1. Cerere de deschidere a procedurii insolvenţei, formulată de debitoarea societate comercială cu răspundere limitată prin lichidator numit în condiţiile legilor nr. 359/2004 şi 31/1990. Admisibilitate prin prisma prevederilor articolului 2701 din legea nr. 31/1990, care fac referire la lichidarea societăţilor pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni.
2. Validitatea recunoaşterii stării de insolvenţă, prevăzută de articolul 28 alin.2 din legea nr.85/2006, când cererea de deschidere a procedurii este formulată de debitoare prin lichidator numit în condiţiile legii nr.359/2004 şi ale legii nr. 31/1990. Consecinţa asupra necesităţii completării probatoriului.
(Decizia comercială nr.397/27.03.2008, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a V a Comercială)
Prin sentinţa comercială nr. 260 din 22 ianuarie 2008 pronunţată în dosarul nr.44107/3/2007 al Tribunalului Bucureşti – Secţia a VII a Comercială, judecătorul-sindic a respins ca neîntemeiată cererea de deschidere a procedurii insolvenţei formulată de debitoarea SC M. B. A. P. SRL, prin lichidator SC V.A. SRL.
Pentru a hotărî astfel, judecătorul-sindic a reţinut că prin încheierea nr.33340 din 18 iulie 2005 s-a dispus înregistrarea în registrul comerţului a menţiunilor privind dizolvarea şi lichidarea societăţii debitoare, iar prin încheierea nr.69507 din 15 decembrie 2006 s-a dispus înregistrarea în acelaşi registru a menţiunilor cu privire la numirea lichidatorului acestei societăţi, respectiv a SC V.A. SRL.
Judecătorul-sindic a evocat dispoziţiile articolului 27, raportat la articolul 3 alin. 1 din legea nr. 85/2006, dispoziţiile articolului 2701 şi 2702 din legea nr. 31/1990 şi a definit insolvenţa în raport de prevederile articolului 3 alin. 1 pct. 1 din legea nr. 85/2006.
A reţinut că, în dovedirea stării de insolvenţă, debitoarea prin lichidator a depus la dosar adresă din partea Administraţiei Finanţelor Publice a Sectorului II Bucureşti, din care reiese o datorie la bugetul de stat de 4.960 lei, dar că nu a depus şi formularul de bilanţ contabil din baza de date a acestei instituţii bugetare şi nici nu a arătat dacă din 15 decembrie 2006 şi până în prezent a verificat creanţa sub aspectul împlinirii termenului de prescripţie.
De asemenea, judecătorul-sindic a reţinut că lichidatorul debitoarei a fost numit în această calitate încă din 15 decembrie 2006, cu o remuneraţie de 1.000 lei şi nu a reuşit să termine lichidarea în condiţiile articolului 252 şi următoarele din legea nr.31/1990 modificată şi republicată nici după aproape un an, solicitând în mod inadmisibil desemnarea sa ca lichidator în procedura insolvenţei cu o altă remuneraţie.
A reţinut şi că procedura falimentului este, conform articolului 3 alin. 1 pct. 23 şi 3 din lege, o procedură concursuală, colectivă, or în speţă lichidatorul afirmă că există un singur creditor, caz în care recuperarea creanţei acestuia se poate face în condiţiile legii nr.31/1990 modificată şi republicată.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat recurs motivat debitoarea prin lichidator IPURL (succesoare cu titlu universal a SC V.& A. SRL), cauza fiind înregistrată sub acelaşi număr unic la 19 februarie 2008 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a V -a Comercială.
În motivarea recursului, s-a susţinut în primul rând contradicţia dintre considerente, în care cererea a fost apreciată ca nefondată şi dispozitiv, prin care cererea a fost respinsă ca neîntemeiată, recurenta susţinând că şi-a precizat temeiul de drept (reţinut şi de judecătorul-sindic), după cum şi-a şi dovedit cererea, probând că se află în insolvenţă în condiţiile articolului 3 din legea nr. 85/2006.
Sub acelaşi aspect a invocat şi prevederile articolului 28 alin. 2 din Legea nr. 85/2006 care echivalează cu recunoaşterea lipsa actelor contabile.
A doua critică vizează greşita apreciere făcută de judecătorul-sindic cu privire la acordarea onorariului lichidatorului, recurenta susţinând pe de o parte că acest aspect nu are nici o relevanţă în ce priveşte condiţiile de deschidere a procedurii, iar pe de altă parte că, în conformitate cu decizia nr. 9 din 19 octombrie 2007 pct. 13 a Consiliului de Conducere al UNPIR, practicianul în insolvenţă are dreptul la un singur onorariu, după cum radierea societăţii s-a făcut ca urmare a lichidării în condiţiile legii nr. 31/1990 sau în baza dispoziţiilor legii nr. 85/2006.
A criticat hotărârea şi pentru greşita aplicare a dispoziţiilor articolului 3 alin. 1 pct. 23 şi 3 din legea nr.85/2006, susţinând că dispoziţiile articolului 27 din acelaşi act normativ îl obligă pe debitorul aflat în insolvenţă la formularea unei cereri de deschidere a procedurii indiferent de numărul de creditori, doar sub condiţia insolvenţei, dispoziţiile articolului 3 pct. 1, lit. b din lege definind insolvenţa ca vădită atunci când debitorul nu-şi poate plăţi datoria faţă de unul sau mai mulţi creditori.
Recursul este întemeiat în drept pe dispoziţiile articolului 304 pct. 7 şi 9 şi 3041 Cod procedură civilă.
Faţă de actele şi lucrările dosarului, de probele administrate în cauză, Curtea apreciază recursul ca nefondat şi îl va respinge cu această motivare şi pentru următoarele considerente:
Prima critică este nefondată, Curtea reţinând că termenii “fondat” şi “întemeiat” se află, din punct de vedere lexical, în situaţia de sinonime quasiperfecte, astfel că nu se pune problema contradicţiei dintre dispozitiv şi considerente, cu atât mai mult cu cât concluzia neechivocă a considerentelor concordă cu soluţia din dispozitiv.
În cadrul aceluiaşi prim motiv de recurs, Curtea reţine şi că, în contradicţie cu cele susţinute de recurentă şi reţinute şi de judecătorul-sindic, unul dintre temeiurile de drept ale cererii, respectiv dispoziţiile articolului 2701 şi 2702 din legea nr. 31/1990,nu sunt incidente în speţă, întrucât aceste dispoziţii legale îl legitimează procesual activ pe lichidatorul societăţii dizolvate, numit în condiţiile articolului 252 şi următoarele din lege, la promovarea cererii de deschidere a procedurii insolvenţei numai în cazul societăţilor pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni, nu şi în cazul celor cu răspundere limitată, ca în speţă. Numai că problema legitimării procesuale active (sau problema reprezentării debitoarei) nu poate fi invocată de Curte în calea de atac a recurentei, întrucât aceasta ar aduce înfrângere prevederilor articolului 315 alin. 4 şi 296 teza ultimă Cod procedură civilă, ca şi principiului de drept non reformatio in pejus, Curtea limitându-se la a constata lipsa de fundament a primei critici sub aspectul validităţii temeiului juridic al cererii.
Tot în cadrul primului motiv de recurs, Curtea reţine ca neîntemeiată şi susţinerea recurentei despre dovada stării de insolvenţă făcută de debitoare prin recunoaşterea în condiţiile articolului 28 alin. 2 din legea nr.85/2006. Curtea apreciază că despre o recunoaştere în condiţiile sus-menţionate se poate vorbi numai în cazul cererilor făcute de debitor prin reprezentantul din actul constitutiv sau din statut, date fiind prevederile articolului 27 alin. 3 din legea nr.85/2006 care dispun că cererea de deschidere a procedurii insolvenţei, formulată de persoana juridică, trebuie semnată de persoanele care au calitatea de a le reprezenta potrivit actului constitutiv sau statutului. Numai aceste persoane pot face recunoaşteri şi numai actele lot pot fi asimilate recunoaşterilor, în conformitate cu prevederile articolului 35 alin. 2 din decretul nr. 31/1954, coroborate cu prevederile articolului 220 şi 222 alin. 2 Cod procedură civilă.
Trebuie subliniat faptul că nici prevederile legii nr.359/2004 şi nici cele ale legii nr.31/1990 nu conferă lichidatorului unei societăţi dizolvate o astfel de putere, cu atât mai puţin în cazul societăţilor cu răspundere limitată, care nu cad sub incidenţa dispoziţiilor articolului 2701 şi 2702 din legea nr. 31/1990.
De asemenea, în cadrul primei critici, Curtea reţine şi că, în lumina considerentelor ce preced şi nefiind nici în faţa unei recunoaşteri a stării de insolvenţă, recurenta nu a criticat hotărârea judecătorului-sindic referitoare la proba insolvenţei şi nici la obligaţia verificării termenului de prescripţie, argumentele aduse de judecătorul-sindic sub acest aspect fiind judicioase şi fundamentând soluţia pronunţată.
Al doilea motiv de recurs este neîntemeiat. Problema acordării a două onorarii pentru aceeaşi operaţiune de lichidare apare ca un argument colateral, ţinând mai degrabă de etica practicienilor în insolvenţă, astfel că el nu fundamentează soluţia prin el însuşi, în lipsa altor argumente juridice, în aceeaşi situaţie aflându-se şi cel de -al treilea motiv de recurs.
În plus, cu referire la ultimele două motive de recurs, Curtea reţine că, faţă de considerentele expuse de judecătorul-sindic referitor la neîndeplinirea condiţiilor de deschidere a procedurii simplificate a insolvenţei, completate cu cele aduse de Curte în prezenta hotărâre, în mod judicios a reţinut judecătorul-sindic că recuperarea creanţei unicului creditor se poate face şi în condiţiile articolului 252 şi următoarele din legea nr. 31/1990, văzând pe de o parte valoarea redusă a creanţei, împrejurarea că lichidatorul nu şi-a justificat activitatea de la numire şi până la promovarea prezentei cereri, iar pe de altă parte consecinţele radierii societăţii debitoare în urma derulării procedurii insolvenţei.
Toate aceste considerente au format convingerea Curţii că în speţă nu este incident nici cazul de modificare prevăzut de articolul 304 pct. 7 şi nici cel prevăzut de articolul 304 pct. 9 Cod procedură civilă , hotărârea atacată fiind apreciată ca legală şi temeinică şi după examinarea cauzei sub toate aspectele, în condiţiile articolului 3041 Cod procedură civilă.
În consecinţă, în temeiul articolului 312 alin. 1 teza a II a Cod procedură civilă Curtea va respinge recursul ca nefondat.
4
