1. Contract de cesiune de creanţă. Lipsa notificării prevăzute de articolul 1393 alin. 1 Cod civil şi a acceptării cesiunii de către debitor prin act autentic, în condiţiile articolului 1393 alin. 2 Cod civil. Consecinţe.
2. Imposibilitatea înlăturării recurentei – cesionar din tabelul obligaţiilor debitoarei în propria cale de atac.
Incidenţa dispoziţiilor articolului 315 alin. 4 şi 296 Cod procedură civilă şi a principiului non reformatio in pejus.
3. Recunoaşterea datoriei făcută de debitoare prin administrator
statutar după deschiderea procedurii, în condiţiile în care debitoarei i s-a ridicat dreptul de a-şi conduce activitatea. Consecinţe.
(Decizia comercială nr.418/7.04.2008, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a V a Comercială)
Prin sentinţa comercială nr. 337 din 5 februarie 2007, pronunţată în dosarul nr. 23328/3/2006 al Tribunalului Bucureşti – Secţia a VII a Comercială, judecătorul – sindic a respins contestaţiile formulate de D.G.F.P.M.B., SC V.D.V.I.T.S.R. SRL, SC V.D.V. BV, SC I.S.C.I SRL, SC E. SRL, SC U. C. SA şi SC P.C. SA, în contradictoriu cu debitoarea SC F. SA.
Pentru a hotărî astfel, judecătorul – sindic a reţinut că D.G.F. P.M.B. a solicitat înscrierea sa la masa credală cu o creanţă de 8.122.202 lei în categoria creditorilor garantaţi, iar administratorul judiciar a apreciat în mod legal că această creanţă nu este una garantată, dispunând înscrierea ei în categoria creanţelor bugetare.
Sub acest aspect, judecătorul – sindic a reţinut că, potrivit dispoziţiilor articolului 3 punctul 9 din legea nr.85/2006, creanţele garantate sunt ale persoanelor care beneficiază de o garanţie reală asupra bunurilor din patrimoniul debitoarei, indiferent dacă debitoarea este debitor principal sau terţ garant, iar potrivit dispoziţiilor codului civil garanţiile reale sunt dreptul de retenţie, gajul sau amanetul, privilegiile şi ipoteca, ele înscriindu-se în cartea funciară în măsura în care privesc un imobil.
Judecătorul – sindic a reţinut şi că instituţia creditoare invocă drept temei al creanţei sale procese verbale de sechestru, care nu constituie garanţii în înţelesul legii şi care nici nu sunt înscrise în cartea funciară.
În ce priveşte contestaţiile formulate de creditoarele SC V.D.V.I.T.S.R. SRL şi V.D.V. BV, judecătorul – sindic a constatat că sunt întemeiate pe aceeaşi situaţie de fapt şi de drept, astfel că pot fi analizare concomitent. A reţinut că au fost înscrise corect în tabelul obligaţiilor debitoarei prima creditoare cu 1.169.153 lei şi a doua cu 767.537 lei, administratorul judiciar având în vedere la stabilirea acestor sume contractul de cesiune de creanţă prin care prima creditoare i-a cesionat celei de-a doua jumătate din creanţa deţinută împotriva debitoarei, dobânda legală calculată la debitul principal până în martie 2006, sumele colectate de la terţi reprezentând debitori ai debitoarei şi hotărârea nr. 303136/H0435383 din 23 februarie 2005.
Judecătorul – sindic a reţinut şi că, potrivit dreptului comunitar, legea nr. 187/2003 se aplică numai până la data aderării României la Uniunea Europeană, ulterior aplicându-se Regulamentul nr. 44/2001 şi Regulamentul Consiliului (CE) nr. 805/2004, iar raporturile de drept International privat cu statele terţe Uniunii europene urmează a fi reglementate de dispoziţiile legii nr. 105/1992. În ce priveşte hotărârea judecătorească reţinută de administratorul judiciar, judecătorul – sindic a reţinut că ea a fost pronunţată de o instanţă din Olanda, iar potrivit articolului 33 din Regulamentul nr. 44/2001, această hotărâre a unui stat membru este recunoscută în celelalte state membre fără necesitatea parcurgerii unei proceduri speciale.
În ce priveşte cererea creditoarelor de obligare a administratorului judiciar la plata cheltuielilor de judecată, judecătorul – sindic a apreciat-o ca neîntemeiată motivat de faptul că administratorul judiciar nu este parte în litigiu, ci organ care aplică procedura, conform articolului 3 din legea nr.85/2006.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal au declarat recursuri nemotivate creditoarele V.D.V. BV şi SC V.D.V.I.T.S.R. SRL, precum şi recurs motivat creditoarea Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, toate recursurile fiind înregistrate sub acelaşi număr unic 23328/3/2006 la 13 martie 2007 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a V a Comercială .
În motivarea recursului, creditoarea D.G.F.P.M.B. a criticat hotărârea pentru nelegalitate, susţinând că aceasta este dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a legii, întrucât sechestrele instituite au avut ca obiect numai bunuri mobile aparţinând societăţii debitoare, deşi procesul verbal nr.202597 din 25 ianuarie 2005 se intitulează “proces verbal de sechestru pentru bunuri imobile”, aceasta fiind o eroare materială adusă la cunoştinţa instanţei prin precizările depuse la dosar în şedinţa publică de la 29 ianuarie 2007. Sub acelaşi aspect, recurenta – creditoare a arătat şi că sumele cuprinse în cererea de admitere a creanţelor au fost înscrise în Arhiva electronică de garanţii mobiliare, fapt dovedit cu avizul de garanţie iniţial nr. 2004 – 1094734947-XWY, aflat la dosar.
În aceeaşi ordine de idei, recurenta – creditoare a arătat şi că este un fapt notoriu acela al înscrierii în cartea funciară a sarcinilor institute asupra bunurilor imobile, ceea ce, însă, nu este cazul în speţă şi că are calitatea de creditor garantat întrucât creanţa este înscrisă în Arhiva Electronică de Garanţii Mobiliare, condiţie necesară şi suficientă pentru a fi trecută în tabelul creditorilor în ordinea de prioritate prevăzută de articolul 121 din legea nr.85/2006.
Un alt argument subsumat aceleiaşi critici constă în invocarea prevederilor articolului 147 alineat 8 din OG nr.92/2003 privind codul de procedură fiscală, prevederi care dispun că, prin sechestrul înfiinţat asupra bunurilor mobile, creditorul fiscal dobândeşte un drept de gaj general, care îi conferă acestuia în raport cu alţi creditori aceleaşi drepturi ca şi dreptul de gaj, în sensul prevederilor dreptului comun.
Recurenta – creditoare a arătat şi că administratorul judiciar a înscris-o în tabelul definitiv drept creditor garantat, sub condiţia indicării bunurilor asupra cărora au fost instituie sechestrele.
Recursul este întemeiat în drept pe dispoziţiile articolului 8 din legea nr.85/2006, pe dispoziţiile articolului 299 şi urm. Cod procedură civilă şi pe dispoziţiile OG nr. 92/2003.
Recurenta V.D.V. BV a depus motivele de recurs înăuntrul termenului prevăzut de articolul 303 Cod procedură civilă.
În motivarea recursului, s-a arătat că se solicită înscrierea sa în tabelul definitiv al creditorilor cu suma totală de 2,133,920 Ron, compusă din debit în cuantum de 1.027.857 Ron şi costuri totale de 379.511 Ron din care se scade suma de 414.879 Ron colectată de la terţi debitori ai debitoarei SC F. SA.
Recurenta – creditoare a arătat că la 17 august 2004, între SC V.D.V.I.T.S.R. SRL, şi VDV BV s-a încheiat un contract de cesiune de creanţă, prin care prima societate i-a cesionat celeilalte 282.952,50 Euro reprezentând jumătate din creanţa pe care cedentul o deţinea împotriva debitoarei SC F. SA. A arătat şi că societatea cedentă avea o creanţă născută din contractul de prestări servicii de transport nr. 452, calculul creanţei pretinse de recurenta – creditoare bazându-se pe dispoziţiile articolului 969 Cod civil, care îndrituiau la penalităţi pentru nerespectarea termenului.
Sub acest aspect, recurenta – creditoare a susţinut că în mod greşit administratorul judiciar a apreciat că recurenta – creditoare nu poate calcula penalităţi până la 10 iulie 2006, ci are dreptul doar la dobânda legală şi că a aplicat în mod greşit o hotărâre judecătorească străină la calculul acestei dobânzi. În acest sens. recurenta – creditoare a susţinut că hotărârea nr. 303136/H043583 din 23 februarie 2005, pronunţată de o instanţă din Amsterdam,Olanda, nu a fost recunoscută până în prezent de nici o instanţă din România, în cauză nefiind în vigoare, la momentul încheierii tabelului preliminar, în 2006, Regulamentul nr. 44/2001, ci legea nr.187/2003 şi legea nr. 105/1992, care impun parcurgerea procedurii de recunoaştere a hotărârilor străine.
Recurenta-creditoare a arătat şi că această hotărâre străină nici nu poate fi recunoscută, întrucât nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de legea nr. 187/2003 şi de legea nr. 105/1992.
Recursul este întemeiat în drept pe dispoziţiile articolului 8 alineatele 1 şi 2 din legea nr.85/2006, ca şi pe dispoziţiile articolului 299 şi urm. Cod procedură civilă.
La termenul din 18.10.2007, Curtea a invocat ex oficio excepţia nulităţii recursului declarat de SC V.D.V.I.T.S.R. SRL, în raport de împrejurarea că acest recurs nu era motivat.
La 4 decembrie 2007, această recurentă a formulat cerere de repunere în termenul de motivare a recursului, întemeiată pe dispoziţiile articolului 103 alineat 1 Cod procedură civilă şi pe susţinerea că a depus la instanţa a cărei hotărâre o atacă motivele de recurs, dar acestea au fost omise de la înregistrare, omisiunea nefiindu-i imputabilă părţii.
La termenul din 27 martie 2008, astfel cum reiese din încheierea de dezbateri, Curtea a repus-o pe recurenta – creditoare în termenul de motivare a recursului, reţinând că, faţă de înscrisurile depuse în susţinerea acestei cereri, coroborate cu împrejurarea că motivele de recurs au fost comunicate părţilor adverse, sunt întrunite cerinţele articolului 103 Cod procedură civilă. Pe cale de consecinţă, excepţia invocată a fost apreciată ca rămasă fără obiect.
În motivarea recursului, recurenta creditoare SC V.D.V.I.T.S.R. SRL a solicitat ca instanţa, în cazul în care apreciază contractul de cesiune de creanţă din 17 august 2004 ca valabil şi opozabil, să dispună înscrierea sa în tabelul definitiv al creditorilor cu suma de 2.169.288 Ron, din care debit 1.027.857 Ron, iar penalităţi de întârziere de 1.141.431 Ron. Pentru situaţia în care instanţa ar aprecia contractul de cesiune de creanţă ca nefiind valabil şi opozabil, a solicitat înscrierea sa în tabel cu 3.923.698 Ron, din care debit 2.055.714,37 Ron şi 2.282.862,09 Ron penalităţi de întârziere, din care se scade suma de 414.879 Ron colectată de la terţi debitori ai debitoarei SC F. SA.
Au fost formulate aceleaşi critici, cu aceeaşi argumentaţie prezentată şi de recurenta-creditoare SC V.D.V. BV, recursul având aceleaşi temeiuri juridice.
Prin sentinţa comercială nr. 962 din 19 martie 2007, pronunţată în acelaşi dosar de fond în care s-a pronunţat şi sentinţa nr. 337 din 5 februarie 2007, judecătorul – sindic a respins contestaţia formulată de creditoarea D.G.F.P.M.B. în contradictoriu cu creditorii P.B.R.SA, SC K. SA, SC N. SA, SC P.C. SA, SC V.D.V.I.T.S.R. SRL, şi M.R.G., precum şi cu debitoarea SC F. SA.
Pentru a hotărî astfel, judecătorul – sindic a reţinut în esenţă că în cadrul primei adunări a creditorilor de la 6 decembrie 2007 a fost confirmat administratorul judiciar SC R. SRL şi a fost votată remuneraţia acestuia de către creditoarele ce deţin peste 50% din creanţe, creditoarea D.G.F.P.M.B. expunându-şi punctul de vedere în adunarea respectivă, care, însă, a votat în condiţiile articolului 19 alineat 2 din legea nr.85/2006, votul reprezentând 55,2% din creanţe.
A reţinut, în privinţa aplicabilităţii Ordinului Ministrului Finanţelor Publice nr.1186/2006, că principalele atribuţii ale judecătorului – sindic, conform articolului 11 din legea nr. 85/2006, vizează desemnarea motivată a administratorului judiciar provizoriu, precum şi confirmarea administratorului judiciar desemnat de adunarea creditorilor, ca şi a onorariului acestuia negociat cu adunarea creditorilor. Judecătorul – sindic a reţinut şi că, în aceste condiţii, creditorul bugetar poate da eficienţă dispoziţiilor organului ierarhic superior doar în cadrul şedinţelor comitetului creditorilor şi ale adunării creditorilor, cu respectarea dispoziţiilor articolului 24 raportat la articolul 19 alineat 2 din legea nr.85/2006, în funcţie de aceste considerente contestaţia apărând nefondată.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal a declarat recurs motivat instituţia creditoare, cauza fiind înregistrată la nr. 23328.962/3/2006 din 30 mai 2007 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a V a Comercială.
În motivarea recursului, recurenta – creditoare a invocat prevederile articolului 7 din Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 1186/2006, modificat prin Ordinul nr. 1342/2006, cu privire la cuantumul onorariului de succes. A susţinut că onorariul de succes de 7% stabilit de tribunal încalcă prevederile legale sus-menţionate, întrucât administratorul judiciar nu i-a comunicat instituţiei perioada de timp şi gradul de recuperare a creanţei.
Recursul este întemeiat în drept pe dispoziţiile articolului 21 alineat 3 din legea nr.85/2006, pe dispoziţiile Ordinului Ministrului Finanţelor Publice nr. 1186/2006 cu modificările ulterioare şi pe dispoziţiile articolului 299 şi urm. Cod procedură civilă.
La termenul din 18 octombrie 2007, în conformitate cu dispoziţiile articolului 8 alineat 6 din legea nr.85/2006, Curtea a dispus conexarea recursurilor ce formează obiectul dosarului nr. 23328.962/3/2006 la recursurile ce formează obiectul dosarului nr. 23328/3/2006, ambele aflate pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a V a Comercială.
Faţă de actele şi lucrările dosarului, de probele administrate în cauză, Curtea apreciază recursurile ca nefondate şi le va respinge cu această motivare şi pentru următoarele considerente:
Recursul declarat de D.G.F.P.B. împotriva sentinţei comerciale nr. 337/2007 este nefondat. Aşa cum în mod judicios a reţinut şi judecătorul – sindic, garanţiile reale (de genul celei mobiliare invocate de recurenta – creditoare) sunt, în accepţiunea codului civil şi a doctrinei, dreptul de retenţie, gajul (amanetul), ipoteca şi privilegiile. Nici o prevedere legală nu conferă sechestrului, nici măcar celui pus la îndemâna creditorului fiscal, un astfel de statut, sechestrul rămânând cu finalitatea îndeobşte cunoscută, de măsură asiguratorie menită să împiedice micşorarea patrimoniului datornicului prin indisponibilizarea bunurilor.
Sub acest aspect, Curtea apreciază că şi în cazul în care bunurile sechestrate sunt numai bunuri mobile, pentru care nu există obligaţia notării în cartea funciară, după cum şi în cazul în care sechestrul aplicat asupra bunurilor ar fi înscris în Arhiva Electronică a garanţiilor mobiliare, natura juridică a măsurii este în continuare una de măsură asiguratorie care, în lipsa unei dispoziţii legale exprese, nu poate fi asimilată garanţiilor reale.
Chiar dispoziţiile articolului 147 alin 8 din OG nr.92/2003, invocate de recurenta – creditoare ar fi fost nesocotite de judecătorul – sindic, sunt în acelaşi sens cu considerentele ce preced, întrucât urmare a aplicării măsurii sechestrului creditorul fiscal se află în aceeaşi situaţie cu creditorii chirografari, beneficiind de dreptul de gaj general prevăzut de articolul 1718 Cod civil, nu de dreptul de gaj prevăzut de articolul 1685 şi urm. Cod civil, care presupune existenţa unui contract între debitor şi creditor.
În plus, Curtea apreciază ca neîntemeiată susţinerea recurentei-creditoare despre înscrierea în Arhiva electronică a garanţiilor mobiliare a sechestrelor invocate cu titlu de garanţii mobiliare, pentru că avizul de garanţie iniţial nr. 2004 – 1094734947609-YWY (aflat la filele 110 – 112 ale dosarului de recurs) fac referire la înscrierea creanţelor fiscale, nu a bunurilor pretins afectate de garanţia mobiliară, ceea ce infirmă o dată în plus pretenţia recurentei – creditoare de a fi considerată creditor garantat.
În privinţa acestui recurs, Curtea reţine lipsa de temeinicie şi împrejurarea că hotărârea atacată nu este sub incidenţa nici unui motiv de casare sau de modificare din cele prevăzute la articolul 304 Cod procedură civilă, ea nefiind susceptibilă de reformare nici prin prisma prevederilor articolului 3041 Cod procedură civilă.
Recursul declarat de recurenta – creditoare V.D.V. BV împotriva sentinţei comerciale nr. 337/2007 este nefondat. Aşa cum reiese din cererea de admitere a declaraţiei de creanţă depusă de această creditoare la 4 septembrie 2006 şi din precizarea făcută pentru termenul din 27.11.2006 (filele 454-461 ale dosarului de recurs), la baza creanţei invocate se află contractul de cesiune de creanţă încheiat la 17 august 2004 între SC V.D.V.I.T.S.R. SRL şi recurenta – creditoare.
Din nici un înscris aflat la dosarul cauzei nu reiese că această cesiune de creanţă ar fi fost notificată societăţii debitoare în condiţiile articolului 1393 alineat 1 Cod civil. Nu s-a dovedit nici că societatea debitoare a acceptat cesiunea printr-un act autentic, pentru a fi incidente dispoziţiilor articolului 1393 alineat 2 Cod civil, astfel că această cesiune nu îi poate fi opusă societăţii debitoare, recurenta – creditoare V.D.V. BV, în lipsa altor înscrisuri, nefiind în drept să figureze în tabelul obligaţiilor societăţii debitoare cu nici un debit principal şi, pe cale de consecinţă, nici cu alte debite accesorii.
În această ordine de idei, toate criticile din recurs vizând modul greşit de înlăturare de către administratorul judiciar a penalităţilor şi calculul greşit al dobânzii în funcţie de o hotărâre străină sunt apreciate de Curte drept nefondate şi au fost înlăturate, câtă vreme s-a constatat inexistenţa dreptului acestei creditoare la debitul principal.
În mod evident, această societate creditoare urmează a fi menţinută în tabelul obligaţiilor debitoarei SC F. SA, în considerarea principului general de drept non neformatio in pejus şi a dispoziţiilor articolului 315 alineat 4, raportat la articolul 296 Cod procedură civilă, fiind inadmisibilă crearea unei situaţii mai grele în propria cale de atac, acestea fiind argumentele pentru care recursul declarat de această creditoare urmează a fi respins ca nefondat.
Este apreciat ca nefondat şi recursul declarat de recurenta – creditoare SC V.D.V.I.T.S.R. SRL. În ce priveşte creanţa acestei creditoare, trebuie subliniată poziţia pe care o are în recurs, poziţie care ia în calcul posibilitatea a instanţa să considere contractul de cesiune de creanţă ca lipsit de efecte în privinţa debitoarei. Or, pentru acelaşi tip de argumente cum sunt cele deja prezentate în cadrul recursului precedent, Curtea apreciază că cesiunea de creanţă nu poate fi opusă debitoarei SC F. SA, ceea ce ar putea conduce la concluzia că SC V.D.V.I.T.S.R. SRL este îndreptăţită să fie trecută cu întreaga creanţă. Numai că a admite astfel echivalează cu mărirea nejustificată a pasivului debitoarei, care ar trebui pe de o parte să suporte creanţa cu care deja a fost înscrisă V.D.V. BV, plus întreaga creanţă datorată SC V.D.V.I.T.S.R. SRL., ceea ce apare ca inadmisibil.
Cum această din urmă creditoare nu a atacat hotărârea instanţei de fond sub aspectul recunoaşterii calităţii de creditor şi a cesionarei (ci doar a acceptat posibilitatea ca instanţa să ia în calcul inopozabilitatea contractului de cesiune de creanţă) şi având în vedere şi dispoziţiile articolului 315 alineat 4 raportat la articolul 296 Cod procedură civilă , aplicabile atât recurentei – cesionare cât şi recurentei – cedent, Curtea va menţine înscrierea recurentei – cedent în tabel cu suma recunoscută drept debit principal, în special în considerarea contractului de prestaţii de transport nr. 452 din 5 februarie 2004, înlăturând efectele contractului de cesiune de creanţă.
Curtea a înlăturat, tot sub aspectul debitului principal, şi susţinerea recurentei – creditoare despre recunoaşterea datoriei astfel cum este precizată în declaraţia de creanţă, întrucât această recunoaştere survine după deschiderea prezentei proceduri de insolvenţă şi este făcută de administratorul statutar al debitoarei SC F. SA. Or, în condiţiile în care nici una dintre părţi nu a pretins că debitoarei, după deschiderea procedurii, i s-a permis în continuare să-şi conducă activitatea, Curtea apreciază ca lipsită de efecte orice recunoaştere făcută de o altă persoană decât administratorul judiciar, singurul reprezentant al debitoarei în relaţiile cu terţii, recunoaşterea fiind asimilată actelor de dispoziţie, acte ce nu mai sunt în căderea administratorului din actul constitutiv sau din statut, astfel cum reiese din interpretarea dispoziţiilor articolului 20 alineat 1 litera f, a dispoziţiilor articolelor 47 alineat 1 şi 49 alineat 2 din legea nr.85/2006.
În litigiu a rămas, aşadar, în ce o priveşte pe această creditoare, numai diferenţa de sumă reprezentând penalităţi de întârziere, sumă în privinţa căreia Curtea reţine că este nejustificat pretinsă de creditoare în considerarea recunoaşterii făcută de debitoare, fiind aplicabile aceleaşi argumente dezvoltate în precedent în legătură cu nevalabilitatea recunoaşterii.
Pe de altă parte, şi dacă s-ar îmbrăţişa punctul de vedere exprimat de această recurentă – creditoare, relativ la incidenţa articolului 969 Cod civil şi la inaplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor hotărârii străine, Curtea apreciază pretenţiile cu privire la penalităţi tot neîntemeiate, întrucât din înscrisurile aflate la dosar nu reiese că, în conformitate cu dispoziţiile articolului 5.1. şi 5.2. din contract, recurenta – creditoare a facturat aceste penalităţi şi a comunicat societăţii debitoare facturile respective. Astfel, în considerarea principiului de drept non neformatio in pejus şi a dispoziţiilor articolului 315 alineat 4, raportat la articolul 296 Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul ca nefondat, menţinând înscrierea acestei creditoare în tabelul obligaţiilor astfel cum a fost realizată de administratorul judiciar şi confirmată de judecătorul – sindic.
Recursul declarat de D.G.F.P.M.B. împotriva sentinţei comerciale nr. 962/2007 este nefondat. Trebuie subliniat faptul că recurenta-creditoare se limitează la a reinvoca prevederile Ordinului M.F.P. nr. 1186/2006, fără să critice hotărârea judecătorului – sindic, care în mod legal şi temeinic a reţinut că aceste prevederi pot fi valorificate de recurenta – creditoare doar în cadrul şedinţelor comitetului creditorilor şi în cadrul adunării creditorilor.
Recurenta – creditoare nu a criticat, practic, hotărârea de fond şi nici nu a precizat care sunt argumentele pentru care trebuie acordată preferinţă Ordinului M.F.P: şi nu dispoziţiilor legale speciale ce reglementează procedura insolvenţei. Or, în speţă, aşadar cum judicios a reţinut judecătorul – sindic, onorariul administratorului judiciar a fost stabilit de adunarea creditorilor, în deplină concordanţă cu prevederile articolului 19 alineat 2 teza I din legea nr. 85/2006, judecătorul – sindic având doar a verifica doar respectarea acestor dispoziţii legale, cu deosebire în ce priveşte proporţia votului, în condiţiile articolului 19 alineat 4 din lege, fără a putea aduce modificări hotărârii adunării creditorilor.
Apreciind că hotărârea judecătorului – sindic respectă dispoziţiile legale sus-menţionate, că în privinţa ei nu subzistă nici un motiv de casare sau de modificare din cele prevăzute de articolul 304 sau 3041 Cod procedură civilă, Curtea va respinge şi acest apel a nefondat.
Faţă de considerentele ce preced, în temeiul articolului 312 alineat 1 teza a II a Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursurile ca nefondate.
9
