Recuperarea fructelor de catre proprietarul adjudecatar de la debitorul posesor tine de dreptul comun, câta vreme în virtutea actului de adjudecare se recunoaste ope legis exercitarea nestingherita a tuturor atributelor dreptului real. Astfel fiind, restituirea a ceea ce i se cuvenea de drept proprietarului adjudecatar si recuperarea despagubirilor din cautiunea depusa de debitor în faza contestatiei la executare nu putea atrage competenta speciala în materie comerciala, în considerarea calitatii partilor si a naturii veniturilor.
Art. 7231 alin. 3 Cod procedura civila
Art. 518 alin. 1 Cod procedura civila
Prin decizia civila nr. 217/27.03.2012 a Tribunalului Constanta a fost respins apelul pârâtei S.C. A. S.R.L. împotriva sentintei 2106/13.03.2009 a Judecatoriei Galati, prin care s-a admis actiunea reclamantei S.C. S. S.R.L., fondata pe dispozitiile art. 7231 cod proc. civila si pe temeiul carora pârâta a fost obligata la plata sumei de 280.000 lei (consemnate cu titlu de cautiune în dosarul privind contestatia la executare), ca despagubiri echivalente unei parti din fructele si veniturile realizate în perioada 07.02.2007 – 10.06.2008 din exploatarea bunului imobil adjudecat de reclamanta.
Împotriva acestei hotarâri a formulat recurs societatea pârâta, care a solicitat admiterea caii de atac, casarea deciziei recurate si trimiterea dosarului, spre competenta solutionare în fond, la Tribunalul Constanta – sectia a II-a civila. S-a aratat ca textul art. 2 pct. 1 lit. a cod proc. civila (în vigoare la data sesizarii instantei de fond) indica – fata de valoarea litigiului – competenta în prima instanta a tribunalului, însa desi acest aspect a fost evocat în apel, judecatorii si-au întemeiat solutia de respingere a caii de atac pe încheierea din 11.10.2011 a presedintelui Tribunalului Constanta, care a stabilit natura civila a cauzei. Recurenta a aratat ca în speta a operat o depasire a atributiilor legale ale judecatorului cu functie de conducere, fiind încalcat dreptul la un proces echitabil câta vreme Regulamentul de ordine interioara al instantelor judecatoresti îi confera acestuia doar atributii strict administrative.
S-a sustinut ca în mod gresit instanta de apel a înlaturat aceste aparari, multumindu-se sa arate ca problema naturii litigiului (ca fiind civil, iar nu comercial) a fost ,,dezlegata implicit prin încheierea de sedinta a presedintelui instantei’’, ignorându-se principiul independentei judecatorilor. Recurenta a aratat ca, primind cauza, completul de apel al sectiei I civile urma sa respecte încheierea interlocutorie din 5.09.2011 prin care se stabilise ca litigiul are o natura comerciala si sa stabileasca, în acest caz, ca sectia a II-a civila devenea competenta material sa solutioneze dosarul în prima instanta (luând în considerare disp. art. 3, 4, 7 si 56 Cod comercial, care configurau regulile de interpretare a faptelor de comert si care atrageau competenta materiala speciala data de art. 2 alin. 1 lit. a cod proc. civila).
În recurs s-a sustinut ca aceste presupuse venituri comerciale, analizate si din perspectiva calitatii de comerciant a reclamantei si a scopului activitatii sale (exploatarea comerciala a imobilului), nu pot fi privite decât ca fructe produse din activitatea hoteliera – având în mod evident natura comerciala.
Curtea a apreciat ca nefondata aceasta critica.
În speta este de clarificat daca prezenta actiune este una clasica, în pretentii, între doua societati comerciale, pentru recuperarea unor venituri din activitati derulate conform obiectului lor de activitate (situatie ce atrage incidenta art. 3 si 56 Cod com. – în vigoare la data sesizarii Judecatoriei Galati – iar în plan procesual, pe cele ale art. 2 pct. 1 lit. a cod proc. civila) sau, dimpotriva, este o cerere în materie civila, de drept comun, decurgând din procedura de executare silita finalizata prin actul de adjudecare si în virtutea careia adjudecatarul pretinde acoperirea din cautiune a fructelor si veniturilor produse de imobil conform art. 518 alin. 1 cod proc. civila – proces în cadrul caruia nu prezinta nici o relevanta calitatea partilor – aceea de profesionisti.
Sub un prim aspect s-a retinut ca temeiul în drept al actiunii intimatei reclamante s-a raportat la dispozitiile art. 518 alin. 1 cod proc. civila si art. 7231 al. 3 cod proc. civila, corelate cu cele ale art. 480 Cod civil 1864 (din perspectiva dreptului adjudecatarului asupra fructelor bunului adjudecat).
Doctrina a stabilit cu claritate care sunt elementele ce trebuie avute în vedere pentru a califica un litigiu ca fiind comercial, aratând ca daca obligatiile comerciantului nu pot fi direct raportate la faptele de comert obiective, consacrate cu titlu exemplificativ prin art. 3 Cod com., se aplica prezumtia de comercialitate reglementata prin art. 4, cu exceptia cazului în care acele obligatii nu sunt de natura civila sau daca contrariul nu rezulta din însasi actul. Ori, asa cum judicios s-a stabilit prin încheierea din 27.04.2011 a Tribunalului Constanta – sectia comerciala, temeiul cererii s-a raportat la efectele generate de emiterea actului de adjudecare în favoarea reclamantei, situatie care nu poate fi subsumata criteriului subiectiv de determinare a faptelor de comert consacrata prin art. 4 Cod com., ,,fapta (…) imputata fiind straina de comertul exercitat de aceasta’’. Astfel, intimata reclamanta nu a pretins ca are dreptul la restituirea valorica a fructelor si veniturilor prin prisma unui act sau fapt de comert, în întelesul dat de art. 3 si 4 Cod com.; actiunea promovata a presupus recuperarea de catre adjudecatar a acestor beneficii, din perspectiva calitatii sale afirmate, de titular al dreptului de proprietate asupra bunului imobil adjudecat – fiind fara relevanta sub aspectul temeiului juridic daca acest demers apartine unei persoane fizice sau unui profesionist.
Curtea retine, în acest context, ca dispozitiile art. 7231 alin. 3 cod proc. civila, care permit recuperarea vatamarii aduse din cautiunea depusa la dispozitia instantei, se regasesc în Cartea VII ,,Dispozitii finale’’ ale Codului de procedura civila, dupa textul art. 721 care consacra natura de drept comun în materie procesuala, în orice materie, a acestui cod; ca despre adjudecare si efectele ei juridice se discuta în procedura vânzarii la licitatie (sectiunile III, IV si V din capitolul IV al Cartii V ,,Despre executarea silita’’). Aceste norme au prin urmare natura celor de drept comun, nedisociate dupa calitatea partilor sau dupa criteriul valoric al obiectului, situatie care atrage competenta materiala de drept comun.
Rezumând, într-o asemenea actiune nu se punea în discutie, în conditiile statuate prin art. 7201 si urm. cod proc. civila, daca pârâta datora sau nu aceste fructe produse de imobilul adjudecat de reclamanta, ori daca ele ar putea fi acoperite din cautiunea depusa în cursul contestatiei asupra actului de adjudecare. Drepturile date adjudecatarului imobilului din perspectiva efectelor adjudecarii sunt clar exprimate de legiuitor prin art. 518 cod proc. civila.
Generând un titlu de proprietate care reflecta dreptul noului proprietar asupra imobilului executat silit, în jurisprudenta s-a statuat, cu titlu de exemplu, ca în cazul adjudecarii nu este necesara promovarea unei actiuni în revendicare pentru evacuarea debitorului, ci o simpla actiune personala, fondata pe atributul folosintei bunului (decizia civila nr. 2526/31.03.2005 a Î.C.C.J. – Sectia civila si de proprietate intelectuala, decizia civila nr. 169/18.01.2011 a Î.C.C.J. – Sectia comerciala). Pe acelasi rationament, recuperarea fructelor de catre noul proprietar de la debitorul posesor tine de dreptul comun, câta vreme în virtutea actului de adjudecare se recunoaste ope legis exercitarea nestingherita a tuturor atributelor dreptului real. Prin urmare, recuperarea despagubirilor din cautiunea depusa de debitor în faza contestatiei la executare nu putea atrage competenta speciala în materie comerciala.
Litigiul a fost asadar corect solutionat în prima instanta de Judecatoria Galati, fara a se da eficienta criteriilor legate de calitatea de comercianti a ambelor parti ori de cuantumul pretentiilor formulate; în mod corect, asa cum s-a aratat, Tribunalul Constanta – sectia comerciala, primind cauza dupa stramutare, a constatat ca litigiul are o natura civila, nefiind aplicabile dispozitiile art. 2 pct. 1 lit. a cod proc. civila (urmând a fi înlaturat astfel temeiul de casare invocat din perspectiva art. 304 pct. 3 cod proc. civila).
Astfel fiind, data fiind încheierea din 27.04.2011 a acelei sectii, sectia civila a Tribunalului Constanta nu mai putea pronunta o noua încheiere, de desistare în judecata, pe considerentul ca litigiul este comercial, ignorând în fapt ca însasi competenta functionala cerea ca un litigiu judecat potrivit normelor de drept civil sa fie solutionat de sectia corespunzatoare a tribunalului. Solutia procesuala corecta era, în acest caz, pronuntarea unei hotarâri judecatoresti susceptibile de reformare în caile de atac, în sensul anularii sentintei apelate si retinerii spre judecare în prima instanta, la tribunal, în mod evident cu prezentarea argumentatiei pentru care litigiul urma a fi apreciat ca având o natura comerciala. Neprocedând în acest mod si dispunându-se prin încheierea din 5.09.2011 înaintarea dosarului la presedintele instantei pentru depasirea acestui incident procedural s-a creat premisa evaluarii, printr-o noua încheiere (ca act procesual care permitea continuarea judecatii) a ,,competentei functionale’’ a sectiei civile.
Încheierea pronuntata de presedintele instantei la 11.10.2011 nu putea primi însa interpretarea lipsita de temei legal retinuta prin decizia recurata, anume ca ea s-ar fi opus unei reexaminari ulterioare a chestiunii competentei materiale în prima instanta si ca ar fi dezlegat irevocabil, pentru acea instanta, motivul de apel care viza incidenta art. 2 pct. 1 lit. a cod proc. civila. Considerentul potrivit cu care completul de judecata în apel ar fi ,,tinut de încheierea presedintelui din 11.10.2011’’, în sensul ca nu s-ar mai fi putut repune în discutie motivul de apel al competentei din perspectiva naturii litigiului, este vadit contrar principiului independentei judecatorilor, consacrat prin art. 124 alin. 3 din Constitutie si reafirmat prin art. 2 din Legea nr. 303/2004.
Un astfel de argument ignora faptul ca judecatorul cu functie de conducere a fost sesizat printr-un act procedural, solicitându-i-se explicit sa defineasca în acest caz care dintre sectii judeca litigiul; ca scopul pronuntarii încheierii presedintelui a fost acela de a raspunde acestei solicitari, în conditiile în care dosarul fusese transmis între cele doua sectii, iar judecata nu mai putea continua fata de desistarile reciproce; ca o asemenea încheiere vizând continuarea judecatii la unul din completele stabilite potrivit regulamentului nu putea avea caracter interlocutoriu, pentru ca indiferent de elementele avute în vedere, nu era împiedicata aplicarea textului art. 297 alin. 2 cod proc. civila.
