Recurs. Obiect al recursului îl poate constitui numai dispozitivul unei hotărâri.
Partea care justifică un interes poate ataca numai dispoziţiile cuprinse în dispozitivul unei hotărâri judecătoreşti, deoarece numai acestea, în actuala reglementare, pot dobândi putere de lucru judecat, nu şi considerentele pe care se sprijină.
Secţia I civilă –Decizia civilă nr. 442/20 septembrie 2012
Prin sentinţa civilă nr. 8358/ 22.11.2011 pronunţată de Judecătoria SIBIU în dosar nr. 4201/306/2010 a fost respinsă acţiunea civilă formulată şi precizată de reclamantul TN prin mandatar HVC, în contradictoriu cu pârâţii Mun. S. prin Primar, SC U SA S. , SPAFL S., MMD, MM, MA, MM şi GA.
Pentru a se pronunţa această hotărâre s-au reţinut următoarele:
Între reclamant şi AAFLCUL S., preluat de SC U SA, s-a încheiat la data de 12.06.1996 contractul de închiriere nr. 2265 pe o perioadă de 4 ani.
Reclamantul, în cursul anului 2001, achită suma de 55.000.000 lei vechi, eliberându-i-se chitanţa nr. 7106259, fără a se indica pe chitanţă ce reprezintă suma de bani achitată, consemnându-se doar Legea 112.
În cursul anului 2001 s-au formulat două cereri de retrocedare a imobilului în litigiu.
Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei instanţa a constatat faptul că reclamantului, în prezenta cauză, nu-i sunt aplicabile dispoziţii art.9 din Legea nr. 112/1996. Coroborând aceste dispoziţiile legale cu dispoziţiile art. 6 din HG nr. 20/1996 şi art. 4 indice 1 din HG nr. 11/1997 instanţa a reţinut faptul că dreptul de a cumpăra apartamentele în care locuiesc îl au numai chiriaşii care, având un contract de închiriere valabil încheiat, ocupau apartamentele respective la data intrării în vigoare a legii, şi anume 29.01.1996.
Reclamantul, deşi avea un contract de închiriere valabil, acesta a fost încheiat la data de 12.06.1996, deci după aproximativ 5 luni de la data apariţiei legii, ocazie cu care nu-i sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 112/1996.
Mai mult, este de evidenţiat faptul că atâta timp cât legiuitorul a dispus că aceste apartamente pot fi cumpărate, nu a stabilit o obligaţie a proprietarului de a le vinde chiriaşilor.
Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamantul TN solicitând schimbarea ei în sensul admiterii acţiunii.
În motivarea apelului se arată că instanţa confundă dreptul de opţiune al cumpărătorului cu opţiunea Statului, care în realitate nu exista, că s-a ignorat poziţia Mun. Sibiu care recunoaşte intenţia de înstrăinare şi că nu s-a pronunţat pe capătul de cerere referitor la reapartamentarea imobilului. Prin decizia civilă nr. 93/6.04.2012 Tribunalul Sibiu a admis apelul declarat de reclamant, a desfiinţat hotărârea atacată şi a dispus trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeaşi instanţă, reţinând următoarele:
Prima instanţă a reţinut o corectă stare de fapt. Aceste elemente nu erau însă suficiente pentru respingerea acţiunii, datorită particularităţilor speţei. Intenţia de înstrăinare şi achitarea avansului sunt recunoscute de Municipiul Sibiu aşa încât existenţa antecontractului este evidentă şi acesta nu are nici un motiv de nevalabilitate, chiar dacă preţul nu a fost determinat, întrucât este determinabil în raport cu preţurile calculate potrivit Legii nr. 112/1995 la data de 31.08.2001.
În consecinţă, acţiunea vizând încheierea contractului de vânzare-cumpărare trebuia admisă. În prealabil însă, se impunea reapartamentarea imobilului pentru că apartamentul deţinut de către apelant nu reprezintă un corp funciar distinct. Capătul de cerere referitor la reapartamentare nu a fost soluţionat însă pe fond de către prima instanţă, astfel încât s-a impus desfiinţarea hotărârii şi trimiterea cauzei pentru rejudecare la prima instanţă pentru soluţionare pe fond.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs pârâta SC U SA Sibiu solicitând admiterea recursului, modificarea sentinţei atacate în ceea ce priveşte petitul referitor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
În motivarea recursului se arată că chiar dacă s-ar admite că reclamantul ar avea un antecontract de vânzare cumpărare, acesta trebuie să îndeplinească condiţiile de formă şi de fond ale oricărui contract.
Actul de vânzare cumpărare întemeiat pe dispoziţiile Legii nr. 112/1995 presupune preexistenţa unui contract de închiriere ori prin încheierea unui antecontract nu se pot eluda aceste dispoziţii legale, cu atât mai mult cu cât nerespectarea acestora atrage sancţiunea nulităţii absolute.
Intimatul MMD a invocat inadmisibilitatea recursului, având în vedere că prin motivele de recurs se atacă numai considerentele deciziei, nu şi dispozitivul acesteia.
CURTEA, în ceea ce priveşte faptul că recursul vizează considerentele deciziei şi nu dispozitivul acesteia, aspect cu privire la care s-a invocat inadmisibilitatea, a reţinut următoarele:
Prin decizia ce face obiectul prezentului recurs, Tribunalul a dispus admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare reţinând în considerente faptul că „acţiunea vizând încheierea contractului de vânzare cumpărare trebuia admisă”, dar pentru că nu a fost realizată apartamentarea imobilului, capăt de cerere asupra căruia instanţa nu s-a pronunţat, s-a impus soluţia de desfiinţare.
Prin recursul formulat recurenta nu critică faptul că instanţa de apel a dispus desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă în lipsa unei solicitări exprese în acest sens, astfel cum prevăd prevederile art.297 alin.1 Cod procedură civilă.
În motivele de recurs sunt criticate considerentele deciziei, iar prin recurs s-a solicitat expres ca instanţa de recurs să modifice decizia în ceea ce priveşte petitul referitor la încheierea contractului de vânzare cumpărare.
Însă în decizia pronunţată, în dispozitiv, nu se regăseşte nicio dispoziţie privitoare la acest capăt de cerere.
Este adevărat că îndrumarea instanţei de apel, din considerente – de admitere a unui capăt de cerere – are o anumită forţă, dar nu este echivalentă cu cea reglementată de art. 315 alin.1 Cod procedură civilă, unde îndrumările instanţei de recurs sunt obligatorii pentru instanţa de trimitere.
În speţă, motivul desfiinţării este nepronunţarea pe capătul de cerere vizând apartamentarea imobilului, astfel că doar sub acest aspect este ţinută instanţa de fond, în sensul de a cerceta pe fond acest capăt de cerere.
Recurenta nu critică însă decizia sub acest aspect, în recurs neexistând nicio critică cu privire la soluţia dată pe această problemă.
Calea de atac se îndreaptă împotriva dispozitivului hotărârii ce este susceptibil de a dobândi autoritate de lucru judecat. Motivarea soluţiei, prin care se explică şi, eventual, se completează înţelesul dispozitivului, nu poate fi atacată separat, cu recurs.
Potrivit principiilor generale de drept în vigoare, aplicabile în materie de atacare a hotărârilor judecătoreşti, acestea nu sunt atacabile pentru considerentele ce le cuprind, ci numai pentru dispozitivul lor, deoarece numai prin dispozitiv se pot atinge drepturile părţilor litigante.
Având în vedere că prin recursul formulat pârâta SC U SA nu a atacat dispozitivul deciziei, doar considerentele acesteia, pentru motivele ce au fost deja arătate, recursul nu poate fi promovat pentru acest motiv, astfel că în temeiul art. 312 Cod procedură civilă Curtea a respins recursul cu care a fost sesizată.
