Procedura insolvenţei. Răspunderea membrilor organelor de conducere. Răspundere civilă delictuală. Proba elementelor răspunderii civile delictuale.
Reţinând teza răspunderii civile delictuale a răspunderii organelor de conducere ale debitoarei, Curtea apreciază că, în speţă, trebuie dovedite toate elementele răspunderii civile delictuale.
Recurenta nu a făcut dovada acestor elemente-condiţie a căror îndeplinire este impusă cumulativ de principiile răspunderii civile delictuale, nefiind probată nici culpa persoanei vizată, nici legătura de cauzalitate dintre starea de insolvenţă a societăţii debitoare şi faptele reţinute de lichidator în rapoartele sale de activitate, privind încălcarea dispoziţiilor Legii contabilităţii nr.82/1991, republicată.
Simplele afirmaţii în faţa instanţei, nedovedite în condiţiile art.1169 Cod civil, nu pot fundamenta decizia instanţei de admitere a cererii formulate, Curtea reţinând că neţinerea contabilităţii conform legii ut singuli, fără raportare la celelalte elemente ale răspunderii civile delictuale, nu echivalează cu dovada elementelor răspunderii civile delictuale.
(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI – SECŢIA A VI-A COMERCIALĂ
Decizia comercială nr.256 R/ 26 Februarie 2008)
Prin sentinţa comercială nr.4667/05.12.2007, Tribunalul Bucureşti – Secţia a VII-a Comercială a respins cererea de atragere a răspunderii patrimoniale ca neîntemeiată şi, în baza art.131 din Legea nr.85/2006, a dispus închiderea procedurii de insolvenţă împotriva debitoarei.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că legea prevede limitativ cauzele pentru care poate fi antrenată răspunderea patrimonială a administratorilor, iar motivul invocat de creditoare nu se încadrează în art.138 lit.c din lege, situaţiile de fapt reglementate de textul de lege menţionat, nefiind probate conform art.1169 Cod civil.
Judecătorul sindic a mai reţinut că răspunderea prevăzută de art.138 din Legea nr.85/2006 este o răspundere specială, având natură juridică delictuală, astfel încât trebuie demonstrate toate elementele prevăzute de art.998-999 Cod civil.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, lichidatorul judiciar, recurs înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VI-a Comercială.
În motivarea recursului declarat, recurenta a arătat că sentinţa atacată este netemeinică, fiind dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a legii, întrucât lichidatorul judiciar a dovedit atât prejudiciul produs masei credale, cât şi legătura de cauzalitate dintre fapta culpabilă a administratorului judiciar şi acest prejudiciu.
Din actele depuse în dosarul de fond, a arătat recurenta, rezultă cu prisosinţă faptul că societatea debitoare se află în stare de faliment încă din anul 2001, înregistrând capitaluri proprii negative, iar administratorul statutar dispunând continuarea activităţii în interes personal.
Ca atare, conform art.71 din Legea nr.31/1990 raportat la art.1540 Cod civil, instanţa de fond trebuia să reţină că mandatarul este răspunzător nu doar pentru dol, dar şi pentru culpa comisă în executarea mandatului.
În plus, conform art.374 Cod comercial, mandatul comercial este prezumat cu titlu oneros.
În cazul răspunderii contractuale, a învederat recurenta, culpa pârâtului este prezumată, conform art.1082 Cod civil raportat la art.138 din Legea nr.85/2006.
Ca atare, instanţa de fond a reţinut greşit că în cazul răspunderii civile, legiuitorul nu instituie o prezumţie de culpă, întrucât conform art.1080 Cod civil raportat la art.1600 Cod civil, devine operativ criteriul obiectiv ce presupune compararea activităţii administratorului cu activitatea unei persoane diligente.
Totodată, a arătat recurenta, instanţa de fond ar fi trebuit să observe că pârâta a dispus continuarea unei activităţi defectuoase, care ducea în mod vădit societatea la încetarea de plăţi, fapta ilicită neînsemnând neapărat o acţiune, dar şi o inacţiune, dacă rezultatul este negativ, fraudând creditorii societăţii.
Or, din actele dosarului, rezultă că pârâta nu a luat acele măsuri care se impuneau pentru ca societatea să funcţioneze normal.
Examinând actele şi lucrările dosarului prin prisma motivelor de recurs formulate, văzând şi dispoziţiile art.3041 Cod procedură civilă, Curtea reţine că recursul declarat este nefondat pentru următoarele considerente:
Răspunderea organelor de conducere a debitoarei se analizează ca fiind o formă a răspunderii civile delictuale, literatura şi practica judiciară fiind unanime sub acest aspect, iar Legea nr.85/2006 privind insolvenţa, de modificare a Legii nr.64/1995, republicată, lege aplicabilă în speţă, nu aduce nici o modificare sub acest aspect. Unul dintre argumentele juridice importante invocate în susţinerea tezei răspunderii civile delictuale este acela că art.72 din Legea nr.31/1990, republicată, care face trimitere la dispoziţiile Codului civil privitoare la mandat, respectiv, art.1540 Cod civil, vizează exclusiv raporturile juridice dintre administratori şi societatea debitoare.
Aşadar, administratorii răspund în condiţiile reglementate de contractul de mandat, dar numai faţă de societate, dispoziţiile legale fiind speciale şi deci, de strictă interpretare, neputând fi extinsă prin analogie. Nu se poate susţine că răspunderea instituită de o dispoziţie legală specială poate fi extinsă prin analogie şi la raporturile dintre societate şi terţii creditori, astfel cum este cazul cererilor întemeiate pe dispoziţiile art.138 din legea insolvenţei, deoarece o astfel de extrapolare adăugând la lege şi, conform principiului: ubi lex non distinquit, nec nos distinquere debemus.
Reţinând teza răspunderii civile delictuale, faţă de argumentele logico-juridice arătate anterior, Curtea apreciază că în mod temeinic şi legal, instanţa de fond a arătat că, în speţă, trebuie dovedite toate elementele răspunderii civile delictuale, motivele invocate de recurentă în susţinerea recursului promovat, relative la răspunderea civilă contractuală şi la prezumţia culpei, neputând fi reţinute de instanţa de recurs.
Curtea reţine că, în speţă, recurenta nu a făcut dovada acestor elemente-condiţie a căror îndeplinire este impusă cumulativ de principiile răspunderii civile delictuale, nefiind probată nici culpa persoanei vizată, nici legătura de cauzalitate dintre starea de insolvenţă a societăţii debitoare şi faptele reţinute de lichidator în rapoartele sale de activitate, privind încălcarea dispoziţiilor Legii contabilităţii nr.82/1991, republicată.
Ca atare, simplele afirmaţii în faţa instanţei, nedovedite în condiţiile art.1169 Cod civil, nu pot fundamenta decizia instanţei de admitere a cererii formulate, Curtea reţinând că neţinerea contabilităţii conform legii ut singuli, fără raportare la celelalte elemente ale răspunderii civile delictuale, nu echivalează cu dovada elementelor răspunderii civile delictuale.
Pentru considerentele mai sus invocate, în baza art.312 raportat la art.3041 Cod procedură civilă, coroborat cu art.138 din Legea nr.85/2006, republicată, Curtea va respinge recursul ca nefondat.
1
