În mod corect prima instanţă a respins excepţia prescripţiei extinctive, a admis acţiunea formulată de reclamantul X, în contradictoriu cu pârâta S.C. Y Iaşi care a fost obligată să restituie reclamantului în natură bunurile mobile indicate în înscrisurile la filele 6-21 dosar pe care le are în detenţie la data pronunţării prezentei hotărâri, preţul obţinut prin vânzare sau valoarea acestora potrivit menţiunilor din respectivele înscrisuri, cu precizarea că la stabilirea sumei totale ce urmează a fi restituită cu titlul de preţ sau valoare bunuri se va ţine seama de suma de 700 RON care a fost încasată de reclamant. De asemenea a fost obligată pârâta să plătească reclamantului dobânda de referinţă a Băncii Naţionale a României la preţul obţinut prin vânzare sau la valoarea fiecărui bun mobil dintre cele indicate anterior, de la data pronunţării prezentei hotărâri până la data restituirii în natură, a preţului sau a valorii aferente, cu cheltuieli de judecată.
Tribunalul apreciază de asemenea că excepţia prescripţiei extinctive este nefondată întrucât termenul de prescripţie a fost întrerupt succesiv prin recunoaşterea de către pârâtă a detenţiei bunurilor şi obligaţiei de vânzare, inclusiv prin plata unor sume de bani, 700 RON care a fost încasată de reclamant.
Pe fondul cauzei, Tribunalul reţine că părţile au încheiat un contract de consignaţie în temeiul pârâta consignatar s-a angajat să vândă respectivele bunuri pe socoteala reclamantului consignant, având totodată obligaţia de a le conserva în bună stare şi de a remite preţul obţinut conform art1,4,5,18,19 din legea 178/1934. În condiţiile în care contractul nu cuprinde termenul vânzării, al înştiinţării despre vânzare şi al remiterii preţului, pârâta era obligată să înştiinţeze despre vânzare şi să remită toate sumele de bani cel mai târziu la finele săptămânii. Părţile au evaluat fiecare dintre bunurile mobile cu prilejul remiterii lor către pârâtă.
Din declaraţia martorului A, care se coroborează cu refuzul nejustificat al acesteia de a răspunde la interogatoriu potrivit art.225 C.proc. civ, instanţa reţine că recurenta în mod culpabil nu şi-a îndeplinit obligaţia de a da socoteală reclamantului în sensul de a informa în mod constant, complet şi exact despre situaţia fiecărui bun dintre cele încredinţate şi eventualele vânzări. Prima instanţă nu a reţinut greşit că s-au încălcat dispoziţiile art.17 din Legea 178/1934 potrivit căruia consignatarul este obligat a contabiliza toate operaţiunile referitoare la bunurile încredinţate lui în consignaţie, ci a constatat pe baza actelor prezentate că nu există date privitoare la bunurile respective cu excepţia actelor de vânzare a câtorva bunuri pentru care a fost remis preţul. În ceea ce priveşte procesul verbal de casare încheiat la data de 30.05.2007, în mod corect nu a putut fi luat în considerare întrucât prin încheierea contractului de consignaţie bunurile, dacă nu sunt vândute rămân în patrimoniul reclamantului şi trebuiesc returnate acestuia, pârâta neavând dreptul de a dispune cum doreşte de aceste bunuri, şi implicit nici posibilitatea de a casa bunuri care nu sunt în proprietatea sa. Instanţa de fond reţine corect că recurenta din prezenta cauză l-a privat pe intimatul-reclamant de posibilitatea de a constata personal situaţia bunurilor aflate în consignaţie cu prilejul deplasărilor repetate la sediul pârâtei, deşi reclamantul avea dreptul de a controla şi verifica oricând mărfurile, acest lucru constatându-se doar pe seama spuselor reclamantului şi a martorului, încălcându-se astfel disp.art.8 din Legea 178/1934. Faptul că teza a II-a a aceluiaşi articol prevede în mod expres faptul că pentru exercitarea acestui drept, de a controla şi verifica oricând mărfurile, consignantul va obţine, oricând, la cerere, ordonanţa preşedinţială, potrivit art.4 din prezenta lege este o facultate conferită de lege şi nu impune cu necesitate ca consignantul să recurgă la această cale, acesta având şi alte mijloace pentru apărarea drepturilor sale de care a înţeles să uzeze prin promovarea prezentei acţiuni. Prin introducerea acestei acţiuni, reclamantul a încercat fie obţinerea unei sume de bani fie recuperarea bunurilor date în consignaţie, necunoscând datorită atitudinii culpabile a recurentei situaţia fiecărui bun în parte. Faptul că prin trecerea acestei perioade, valoarea bunurilor mobile este mult scăzută, şi că asemenea autoturisme nu se mai găsesc pe piaţă, cererea unor astfel de piese lipsind cu desăvârşire nu are nici un fel de relevanţă, atâta timp cât recurenta cu rea credinţă a încercat să priveze intimatul atât de bunurile sale, cât şi de eventual preţul pe care l-ar fi putut obţine prin vânzarea acestora. Prin faptul că recurenta a dispus cu ignorarea contractului încheiat şi a dispoziţiilor legale în vigoare menţionate mai sus, şi fără ca măcar să-l încunoştinţeze pe reclamant casarea bunurilor acestuia, aspect ce faptic nu a fost dovedit, ci doar scriptic, aceasta a înţeles practic să-l priveze de bunurile sale fără nici un fel de despăgubire. Dacă recurenta ar fi de bună credinţă, aceasta, în ipoteza în care aceste bunuri nu au fost vândute, le-ar remite în natura acestuia. De altfel prima instanţă a reţinut corect că reclamantul nu poate obţine restituirea în echivalent a unui bun în măsura în care există în natură în detenţia pârâtei, iar pe de altă parte, în absenţa unui bun poate solicita doar contravaloare acestuia şi nu o sumă cu titlul de preţ, cât timp nu a rezultat o vânzare.
