporta necorespunzător cu minorul I.I, fiul părţii vătămate dintr-o altă căsătorie, refuzând, totodată, să facă demersuri reale pentru a-şi găsi un loc de muncă şi a contribui şi el la întreţinerea familiei. Din cauză că acest comportament a fost adus la cunoştinţa iui F.D., de către mama şi fiul său mai mare, aceasta nu a mai trimis bani din Italia pe numele soţului, ci pe numele mamei sale şi a unei rude,cu atât mai mult cu cât din iarna 2006 – 2007, I.F. a plecat din locuinţa comună stabilindu-se la părinţii săi, în S…
Până în primăvara anului 2007, I.F. nu s-a implicat în mod real în susţinerea celor doi copii, venind doar ocazional la locuinţa soacrei sale, unde a provocat scandal, fiind în stare de ebrietate. Cu toate acestea, el a continuat să ridice indemnizaţia de creştere a copilului, în sumă de 800 de lei lunar, fără ca din aceşti bani să contribuie la întreţinerea fiicei sale, aflată la bunica maternă.
În cursul lunii aprilie 2007, F.D. a revenit în ţară, constatând că soţul său s-a mutat definitiv din locuinţa comună; discuţiile purtate cu acesta au adâncii neînţelegerile dintre cei doi, soţul reproşându-i că nu i-a trimis lui nici un ban din Italia, iar ea, la rândul său, reproşându-i că nu a avut grijă de copii, nu a obţinut el însuşi venituri şi a încasat, în mod nejustificat, îndemnizaţia de creştere a copilului, fără a contribui însă la întreţinerea fiicei sale.
Din luna aprilie 2007, I.F. s-a angajat ca factor poştal; până la sfârşitul anului 2008, cât soţia sa a stat în România, inculpatul a refuzat să locuiască împreună cu aceasta sau să-şi viziteze copilul. Din februarie 2008, F.D. a plecat din nou la muncă în Italia, lăsând copiii în grija mamei sale, B.M., căreia i-a lăsat şi împuternicire pentru încasarea drepturilor materiale ce i se cuveneau.
Din cursul anului 2007, I.F. a intentat acţiune de divorţ, cauza fiind înregistrată sub Dosarul nr. 22943/245/2007, acesta invocând faptul că soţia sa a plecat în Italia, de unde nu a mai contribuit la întreţinerea familiei. Instanţa de judecată a constatat că minora rezultată din timpul căsătoriei s-a aflat, din anul 2005, în grija bunicilor materni, după plecarea mamei în străinătate, I.F. necontribuind financiar la întreţinerea copilului. De asemenea, din ancheta socială efectuată la solicitarea instanţei de judecată, s-a reţinut că de la data naşterii şi până în luna martie 2008, fetiţa a trăit împreună cu bunicii materni, schimbarea mediului şi a condiţiilor de trai putând avea efecte nocive asupra dezvoltării acesteia (…).
În timp ce acţiunea de divorţ era în curs, înainte de pronunţarea hotărârii, respectiv în data de 23.03.2008, inculpatul s-a deplasat cu un autoturism în satul R.., la locuinţa soacrei sale, B.M., unde minora IAN se juca în curte, bunica sa fiind preocupară cu treburi casnice. Profitând de faptul că poarta nu era închisă decât cu zăvor şi că BM era ocupată, inculpatul a pătruns în curte, a luat minora, plecând cu aceasta. Deşi BM a anunţat organele de poliţie din cadrul Postului de Poliţie H…, sesizarea acesteia nu a fost considerată ca fiind de natură penală, atât timp cât I.F. era, la acea dată, legal căsătorit cu FD.
Fiind anunţată de către mama sa despre faptul că soţul său a luat fetiţa, FD a revenit imediat în ţară, încercând să discute cu soţul său pentru a prelua copilul. Aceasta s-a deplasat la domiciliul lui IF din S.., având discuţii tensionate cu soţul şi cu socrii, care i-au interzis să ia copilul.
În ciuda demersurilor părţii vătămate de a se înţelege cu I.F. , în perioada aprilie – noiembrie 2008 pentru a prelua fetiţa, acesta a refuzat orice discuţie, nepermiţându-i mamei să-şi mai vadă copilul.
Prin sentinţa civilă nr.4796/16.04.2008 a Judecătoriei Iaşi, definitivă şi irevocabilă, s-a dispus desfacerea căsătoriei părţilor, din culpa comuna acestora, minora fiind încredinţată spre creştere şi educare părţii vătămate, cu obligarea inculpatului la plata unei pensii de întreţinere. Prin încheierea dată în Camera de consiliu, în data de 13.01.2010, s-a executarea silită a acestei sentinţe.
Din anul 2009, FD- care fusese, din nou, plecată în Italia, fiind nevoită să muncească pentru a se întreţine – a reluat demersurile pentru a putea să preia minora.
Aceasta a apelat la serviciile unui executor judecătoresc care, după investirea hotărârii de încredinţare a copilului cu formulă executorie – prin încheierea din data de 13.01.2010 a Judecătoriei Iaşi- a procedat la executare.
Conform procesului verbal din data de 17.03.2010 rezultă că inculpatul a fost somat prin Biroul Executorului Judecătoresc.. , IC, tatăl inculpatului primind somaţia şi copia titlului executoriu; întrucât inculpatul nu şi-a îndeplinit obligaţia, creditoarea, însoţită de organele de executare, s-au deplasat, atât la domiciliul acestuia, cât şi la o cunoştinţă a acestuia, din municipiul laşi – fără a-i găsi pe IF şi pe minoră.
Procedurile de executare au fost reluate, inculpatului fiindu-i comunicate, din nou, somaţii, la data de 22.03.2010 organele de executare deplasându-se la domiciliul la data de 21.04.2010, unde, însă nu l-au găsit nici pe acesta, nici pe minoră.
A fost comunicată o nouă somaţie, la data de 26.04.2010, la data de 06.05.2010, organele de executare, deplasându-se la domiciliul inculpatului, constatând acelaşi lucru ca în situaţiile anterior prezentate.
Raportat la poziţia procesuală a inculpatului, care nu a recunoscut comiterea infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată, instanţa a coroborat probele administrate în cauză, reţinând că, în vreme ce, iniţial, inculpatul a susţinut că locuia la S.., împreună cu părinţii săi, aspect confirmat de tatăl său, în declaraţia dată în faţa instanţei, ulterior a declarat că locuia cu minora în mun. Iaşi, acesta fiind motivul pentru care nu a fost găsit la domiciliu. Tătăl său însă, în declaraţia dată în faţa instanţei, a arătat că inculpatul locuia împreună cu minora în satul S..însă, uneori, o mai lua cu el la serviciu, în mun. Iaşi, aşa întâmplându-se în zilele în care s-a prezentat partea vătămată cu executorul judecătoresc şi poliţia. De remarcat faptul că, potrivit procesului verbal de executare din data de 11.02.2010 părinţii acestuia au declarat executorului judecătoresc că nu au cunoştinţă unde locuieşte fiul lor şi fiica acestuia. De asemenea, inculpatul a susţinut iniţial că partea vătămată putea să-l caute la serviciu, să vorbească cu el, nu să apeleze la un executor judecătoresc (la urmărire penală), pentru ca, în faţa instanţei, să arate că partea vătămată l-a căutat, condiţionându-i retragerea cererii de avantaje patrimoniale, în cadrul procesului de partaj Cu privire la încercările de punere în executare, eşuate, acesta a arătat că, deşi a cunoscut că este somat, nu a putut sta la domiciliu, fiind plecat cu copilul la tratament. În acest sens, inculpatul a prezentat în cursul urmăririi penale adeverinţele medicale eliberate de către medicul de familie AA, din datele de 11.02.2010, 17.03.2010 şi 21.04.2010, din care rezultă că minora suferea, la datele respective, de tuse, rinoree, dureri abdominale.
Aşa cum rezultă din declaraţia medicului de familie, dată atât în cursul urmăririi penale, cât şi în faţa instanţei, inculpatul s-a prezentat la cabinetul medical singur, fără copil, adeverinţele fiind eliberate, de fiecare dată, pe baza declaraţiilor verbale ale acestuia, care şi-a motivat necesitatea de a le obţine pentru a putea motiva absenţele copilului de la grădiniţă. De asemenea, minora IAN, deşi iniţial fusese înscrisă la grădiniţa din Schitu Duca, aceasta a frecventat-o sporadic, din luna aprilie tatăl nemaiducând-o, fără a justifica acest gest. Inculpatul a spus educatoarelor ca fetiţa să nu fie luată de acolo de nimeni altcineva decât de el. La răspunsul personalului conform căruia mama are dreptul de a-şi vizita şi de a lua copilul, inculpatul a întrerupt contactul cu unitatea de învăţământ, copilul nemaifiind dus la ore, astfel cum rezultă din declaraţiile numitei CM. Martora a arătat că inculpatul i-a spus să nu îi permită mamei minorei să o ia întrucât au probleme în familie. La solicitarea martorei de a-i comunica un înscris care să ateste faptul că nu poate permite mamei să ia copilul, inculpatul i-a spus că nu s-a finalizat procesul. A mai arătat martora în faţa instanţei că minora i-ar fi relatat faptul că tatăl său nu este în relaţii bune cu mama sa şi îi este frică să nu fie luată de acesta, fără a preciza cu care dintre părinţi doreşte să stea. Minora era un copil tăcut, necomunicativ. Martora a precizat că partea vătămată s-a prezentat la grădiniţă de două ori, însoţită de un executor judecătoresc, fără a o găsi pe minoră.
Martorii din lucrări SV, DE, DV au arătat în declaraţiile date în cursul urmăririi penale că minora locuia cu tatăl şi bunicii ei, se juca doar în curte şi era luată de acasă în preajma deplasării părţii vătămat, însoţite de executor la domiciliul inculpatului, în faţa instanţei, deşi au arătat că îşi menţin declaraţiile, le-au nuanţat, în sensul că minora se juca doar în curte, poarte fiind asigurată cu zăvoare, în condiţiile în care în apropiere nu erau alţi copii iar pe stradă circulau maşini.
Instanţa a reţinut şi declaraţia dată de martora BM, mama părţii vătămate, care a declarat că se consideră a fi în duşmănie cu inculpatul, datorită comportamentului acestuia faţă de ea fiica sa, în condiţiile în care, sub aspectul susţinerilor legate de deplasarea părţii vătămate la domiciliul inculpatului şi al negăsirii acestuia sau a minorei, declaraţia sa se coroborează cu celelalte probe.
În ceea ce priveşte susţinerile inculpatului referitoare la faptul că minora ar fi fost neglijată, s-ar fi îmbolnăvit din cauza neglijenţei mamei şi bunicii ei materne, raportat la înscrisurile medicale depuse la dosar (bilete de ieşire din spital), instanţa a constatat că acesta a avut drept diagnostice afecţiuni legate de existenţa unor alergii şi a unei anemii carenţiale, ori legate de alte afecţiuni frecvente la copii, din înscrisurile prezentate nerezultând că acestea au fost produse ca urmare a atitudinii culpabile a mamei sau bunicii copilului.
De asemenea, instanţa nu a reţinut susţinerile inculpatului referitoare la faptul că plângerea penală ar fi fost formulată de partea vătămată din dorinţa a acesteia de a obţine în acest fel o partajare a bunurilor comune şi o rezolvare a unui împrumut făcut de mama ei, de la o mătuşă a inculpatului, conduita acestuia de urmă de a nu încredinţa copilul fiind evidentă şi manifestă, în afară acestor susţineri.
Instanţa a constatat că din toate aceste probe rezultă faptul că inculpatul se face vinovat de comiterea infracţiunii de nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului, în condiţiile în care acesta a reţinut-o pe fiica sa minoră, fără consimţământul părţii vătămate, mama minorei, care a încercat să ia legătura cu minora dar nu i s-a permis acest lucru. Atitudinea inculpatului, în sensul de a nu permite părţii vătămate să ia minora ce i-a fost încredinţată prin sentinţa de divorţ, rezultă din faptul că acesta şi-a declarat domiciliul, când în satul părinţilor săi, când în mun. Iaşi, a precizat în mod nereală că ar fi fost cu fiica sa bolnavă la medic, în mun. Iaşi, însă înscrisurile medicale prezentate au fost obţinute în baza declaraţiilor sale de la medicul de familie, acesta nevăzând copilul. Raportat la toate aceste considerente, instanţa a apreciat că în cauză s-a făcut dovada vinovăţiei inculpatului, raportat la infracţiunea pentru care a fost judecat, faptele sale întrunind elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art.307 alin.1 Cod penal, dispunând condamnarea acestuia.
