Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Iaşi la data de 06.08.2012, sub nr. 24321/245/2012, judecătorul delegat la Compartimentul Executări Penale din cadrul Judecătoriei Iaşi a formulat contestaţie la executare contra executării sentinţei penale nr. 5820 din 16.02.2005 nr. 5820 din 16.12.2005 a Judecătoriei Iaşi, menţinută prin decizia penală nr. 256 din 04.04.2006 a Tribunalului Iaşi, modificată şi rămasă definitivă prin decizia penală nr. 27 din 16.01.2007 a Curţii de Apel Iaşi.
În motivare, acesta a arătat în esenţă că prin sentinţa penală sus-menţionată s-a dispus condamnarea inculpatei MC la o pedeapsă rezultantă de 5 (cinci) ani şi 6 (şase) luni închisoare, reţinându-se, în sarcina acesteia comiterea mai multor infracţiuni de „furt calificat”.
Conform sentinţei nr. 23/11 din 23.06.2011, rămasă definitivă la 05.07.2011 a Curţii de Apel Napoli – Secţia Penală, pronunţată în cadrul procedurii de extrădare a condamnatei MC, s-a dispus recunoaşterea sentinţei penale nr. 5820 din 16.12.2005 a Judecătoriei Iaşi, menţinută prin decizia penală nr. 256 din 04.04.2006 a Tribunalului Iaşi, modificată şi rămasă definitivă prin decizia penală nr. 27 din 16.01.2007 a Curţii de Apel Iaşi, prin care a fost condamnată la pedeapsa de 4 (patru) ani şi 6 (şase) luni închisoare, refuzând recunoaşterea pedepsei de 1 (un) an închisoare aplicată prin aceeaşi sentinţă penală cu privire la infracţiunea de furt între soţi săvârşită la data de 20.07.1997, motivat de împrejurarea că fapta nu este prevăzută de legea penală italiană.
Faţă de modalitatea de executare a sentinţei penale recunoscută de statul italian, judecătorul delegat a apreciat că s-a ivit un impediment la executarea acestei sentinţe, în sensul că această pedeapsă nu mai poate fiu executată, cu excepţia statului italian, pe teritoriul altui stat, inclusiv pe teritoriul statului român.
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:
În prezenta cauză a intervenit un impediment în ceea ce priveşte executarea hotărârii de condamnare pronunţate de Judecătoria Iaşi, întrucât o parte din această executare, a fost preluată de autorităţile italiene, în considerarea situaţiei personale a condamnatei.
În acest sens, instanţa reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. 1 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, reglementări ce vizează aplicarea principiului dublei incriminări „extrădarea poate fi admisă numai dacă fapta pentru care este învinuită sau a fost condamnată persoana a cărei extrădare se solicită este prevăzută ca infracţiune atât de legea statului solicitant, cât şi de legea română ”, dispoziţii care au fost întocmai aplicate de instanţa italiană, care a constatat că infracţiunea de „furt între soţi”, infracţiune inclusă în cuantumul pedepsei rezultante pentru care a fost condamnată intimata Cepariu Corneliu.
De asemenea, trebuie avute în vedere efectele recunoaşterii de către statul italian a hotărârii de condamnare pronunţate de statul român, efecte reglementate în legislaţia română prin art. 139 alin. 1 din Legea nr. 302/2004, în conformitate cu care „recunoaşterea şi executarea de către statul străin a cererii de recunoaştere formulată de instanţele române are drept efect renunţarea de către statul român la executarea hotărârii pe teritoriul României”.
Instanţa apreciază că aceste efecte ale recunoaşterii reglementate expres doar în ceea ce priveşte solicitarea de recunoaştere formulată de statul român, nu se produc în aceeaşi măsură în ipoteza în care statul străin, din proprie iniţiativă, ca efect al refuzului extrădării solicitate de autorităţile române, procedează la recunoaşterea hotărârii de condamnare pronunţată de instanţele din România şi substituie pedeapsa aplicată cu o pedeapsă corespunzătoare, potrivit legii statului italian.
Mai exact, dacă recunoaşterea şi, corelativ, executarea pe teritoriul statului italian nu vizează toate infracţiunile menţionate în hotărârea de condamnare română, mai mult, fiind menţionat expres că nu este recunoscută hotărârea de condamnare aplicată intimatei pentru săvârşirea infracţiunii de „furt între soţi”, nu se poate considera că statul român, în exercitarea atribuţiilor de suveranitate, ar fi renunţat la executarea acestei hotărâri. Singurul efect posibil constă în imposibilitatea executării condamnării pentru această infracţiune pe teritoriul statului italian.
Această concluzie se impune, în opinia instanţei, în lipsa unei reglementări exprese în materia cooperării în materie penală cu privire la această ipoteză, ţinând cont tocmai de principiile de ordin general care reglementează această formă de cooperare.
În acest sens, pot fi amintite dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, în conformitate cu care „Aplicarea dispoziţiilor prezentei legi este subordonată protecţiei intereselor de suveranitate, securitate, ordine publică şi a altor interese ale României, definite prin Constituţie”.
În plus, cooperarea internaţională are drept obiectiv conlucrarea statelor pentru a putea fi instrumentate în cele mai bune condiţii cauzele penale, prin aplicarea mecanismelor reglementate expres de Legea nr. 302/2004, cât şi, dacă este cazul, a tratatelor şi convenţiilor internaţionale, precum şi, în baza curtoaziei internaţionale şi a reciprocităţii, întrucât combaterea infracţionalităţii reprezintă un obiectiv comun al tuturor statelor.
Acest obiectiv comun nu se impune principiului suveranităţii fiecărui stat, care presupune reglementarea, potrivit propriei politici penale, a faptelor ce constituie infracţiuni.
Or, în condiţiile în care un stat străin nu incriminează drept infracţiuni anumite fapte ce au acest caracter potrivit legii române se produc două consecinţe:
1.statul străin nu-şi poate da concursul în ceea ce priveşte asigurarea cooperării pentru urmărirea penală, judecata sau executarea unei eventuale hotărâri de condamnare cu privire la această faptă, întrucât s-ar aduce încălcări ordinii publice a acelui stat;
2.statul român, care incriminează aceeaşi faptă ca infracţiune, pentru apărarea propriei ordini de drept, deşi nu poate beneficia de concursul celuilalt stat păstrează, pe teritoriul său şi, eventual, pe teritoriul unor state ce au reglementări similare, dreptul de a declanşa proceduri penale împotriva unei persoane învinuite sau chiar condamnate definitiv pentru săvârşirea aceleiaşi infracţiuni.
Ar fi inacceptabil, faţă de datele ce caracterizează prezenta cauză, ca prin simplul refuz de recunoaştere a condamnării pentru infracţiunea de „furt între soţi”, să fie paralizată integral executarea hotărârii penale pronunţate împotriva condamnatei Cepariu Cornelia.
De altfel, instanţa reţine şi că acea parte din hotărârea de condamnare aplicată prin sentinţa penală nr. 5820 din 16.12.2005 a Judecătoriei Iaşi a fost în mod expres determinată datorită tehnicii de rezolvare a situaţiei juridice a condamnatei, tehnică ce a presupus mai întâi contopirea pedepselor aplicate pentru faptele concurente reţinute în sarcina condamnatei şi apoi, rezultând pedeapsa de 4 ani şi 6 luni închisoare şi apoi, adiţionarea la aceasta, a pedepsei de 1 an închisoare, ce i-a fost aplicată condamnatei Cepariu Cornelia prin sentinţa penală nr. 1218/29.09.1998 a Judecătoriei Paşcani, definitivă prin nerecurare, pentru săvârşirea la 20 iulie 1997 a infracţiunii de furt între soţi, prev.de art. 210 Cod penal raportat la art. 208 Cod penal, ca urmare a aplicării dispoziţiilor art. 83 Cod penal, ce vizau revocarea suspendării condiţionate, dispunându-se executarea în întregime a acestei pedepse alături de pedeapsa aplicată prin prezenta sentinţă.
Or, autorităţile italiene, ca efect al nerecunoaşterii acestei condamnări, au înlăturat din totalul pedepsei de 5 ani şi 6 luni din hotărârea de condamnare aplicată prin sentinţa Judecătoriei Iaşi, pedeapsa de un an, rezultând o pedeapsă recunoscută de 4 ani şi 6 luni închisoare, pedeapsă pe care, potrivit propriei legislaţii, au adiţionată cu pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare, la care aceiaşi intimată fusese condamnată prin sentinţa penală 316 din 24.03.2005 a Judecătoriei Suceava, rezultând o pedeapsă totală de 8 ani închisoare.
Din pedeapsa totală astfel stabilită, au fost scăzute toate perioadele de detenţie ale condamnatei, mai exact, atât detenţia suferită pe teritoriul statului român, cât şi detenţia suferită în Italia, ca urmare a arestării provizorii, rezultând o pedeapsă de executat de (cinci) ani, 10 (zece) luni şi 26 (douăzeci şi şase) zile, pedeapsă cu privire s-a rezervat posibilitatea ca judecătorul competent cu executarea să aplice o eventuală graţiere în baza Legii 241/2006.
Având în vedere că perioada deja executată de condamnată a fost scăzută efectiv de autorităţile italiene, care, tocmai în considerarea perioadei computate, au considerat necesar să aprecieze cu privire la oportunitatea acordării graţierii nu există, rezultă că una şi aceiaşi împrejurare nu poate fi valorificată şi de către statul român, stat care-şi păstrează dreptul de a cere executarea pedepsei de un an închisoare în integralitatea ei.
