În calea de atac exercitată de mandatarul celor doi intervenienţi nu sunt aduse critici referitoare la argumentele avute în vedere de instanţa de fond la respingerea cererii de intervenţie. Recursul trebuia să aibă în vedere tocmai aceste argumente aduse de instanţa de fond privind nelegalitatea demersului judiciar şi nu în ceea ce priveşte netemeinicia, aspect care, de altfel, nu a fost analizat de Tribunalul Harghita.
Este adevărat că, potrivit art. 3041 Cod procedură civilă, în situaţia în care hotărârea instanţei de fond nu este supusă apelului, criticile de nelegalitate nu se limitează la motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 1 – 9 Cod procedură civilă, insă aceste critici trebuie să aibă în vedere raţionamentele pe care instanţa de fond şi-a întemeiat hotărârea.
Prin cererea înregistrată la data de 30 mai 2011, reclamanţii B. I. A., L. I. A., V. M. K., L. A., L. L. C. au chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei să constate caracterul politic şi abuziv al măsurilor de dislocare şi de stabilire a domiciliului obligatoriu, măsuri adoptate pentru perioada 02.03.1949 – 29.09.1956; obligarea pârâtului la plata unei despăgubiri în sumă de 55.696,83 lei reprezentând contravaloarea bunurilor mobile confiscate; de asemenea, s-au solicitat despăgubiri reprezentând contravaloarea a jumătate din valoarea gater-ului din comuna Joseni, jumătate din moara de făină din aceeaşi localitate şi jumătate din valoarea gater-ului din localitatea Topliţa, str. Secu; reclamanţii au solicitat obligarea pârâtului şi la plata unor despăgubiri pentru daunele morale, despăgubiri în valoare de 5.000 euro pentru fiecare reclamant.
În motivarea acţiunii s-au arătat următoarele:
În anul 1949, autorii reclamanţilor au fost declaraţi exploatatori, li s-a confiscat întreaga avere mobilă şi imobilă şi le-a fost stabilit domiciliul obligatoriu în localitatea Odorheiu Secuiesc.
Despăgubirile morale au fost solicitate avându-se în vedere faptul că măsurile administrative adoptate de Statul Român au avut consecinţe negative atât asupra autorilor reclamanţilor cât şi asupra reclamanţilor însuşi, care au fost umiliţi şi obligaţi să locuiască în condiţii mizere.
Despăgubirile pentru daune materiale au fost solicitate deoarece, odată cu stabilirea domiciliului obligatoriu, s-a confiscat şi întreaga avere mobilă şi imobilă, bunurile fiind inventariate şi consemnate într-un proces-verbal întocmit în anul 1949.
În drept au fost invocate prevederile art. 3, 5 din Legea nr. 221/2009 şi ale art. 998 şi 999 Cod civil.
La data de 16.01.2012, reclamanţii şi-au precizat cererea de chemare în judecată solicitând constatarea caracterului politic al măsurii administrative adoptate în anul 1949 de către stat împotriva reclamanţilor şi autorilor lor, obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri pentru daune materiale reprezentând contravaloarea a 26,158 kg. aur fin, echivalentul bunurilor mobile confiscate şi consemnate în procesul-verbal din data de 6.06.1949.
La data de 09.11.2011, mandatarul L. I. a formulat o cerere de intervenţie în numele lui L. E. junior şi L. E. senior, cerere care a fost respinsă pe motivul că este nulă.
Tribunalul Harghita, prin sentinţa civilă nr. 2791 din 27.06.2012, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţi, a constatat caracterul politic al măsurii administrative de strămutare şi de stabilire a domiciliului obligatoriu pentru familia reclamanţilor, a obligat pârâtul să plătească reclamanţilor suma de 4.847.967 lei cu titlu de despăgubiri, precum şi suma de 800 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Cererea de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost respinsă.
În motivarea hotărârii, Tribunalul a reţinut următoarele:
Conform Adeverinţei nr. B-1948 din 30.11.1993 a Ministerului Justiţiei – Direcţia Instanţelor Militare, rezultă că familia reclamanţilor a fost dislocată din comuna Joseni, la data de 2 martie 1949, în baza Decretului nr. 83/1949, stabilindu-i-se domiciliul obligatoriu în oraşul Odorhei, judeţul Harghita.
După dislocare, bunurile aparţinând familiei L. I.-M. au fost inventariate şi confiscate, întocmindu-se procese-verbale în acest sens, în care au fost şi evaluate. Este vorba de Tabelul inventar anexele V, VI a, b, VII a, b şi VIII şi Procesul-verbal inventar de completare. Valoarea bunurilor a fost stabilită la vremea respectivă la 2.834.287 lei.
Reclamanţii sunt moştenitorii defunctului L. I.-M., capul familiei expropriate, conform Certificatului de calitate de moştenitor nr. 84, emis la 15 octombrie 2001 de Notarul public M. J. din municipiul Odorheiu-Secuiesc, judeţul Harghita.
Decretul nr. 83/1949 a avut ca obiect exproprierea exploatărilor agricole moşiereşti. Drept urmare, măsura de dislocarea familiei reclamanţilor şi de stabilirea domiciliului obligatoriu a fost luată în considerarea averii şi apartenenţei sociale a acestora, fiind, din acest motiv, una cu caracter politic în sensul art. 4 alin. 2 din Legea nr. 221/2009.
În conformitate cu prevederile art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, reclamanţii sunt îndreptăţiţi la acordarea de despăgubiri reprezentând contravaloarea bunurilor mobile confiscate ca efect al măsurii administrative.
Reclamanţii au solicitat ca despăgubirea să fie stabilită în funcţie de preţul aurului, solicitare justă şi rezonabilă, având în vedere practica folosirii aurului ca etalon valoric. Din Monitorul Oficial din 28 februarie 1949, rezultă că preţul unui kilogram de aur fin era de 108.350 lei, ceea ce înseamnă că bunurile confiscate reprezentau 26,158 kg de aur fin, care, în prezent, valorează 4.847.967 lei, potrivit cotaţiei afişate de B.N.R.
Capătul de cerere în despăgubiri morale nu poate fi admis, deoarece, prin Decizia nr. 1358/2010, Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale prevederile art. 5 lit. a din Legea nr. 221/2009, care prevedeau posibilitatea acordării unor astfel de despăgubiri.
Ulterior, prin Decizia nr. 12/2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii, s-a stabilit că „urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010 şi nr. 1.360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial”.
Cum reclamanţii nu se încadrează în ipoteza din decizia Înaltei Curţi, care ar permite acordarea de despăgubiri morale, capătul de cerere având acest obiect este neîntemeiat.
Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti au declarat recurs intervenienţii, prin L. I., precum şi Statul Român, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Harghita.
Intervenienţii au solicitat ca, prin recurs, să fie admisă cererea lor de intervenţie în interes propriu arătând faptul că L. E. senior este fiul lui L. S. şi L. A. şi frate cu reclamanţii. Având această calitate sunt îndreptăţiţi să formuleze, în temeiul art. 4 şi 5 din Legea nr. 221/2009, cererea prin care să se constate caracterul politic al măsurii suferite de autorii intervenienţilor şi ai reclamanţilor şi să beneficieze de măsuri reparatorii.
De altfel, tatăl intervenientului, L. S. junior, a avut o gospodărie separată de cea a lui L. S. senior, decedat în 1947, existând două dosare separate în care au fost inventariate bunurile confiscate. Autorul intervenienţilor, L.S. junior, moşteneşte după tatăl său, L. S. senior, cota de ½ parte din moştenire, conform certificatului de moştenitor.
La rândul său, pârâtul, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Harghita, a solicitat modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii acţiunii reclamanţilor.
În motivarea recursului s-au arătat următoarele:
Prin hotărârea atacată, Tribunalul Harghita a constatat caracterul politic al măsurilor administrative luate de Statul Român în martie 1949 şi a stabilit în sarcina pârâtului obligaţia de a plăti despăgubiri în valoare de 4.847.967 lei.
Art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, aşa cum a fost interpretat prin decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reglementează acordarea unor despăgubiri materiale doar pentru bunurile imobile care se subsumează sferei de aplicare a Legii nr. 10/2001, respectiv terenuri şi construcţii.
În speţă, reclamanţii au solicitat acordarea unor despăgubiri pentru bunurile mobile confiscate de Statul Român, măsură care nu este recunoscută prin Legea nr. 221/2009.
De altfel, acordarea unor despăgubiri pentru daune materiale este condiţionată şi de inexistenţa unor măsuri reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001. Deşi decizia invocată în motivele de recurs nu a fost pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii, totuşi, în conformitate cu prevederile art. 18 alin. 2 din Legea nr. 304/2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe.
În drept, au fost invocate prevederile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Reclamanţii au formulat întâmpinare la cele două recursuri solicitând respingerea acestora ca nefondate.
În motivarea întâmpinării s-a arătat că instanţa de fond a identificat bunurile care au fost confiscate în anul 1949, a stabilit valoarea lor din procesul-verbal de inventariere şi prin raportare la valoarea aurului din 1949, a fost cuantificată despăgubirea cuvenită pentru daune materiale.
Argumentele formulate de pârât în recurs sunt nefondate în condiţiile în care art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 nu prevede obligaţia sau condiţia dovedirii solicitării acestor bunuri în baza Legii nr. 10/2001. Articolul sus menţionat din Legea nr. 221/2009 prevede doar faptul că despăgubirile se acordă pentru echivalentul bunurilor confiscate, indiferent de natura lor. Cum, în cauză, s-a făcut dovada confiscării bunurilor mobile, despăgubirile sunt întemeiate.
La rândul său, pârâtul a formulat întâmpinare la recursul intervenienţilor, apreciind că această cerere de intervenţie este oportună pentru a se realiza astfel o soluţionare a litigiului în contradictoriu cu toţi potenţialii reclamanţi identificaţi.
Verificând hotărârea atacată, Curtea a constatat următoarele:
1. Recursul intervenienţilor
Instanţa de fond investită cu cererea de intervenţie formulată în numele mandatarilor L. E. senior şi L. E. junior, a respins-o prin încheierea de şedinţă din data de 18 ianuarie 2012, constatând că ea nu îndeplineşte condiţiile formale prevăzute de lege.
Tribunalul Harghita a constatat că mandatarul celor doi intervenienţi, L. I., nu s-a conformat cerinţelor impuse de instanţă, respectiv nu a arătat obiectul cererii de intervenţie, nu a indicat intervenientul, de aceea a apreciat că cererea este nulă.
În calea de atac exercitată de mandatarul celor doi intervenienţi nu sunt aduse critici referitoare la argumentele avute în vedere de instanţa de fond la respingerea cererii de intervenţie. Mandatarul s-a limitat să arate că, în conformitate cu dispoziţiile legale, L. E. senior şi L. E. junior sunt îndreptăţiţi să beneficieze de aceleaşi dispoziţii legale ca şi reclamanţii.
În limita criticilor de nelegalitate invocate, Curtea a constatat că acest recurs nu este fondat pentru că instanţa de fond nu a ajuns să analizeze temeinicia cererii de intervenţie, deoarece a constatat că nu au fost respectate normele de procedură la sesizarea instanţei cu o cerere de intervenţie. Recursul trebuia să aibă în vedere tocmai aceste argumente aduse de instanţa de fond privind nelegalitatea demersului judiciar şi nu în ceea ce priveşte netemeinicia, aspect care, de altfel, nu a fost analizat de Tribunalul Harghita.
Este adevărat că, potrivit art. 3041 Cod procedură civilă, în situaţia în care hotărârea instanţei de fond nu este supusă apelului, criticile de nelegalitate nu se limitează la motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 1 – 9 Cod procedură civilă, insă instanţa reaminteşte că aceste critici trebuie să aibă în vedere raţionamentele pe care instanţa de fond şi-a întemeiat hotărârea.
2. Recursul pârâtului.
Instanţa de fond a admis petitul doi din cererea de chemare în judecată, aşa cum a fost ea modificată, şi a stabilit în sarcina statului, adică a pârâtului, obligaţia de plată a sumei de 4.847.967 lei cu titlu de despăgubiri pentru daune materiale. S-a reţinut că această sumă este contravaloarea bunurilor mobile confiscate.
Potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări sau măsuri administrative cu caracter politic este îndreptăţită din partea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare ori ca efect al unor măsuri administrative, dacă aceste bunuri nu i-au fost restituite ori dacă nu s-au obţinut despăgubiri în echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 ori a Legii nr. 247/2005.
Interpretarea sistematică a acestei dispoziţii legale arată că pentru a beneficia de despăgubiri pentru bunurile confiscate sunt prevăzute două condiţii: aceste bunuri să fie confiscate printr-o hotărâre de condamnare ori ca efect al unor măsuri administrative cu caracter politic şi, cea de a doua condiţie, ca solicitantul să nu fi beneficiat de măsuri reparatorii.
În ceea ce priveşte prima condiţie, părţile nu au contestat îndeplinirea ei, la dosar fiind depuse procesele-verbale care au stat la baza identificării de către instanţa de fond a valorii bunurilor confiscate.
În ceea ce priveşte a doua condiţie, Curtea apreciază că legiuitorul a dorit să instituie prin Legea nr. 221/2009 o măsură alternativă mai facilă celor care şi-au pierdut bunurile imobile în urma unei măsuri sau condamnări cu caracter politic. Această nouă dispoziţie în materia restituirii bunurilor preluate de Statul Român îşi găseşte justificarea tocmai în procedura complicată, de lungă durată, reglementată de Legea nr. 10/2001, asigurând astfel celei mai defavorizate categorii de expropriaţi un mijloc facil.
În practica constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Decizia nr. 2187/23.03.2011) s-a stabilit că, în interpretarea dispoziţiilor art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, despăgubirile pot fi acordate doar pentru bunurile imobile confiscate. De altfel, în întreaga legislaţie de până acum Statul Român a optat să acorde doar pentru bunuri imobile măsuri reparatorii.
Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea a respins recursul formulat de intervenienţii L. E. senior şi L. E. junior ca nefondat şi să admită recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Harghita, cu consecinţa modificării hotărârii atacate în sensul respingerii cererii de acordare a despăgubirilor pentru daune materiale şi morale.
