Acţiune în revendicare. Inadmisibilitate. Măsura reparatorie reglementată de Legea nr. 10/2001 nu este altceva decât o acţiune în revendicare specială, supusă unui regim juridic aparte, în contextul menţionat neputând fi admisă o acţiune în justiţie, din a cărei formulare rezultă culpa evidentă a reclamanţilor în neexercitarea unor demersuri prevăzute de legiuitor prin Legea nr.10/2001 şi actele adoptate în modificarea acesteea. Instituirea de catre legiuitor a unei proceduri prealabile sesizarii instantei nu ingradeste accesul liber la justitie al reclamantilor, deoarece dreptul de acces la justitie nu exclude respectarea anumitor proceduri si conditii prescrise de lege, in conformitate cu art. 126 alin. 2 din Constitutia republicata, potrivit cu care “competenta instantelor judecatoresti si procedura de judecata sunt prevazute numai prin lege”.
Prin cererea inregistrata pe rolul Tribunalului Municipiului Bucuresti la data de 10.07.2007, sub nr. 25.267/3/2007, reclamantii RL, BI şi SV au chemat in judecata parata S.C. L S.A. solicitand instantei ca, prin hotararea ce o va pronunta, sa dispuna obligarea paratei de a-i lasa in deplina proprietate si linistita posesie imobilul situat in Municipiul Bucuresti, sector 6, compus din teren in suprafata de 1048 mp.
In motivarea in fapt a cererii, reclamantii au aratat ca defunctii lor parinti BD si BE au devenit proprietari ai terenului in suprafata de 480 mp., situat in Municipiul Bucuresti, sector 6, conform actului de vanzare-cumparare autentificat sub nr. 4826/690/02.11.1956 incheiat cu numitul AA si ai terenului in suprafata de 774 mp., prin sentinta civila nr. 1994/31.03.1959 a Tribunalului. Au mai aratat reclamantii ca terenul in suprafata totala de 1254 mp. a fost expropriat in scopul sistematizarii zonei si trecut in proprietatea statului, conform Decretului nr. 289/1988, pozitia 3.
Totodata, s-a mai invederat de catre reclamanti ca au calitatea de mostenitori legali de pe urma parintilor, astfel cum rezulta din certificatul de mostenitor ner. 1283/15.06.1994, precum si ca li s-a eliberat Titlul de proprietate nr. 10534/29.06.2000 pentru suprafata de 206,25 mp. De asemenea, reclamantii au aratat ca au solicitat retrocedarea si a restului de teren in conformitate cu Legea nr. 10/2001, solicitare solutionata prin Dispozitia nr. 7669/05.04.2007 a Primarului General prin care competenta de solutionare a notificarii a fost declinata catre Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.
S-a mai aratat de catre reclamanti ca terenul a carui restituire se solicita este liber de orice constructie si nu afecteaza in nici un fel parata, din cuprinsul raportului de expertiza extrajudiciara rezultand ca 99,99% din suprafata revendicata este alcatuta fie din teren liber, fie din spatiu verde.
La data de 19.10.2007, prin Serviciul Registratura, parata S.C. L S.A. a depus la dosar intampinare prin care a invocat exceptia inadmisibilitatii cererii intemeiata pe dispozitiile art. 480-481 Cod civil.
In sustinerea exceptiei inadmisibilitatii, parata a aratat ca, ulterior intrarii in vigoare a Legii nr. 10/2001, cererea de chemare in judecata intemeiata pe dispozitiile art. 480 Cod civil este inadmisibila, legea speciala suprimand actiunea dreptului comun revendicarii. A mai aratat parata ca legea noua nu a diminuat accesul la justitie, ci a perfectionat sistemtul reparator, astfel incat, urmare intrarii in vigoare a legii speciale, dispozitiile dreptului comun au rama sfara aplicare.
La aceeasi data de 19.10.2007, prin Serviciul Registratura, parata S.C. L S.A. a depus la dosar cerere de chemare in garantie a Autoritatii pentru Valorificarea Activelor Statului prin care a solicitat ca, in eventualitatea admiterii actiunii reclamantilor, chemata in garantie sa-i plateasca echivalentul banesc al prejudiciului cauzat prin restituirea in natura a terenului revendicat de reclamanti.
Prin sentinta civila nr. 170/29.01.2008 pronuntata de Tribunalul Bucuresti in dosarul nr. 25267/3/2007, s-a dispus declinarea competentei de solutionare a cauzei in favoarea Judecatoriei Sector 6 Bucuresti. Pe rolul Judecatoriei Sector 6 Bucuresti, cauza a fost inregistrata la data de 29.05.2008.
Prin sentinţa civilă nr. 6371/ 07.10.2008 instanţa a admis exceptiei inadmisibilitatii cererii, reţinând că, prin actul de vanzare-cumparare autentificat sub nr. 4826/690/02.11.1956 incheiat cu numitul AA, sotii BD si BL au dobandit dreptul de proprietate asupra terenului in suprafata de 480 mp. situat in Bucuresti, iar prin sentinta civila nr. 1994/31.03.1959 pronuntata de Tribunalul Popular al Raionului Gh.Gh.Dej, s-a constatat ca numitul CG a vandut numitului BD suprafata de 772 mp. situat in Bucuresti. Potrivit certificatului de mostenitor nr. 1283/15.06.1994 eliberat de Notariatul de Stat Sector 6, s-a constatat calitatea de mostenitori a reclamantilor de pe urma defunctilor BD şi BL.
Prin Decretul de expropriere nr. 289/1988 al Consiliului de Stat al R.S.R., s-a expropriat, trecand in proprietatea statului si in administrarea directa a Ministerului Industriei Alimentare mai multe terenuri in scopul realizarii de investitii, printre persoanele ale caror bunuri au fost, astfel, expropriate, numarandu-se si autorii reclamantilor, cu teren in suprafata de 1254 mp..
Ulterior, reclamantii s-au adresat Primariei Municipiului Bucuresti cu notificarea nr. 5745/05.11.2001 in vederea restituirii in natura a terenului in suprafata de 1047,75 mp. din suprafata totala de 1254 mp., suprafata afectata de incinta Fabricii de paine „L”. Prin Dispozitia nr. 7669/05.04.2007 a Primarului Municipiului Bucuresti, competenta de solutionare a notificarii a fost declinata in favoarea Autoritatii pentru Valorificarea Activelor Statului. Mai mult decat atat, prin sentinta civila nr. 1478/15.11.2007 pronuntata de Tribunalul Bucuresti in dosarul nr. 17256/3/2007, irevocabila, s-a repins ca neintemeiata cererea reclamantilor avand ca obiect anularea Dispozitia nr. 7669/05.04.2007 a Primarului Municipiului Bucuresti.
Faţă de aceste aspecte instanţa a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, potrivit cu care “bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie”. Cum, în speţă, imobilul revendicat a făcut obiectul Decretului de expropriere nr. 289/1988, în cauză devin aplicabile prevederile speciale ale Legii nr. 10/2001, care, începând cu data de 14.02.2001, de când au intrat în vigoare, fac inadmisibilă acţiunea bazată pe dispoziţiile dreptului comun, sub sancţiunea pierderii dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent (art. 22 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, republicata).
In plus, instanta a reţinut că, in temeiul dispozitiilor art. 29 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, republicata “pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) şi (2), persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piaţă a imobilelor solicitate”.
Art. 11.3 din H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitara a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 prevede ca „prin utilizarea sintagmei generice imobilele expropriate legiuitorul a avut in vedere includerea sub incidenta legii a tuturor exproprierilor facute in perioada de referinta, indiferent de calificarea titlului in temeiul carora acestea au fost expropriate (ca fiind valabil sau nu). Important pentru stabilirea incidentei acestor norme speciale este dovedirea faptului ca preluarea a intervenit ca urmare a unei exproprieri dispuse ca atare in baza unui act normativ generic sau individual de expropriere (nu are relevanta asupra incidentei legii faptul ca exproprierea a privit numai constructiile sau numai terenurile, deoarece aceasta era o forma abuziva de a restrange cuantumul despagubirilor). In aceste cazuri persoana indreptatita este tinuta a indica sau, dupa caz, a depune in cadrul notificarii sau actelor doveditoare actul normativ ori decizia administrativa in temeiul careia s-a facut sau s-a dispus exproprierea”.
Rezultă, asadar, că, în cazul imobilelor ce cad sub incienţa Legii nr. 10/2001, legea veche materializată în dispoziţiile art. 480 şi urm. Cod civil invocate de reclamanţi suportă inevitabil efectele aplicării imediate a legii noi, consacrate de dispoziţiile art. 15 din Constituţie şi art. 1 Cod civil. Drept urmare, accesul reclamanţilor la un proces echitabil cu privire la imobilul revendicat ar fi putut fi exercitat numai în condiţiile şi cu procedura recunoscută de legea nouă, acţiunea în revendicare potrivit dreptului comun (art. 480-481 Cod civil) nemaiputând fi primită, cei interesaţi trebuind să recurgă la procedura administrativă prealabilă prevăzută în noua lege.
De altfel, în speţă, reclamanţii au dovedit ca au declanşat procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001, insa au inteles sa se adreseze direct instantei de judecata, apreciind că nu le sunt incidente prevederile legale speciale, deschizând prezenta acţiune în revendicare în condiţiile dreptului comun.
Susţinerile reclamanţilor nu au fost primite de instanţă, întrucât noua lege a suprimat, în totalitatea ei, acţiunea legii vechi în ceea ce priveşte imobilele ce fac obiectul ei de reglementare şi, fără a suprima accesul la justiţie, a perfecţionat sistemul măsurilor reparatorii şi, prin norme procedurale speciale, cu caracter absolut, l-a subordonat controlului judecătoresc.
Astfel, art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, republicata dispune că dacă persoana este nemulţumită de modul de soluţionare a cererii de restituire în natură, poate ataca în justiţie dispoziţia respectivă, în termen de 30 de zile de la comunicare la secţia civilă a tribunalului în circumscripţia căruia se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării.
Ca urmare, adresabilitatea la instanţă este supusă, în speţă, procedurilor speciale prevăzute de legea nouă, ca lege specială şi, în temeiul regulii potrivit cu care, în caz de conflict între o normă generală şi o normă specială, aceasta din urmă se va aplica cu prioritate (speciallia generalibus derogant), rezultă că, în cauză, sunt pe deplin incidente prevederile Legii nr. 10/2001, republicata.
Măsura reparatorie reglementată de Legea nr. 10/2001 nu este altceva decât o acţiune în revendicare specială, supusă unui regim juridic aparte, în contextul menţionat neputând fi admisă o acţiune în justiţie, din a cărei formulare rezultă culpa evidentă a reclamanţilor în neexercitarea unor demersuri prevăzute de legiuitor prin actele normative sus indicate.
Este adevarat ca pct. 2 al Cap. 1 din H.G. nr. 250/2007 trimite la exigentele art. 1 din Primul protocol aditional la Conventia Europeana a Drepturilor Omului, potrivit caruia orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale, nimeni neputand fi privat de proprietatea sa decat pentru cauza de utilitate publica si in conditiile prevazute de lege si principiile generale de drept international. Insa, aceste dispozitii cu caracter de principiu vizeaza modul de solutionare a notificarilor depuse de persoanele indreptatite la institutiile si persoanele implicate in executarea legii, nefiind, asadar, de natură să conducă la o altă soluţie, regimul juridic al imobilului ce face obiectul prezentei cauze făcând obiectul unui Decret de expropriere, respectiv nr. 289/1988.
In plus, instanta retine ca instituirea de catre legiuitor a unei proceduri prealabile sesizarii instantei nu ingradeste accesul liber la justitie al reclamantilor, deoarece dreptul de acces la justitie nu exclude respectarea anumitor proceduri si conditii prescrise de lege, in conformitate cu art. 126 alin. 2 din Constitutia republicata, potrivit cu care “competenta instantelor judecatoresti si procedura de judecata sunt prevazute numai prin lege”. Astfel, legiuitorul a apreciat ca este mai usor ca procedura prealabila sa se desfasoare intre detinatorul imobilului si persoana indreptatita la restituire, deoarece, in final, tot instantele judecatoresti vor fi cele care vor hotari asupra reparatiilor prevazute de lege.
In plus, prevederile art. 44 alin. 1 teza a doua din Constitutia republicata dispune ca “continutul si limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege”, iar art. 136 alin. 5 consacra caracterul inviolabil al proprietatii private, “in conditiile legii”.
Potrivit acestor dispozitii, legiuitorul ordinar este, asadar, competent sa stabileasca cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, in acceptiunea principiala conferita de Constitutie, in asa fel incat sa nu vina in coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel niste limitari rezonabile in valorificarea acestuia ca drept subiectiv garantat. Sub acest aspect, instanta retine ca prin reglementarea Legii nr. 10/2001, legiuitorul nu a facut decat sa dea expresie acestor imperative, in limitele si potrivit competentei sale constitutionale.
Instanta a mai retinut ca recunoasterea sine die a posibilitatii persoanei interesate de a declansa procedura de recuperare a imobilelor preluate abuziv de catre stat ar fi fost de natura sa genereze un climat de insecuritate juridica in domeniul proprietatii imobiliare, admisibil pe termen scurt, in considerarea finalitatii reparatorii urmarite, dar intolerabil, intr-un stat de drept, o perioada indelungata sau nelimitata.
Intrucat imprescriptibilitatea, chiar daca este consacrata cu titlu de principiu in legislatia noastra, nu tine de esenta dreptului de proprietate imobiliara si, ca atare, nu este consacrata de Constitutie, astfel incat legiuitorul poate, in considerarea unor ratiuni majore, sa deroge de la acest principiu, asa cum a procedat prin dispozitiile Legii nr. 10/2001.
Pe de alta parte, independent de ratiunile infatisate, imprejurarea ca reclamantii au uzat de dispozitiile legii speciale, formuland notificare pentru restituirea imobilului teren in litigiu, nu s-au mai conformat exigentelor legii sepciale, ceea ce este de natura sa dea expresie propriei lor culpe, cu atat mai putin scuzabila, cu cat aveau la indemana mijloace procedurale, iar, potrivit principiului “nemo auditur propriam turpitudinem allegans”, orice alta aparare formulata de reclamanti sunt lipsite de indreptatire.
O astfel de solutie este in deplina concordanta si cu garantiile instituite de art. 6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, referitor la asigurarea unui proces echitabil, intrucat, art. 6 garanteaza dreptul fiecarei persoane de a avea acces la o instanta, drept, insa, limitat la campul de aplicare al dreptului la un proces echitabil, adica contestatiile ce poarta asupra drepturilor cu caracter civil. Astfel, nu se poate retine ca legea speciala reprezinta un obstacol pentru realizarea unui acces efectiv la o instanta, ci procedura prealabila reglementata de Legea nr. 10/2001 este conforma cu Conventia Europeana a Drepturilor Omului, intrucat pot fi aduse restrictii exercitiului unui drept, cu atat mai mult cu cat dreptul de acces, prin chiar natura sa, cere o reglementare din partea statului, reglementare care poate varia in timp si spatiu in functie de resursele comunitatii si de nevoile indivizilor.
In plus, prin chiar continutul sau, legea speciala a instituit si posibilitatea exercitarii controlului judecatoresc, ceea ce lipseste de suport orice alta afirmatie.
De asemenea, instanta s-a raportat in solutionarea cauzei si la decizia pronuntata in recurs in interesul legii de Inalata Curte de Casatie si Justitie in dosarul nr. 60/2007 in sedinta din data de 09.06.2008, in sensul ca in concursul dintre legea speciala si legea generala, urmeaza a se acorda eficienta legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar daca acesta nu este prevazut expres in legea speciala si, numai in cazul in care sunt sesizate neconcordante intre legea speciala (Legea nr. 10/2001) si Conventia Europeana a Drepturilor Omului, conventia va avea prioritate. O astfel de prioritate va putea fi acordata in cadrul unei actiuni in revendicare intemeiata pe dreptul comun, in masura in care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securitatii raporturilor juridice.
Or, fata de aceste considerente instanta a apreciat ca, in cauza, nu se justifica conferirea de prioritate Conventiei Europene a Drepturilor Omului, nefiind identificate nici un fel de neconcordante intre Legea nr. 10/2001 si actul european, pe de o parte si nici atingeri aduse vreunui drept de proprietate al reclamantilor.
Pentru toate aceste considerente, vazand si dispozitiile art. 109 alin. 2 Cod procedura civila, potrivit carora „in cazurile anume prevazute de lege, sesizarea instantei competente se poate face numai dupa indeplinirea unei proceduri prealabile, in conditiile stabilite de acea lege”, dovada indeplinirii procedurii prealabile urmand a fi anexata la cererea de chemare in judecata si constatand ca reclamantii nu au recurs la procedura instituita de Legea nr. 10/2001, sub incidenta careia cad pretentiile acestora, instanţa a apreciat întemeiată excepţia inadmisibilităţii cererii, motiv pentru care a admis-o şi a respins acţiunea în consecinţă.
Avand in vedere solutia pronunatata asupra cererii principale si fata de natura juridica a cererii de chemare in garantie, instanta a respins ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanţie formulata de pârâta in contradictoriu cu chematul în garanţie Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.
Sentinţa pronunţată nu este definitivă, fiind în curs de soluţionare apelul exercitat de reclamanţi.
