Imobil preluat în baza dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950. Acţiune în revendicare. Prioritatea reglementărilor internaţionale.
Constituţie – art. 20 alin. 2
Primul Protocol Adiţional la C.E.D.O. – art. 6
Potrivit art. 20 alin. 2 din Constituţie, în cazul în care există neconcordanţe între tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, atunci au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
Art. 1 din Primul Protocol Adiţional la C.E.D.O. obligă statele semnatare să respecte proprietatea privată, iar art. 6 din C.E.D.O. garantează cetăţenilor dreptul la un proces echitabil.
Prin urmare, în virtutea acestor reglementări, acţiunea în revendicare a imobilelor preluate abuziv poate fi promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia civilă, decizia nr. 2341 din 15 noiembrie 2006.
Prin decizia civilă nr. 470/31.05.2006, Tribunalul Timiş a respins apelul declarat de intervenienta S.C. „F.A.” S.A. împotriva sentinţei civile nr. 3274/2005 a Judecătoriei Lugoj, în contradictoriu cu reclamanta P.C., pârâtul C.L. şi intervenienţii S.C. „Î.F.” S.R.L. şi B.N.P.A.R.
Astfel, tribunalul a confirmat hotărârea instanţei de fond, care a admis în parte acţiunea reclamantului, a constat că imobilul în litigiu a fost naţionalizat abuziv în baza Decretului nr. 92/1950 (antecesorii reclamantei erau persoane exceptate de la naţionalizare) şi a dispus radierea dreptului de proprietate al Statului Român din C.F. şi intabularea reclamantului, fiind admisă şi cererea de intervenţie formulată de B.N.P.A.R., constatându-se că între reclamantă şi această intervenientă a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 508/2002.
În calea de atac a apelului, intervenienta S.C.”F.A.”S.A. a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat, faţă de decizia civilă nr. 1662/1994 a Curţii de Apel Timişoara, susţinând că acţiunea de faţă trebuie respinsă ca inadmisibilă, întrucât prin decizia civilă nr. 1662/1994 a Curţii de Apel Timişoara s-a respins pe fond acţiunea în revendicare a reclamantei, stabilindu-se cu putere de lucru judecat că temeiul naţionalizării imobilului îl constituie Decretul nr. 134/1949 şi nu Decretul nr. 92/1950.
Totodată, intervenienta apelantă a arătat că prima instanţă a reluat doar dispozitivul sentinţei civile nr. 1748/2002 a Judecătoriei Lugoj, casată ca urmare a admiterii recursului în anulare.
Tribunalul a apreciat că este nefondat apelul declarat de intervenienta S.C. „F.A.”S.A., iar Curtea de Apel Timişoara a menţinut hotărârea tribunalului, respingând recursul intervenientei, prin decizia civilă nr. 2341/R/15.11.2006.
Ambele instanţe au reţinut că cele două căi de atac declarate împotriva soluţiei instanţei de fond sunt neântemeiate din perspectiva dispoziţiilor Constituţiei României, Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg.
Astfel, instanţele, au reţinut că, potrivit art. 20 din Constituţie, în cazul în care există neconcordanţă între tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, atunci au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile. Asociat acestui text de lege este şi art. 11 din Constituţie care cere ca Statul Român, prin autorităţile sale, să îndeplinească întocmai şi cu bună credinţă obligaţiile ce îi revin din tratatele la care este parte.
În acest context, instanţele au făcut apel la dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol Adiţional la C.E.D.O., care obligă statele semnatare să respecte proprietatea privată, precum şi la art. 6 din aceeaşi Convenţie, care garantează cetăţenilor la un proces echitabil.
Or, în speţă, prin sentinţa civilă nr. 1748/2002 a Judecătoriei Lugoj, irevocabilă, s-a constatat naţionalizarea abuzivă a imobilului aparţinând antecesorilor reclamantei, s-a dispus radierea Statului Român din cartea funciară şi s-a intabulat dreptul de proprietate al reclamantei. Imobilul a şi fost restituit în fapt reclamantei, aceasta bucurându-se în linişte de bunul său şi exercitând dreptul de dispoziţie, prin înstrăinarea ulterioară către B.N.P. A.R., cumpărătorul intabulându-se la rândul său în cartea funciară.
Dreptul de proprietate asupra imobilului, recunoscut prin hotărârea judecătorească anterioară, în favoarea reclamantei reprezintă un „bun” în sensul Art.1 din Primul Protocol Adiţional la C.E.D.O., constându-se irevocabil şi cu efect retroactiv că antecesorii reclamantei, respectiv reclamanta nu au pierdut niciodată acest drept. Cu alte cuvinte, dreptul reclamantei nu este revocabil, iar titlu acesteia este opozabil statului.
Cu toate acestea, la data de 11.09.2003, la un an după restituirea efectivă a imobilului către reclamantă, Procurorul general al României a declarat recurs în anulare împotriva sentinţei civile nr..1748/2002 a Judecătoriei Lugoj, iar prin decizia civilă nr..1748/2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţiei a admis acest recurs, casând sentinţa Judecătoriei şi trimiţând cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, îndrumând instanţa de trimitere ca în rejudecare să analizeze excepţia autorităţii de lucru judecat, faţă de conţinutul deciziei civile nr..1662/1994 a Curţii de Apel Timişoara, prin care s-a reţinut că imobilul a fost naţionalizat în baza Decretului nr. 134/1949, fiind astfel respinsă cererea de revendicare.
S-a mai reţinut că, deşi decizia Înaltei Curţii nu a dispus în mod explicit radierea dreptului de proprietate al reclamantei din C.F. şi reintabularea dreptului de proprietate al Statului, este dincolo de orice dubiu că, prin casarea hotărârii de retrocedare a imobilului către reclamantă, decizia Înaltei Curţi a avut acest efect, întrucât, potrivit procedurii civile române, hotărârea casată nu are nici o putere, toate efectele sale fiind înlăturate. Drept urmare, decizia instanţei supreme române a avut ca efect lipsirea reclamantei de dreptul de proprietate recunoscut irevocabil printr-o hotărâre judecătorească, respectiv sentinţa civilă nr. 1748/2002 a Judecătoriei Lugoj.
Conform Art. 1 din Primul Protocol Adiţional la C.E.D.O., orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.
Pentru a se analiza respectarea acestui articol de lege, trebuie clarificate trei aspecte, respective: existenţa bunului de care a fost lipsită reclamanta, existenţa unei ingerinţe în dreptul de proprietate al acesteia şi, în sfârşit, justificarea ingerinţei.
Instanţele au constatat că primul test s-a realizat, constatându-se că reclamanta avea un bun, în virtutea hotărârii irevocabile cu nr. 1748/2002 a Judecătoriei Lugoj. Sub aspectul aplicabilităţii art. 1 din Protocolul 1, nu prezintă relevanţă că prin această sentinţă s-a statuat că bunul a fost preluat de la antecesorii reclamantei în baza Decretului nr. 92/1950, iar prin decizia civilă nr. 1662/1994 a Curţii de Apel Timişoara s-a apreciat că acelaşi bun a fost preluat în baza Decretului nr. 134/1949 şi nici autoritatea de lucru judecat sugerată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Instanţele au mai reţinut în aceeaşi ordine de idei că C.E.D.O. deţine o competenţă limitată pentru a verifica respectarea dreptului intern, analizând preponderent modul de interpretare şi respectarea Convenţiei. Or, hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a încălcat reclamantei dreptul la respectarea proprietăţii, deposedând-o de dreptul de proprietate care îi fusese recunoscut printr-o sentinţă irevocabilă, pe calea dreptului comun, astfel că decizia Înaltei Curţi reprezintă o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamantei.
În continuare, instanţele au analizat natura/caracterul ingerinţei, reţinând că hotărârea instanţei supreme a lipsit-o pe reclamantă de proprietatea sa, iar conform art.1 – teza a II-a a Primului protocol Adiţional , nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Însă, hotărârea Înaltei Curţi a lipsit-o pe reclamantă de dreptul de proprietate recunoscut şi conferit de o sentinţă irevocabilă, cu consecinţa pierderii de reclamantă a dreptului de dispoziţie asupra bunului – Brumărescu vs. România.
Lipsirea de proprietate este justificată numai dacă intervine pentru cauză de utilitate publică, dacă are temei legal şi dacă corespunde exigenţei de proporţionalitate între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că acest echilibru este distrus atunci când o persoană suferă o sarcină specială şi exorbitantă.
În speţa dedusă judecăţii nu s-a dovedit cauza de utilitate publică pentru care reclamanta a fost lipsită de bunul său, şi în plus, acesta nu a încasat o despăgubire egală cu valoarea imobilului. În aceste condiţii, chiar dacă lipsirea de proprietate ar fi fost justificată de o cauză de interes public, echilibrul rezonabil a fost rupt, reclamanta suportând o sarcină specială şi exorbitantă/disproporţionată.
Instanţele au mai remarcat şi faptul că recursul în anulare al procurorului general a fost declarat după abrogarea dispoziţiilor din Codul de procedură civilă privind posibilitatea conferită acestuia de a promova acest tip de recurs extraordinar (însă înainte de intrarea în vigoare a abrogării), ca urmare a condamnării României în cauza Brumărescu.
Instanţele au mai reţinut că, pentru a fi apreciată conformitatea conduitei Statului cu art.1 al Primului Protocol, trebuie analizată realitatea situaţiei litigioase. Astfel, dacă dispun de o mare marjă în aprecierea existenţei unei probleme de interes public ce justifică anumite măsuri în alegerea politicilor economice şi sociale, atunci când se află în joc o chestiune de interes general cum este cea a restituirii bunurilor confiscate abuziv de către stat, autorităţile publice trebuie să reacţioneze în timp util, într-o manieră corectă şi cu cea mai mare coerenţă – Blucher vs. Republica Cehă. Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate şi cu atât mai puţin de a dispune de ele conform atributelor dreptului lor de proprietate, însă, odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat, ea trebuie implementată cu claritate şi coerenţă, pentru a evita insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii. În această privinţă, trebuie subliniat faptul că incertitudinea, fie ea legislativă, administrativă sau provenind din practicile aplicate de autorităţi, este un factor important ce trebuie luat în considerare pentru a se aprecia conduita statului.
Este de datoria oricărui stat contractant să se doteze cu un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a respecta obligaţiile pozitive ce îi revin, în contextul amintit mai sus. În speţă însă, măsurile adoptate de statul roman nu au fost nici adecvate şi nici suficiente, inflaţia legislativă şi neclaritatea dispoziţiilor legale având drept efect pronunţarea a două hotărâri contradictorii, în aceeaşi speţă.
Astfel, instanţele au interpretat diferit titlul statului, iar interpretările date de guvern acestei noţiuni au fost de asemenea diferite (a se vedea în acest sens H.G. nr. 20/1996 şi H.G. nr. 11/1997). Chiar complete de judecată diferite ale instanţei supreme au interpretat diferit noţiunea de titlu, lipsind mecanismul care să asigure coerenţa practicii instanţelor naţionale. Statul şi-a încălcat astfel obligaţia pozitivă de a dota instituţiile cu un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a asigura respectarea obligaţiilor se îi revin din Convenţie, lipsindu-i o reacţie în timp util şi coerentă în faţa chestiunilor de interes general privind restituirea imobilelor intrate în posesia sa, în virtutea unor decrete de naţionalizare, adoptate de fostul regim comunist.
Incertitudinea generală astfel creată s-a repercutat negative asupra reclamantei, care s-a văzut în imposibilitatea de a-şi recupera bunul, chiar şi atunci când dispunea de hotărâre judecătorească irevocabilă ce oblige statul la restituire în natură. Prin urmare, instanţele au constatat că statul roman nu şi-a respectat obligaţia de a asigura reclamantei exercitarea efectivă a dreptului său de proprietate, garantată atât de dreptul intern, cât şi de art. 1 din Primul Protocol al Convenţiei, rupându-se astfel „justul echilibru” ce trebuie să existe între cerinţele interesului public şi imperativele protejării dreptului celui interesat la respectarea bunurilor sale – Păduraru vs. România.
Totodată, instanţele au analizat apelul şi recursul din perspectiva art. 6 din Convenţie, subliniind că desfiinţarea unei hotărâri irevocabile (şi chiar pusă în executare), de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a reprezentat o încălcare a principiului securităţii raporturilor juridice. Dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe judecătoreşti, garantat de art. 6 din Convenţie, trebuie interpretat în lumina preambulului Convenţiei, care enunţă preeminenţa dreptului, ca element de patrimoniu comun al statelor contractante, iar unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii şi certitudinii raporturilor juridice.
În acest context, s-a observat că procurorul general dispunea, în virtutea art. 330 C. pr. civ., de autoritatea de a ataca o hotărâre definitivă şi irevocabilă printr-u recurs în anulare. În exercitarea acestui drept, procurorului general nu îi era impus nici un termen, astfel că hotărâri judecătoreşti irevocabile puteau fi rediscutate oricând.
Admiţând recursul în anulare al procurorului general, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a înlăturat efectele unei proceduri judiciare ce s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, pusă în executare în mod efectiv şi opozabilă statului. În calitate de gardian suprem al ordinii publice, statul avea o obligaţie de a asigura respectarea hotărârii judecătoreşti prin organismele specializate în protecţia ordinii publice – Zwiezynski vs. Polonia, Păduraru vs. România. Or, a declara recurs în anulare după ce imobilul a fost restituit deja reclamantei – aceasta exercitându-şi timp de un an toate prerogativele conferite dreptului ei de proprietate – inclusiv atributul dispoziţiei asupra bunului, prin înstrăinarea către B.N.P. A.R., şi fără ca statul, prin consiliul local, să arate nici cea mai mică opoziţie faţă de sentinţa de restituire a imobilului (de exemplu prin eventuala declarare a unui apel), echivalează cu o negare a activităţii instanţelor de judecată – Păduraru vs. România.
Încălcarea Convenţiei impune Statului obligaţia de repara consecinţele, restabilind pe cât posibil situaţia existentă înainte de încălcare. În acest sens, C.E.D.O. a statuat că, pentru pierderea calităţii de victimă a persoanei vizate de acţiunea sau omisiunea în litigiu, este necesară recunoaşterea de către autorităţile naţionale a încălcării Convenţiei şi mai apoi repararea acestei încălcări – Brumărescu vs. România.
În speţă, instanţele au constatat încălcarea Art. 1 din Primul Protocol Adiţional al Convenţiei, iar repararea acestei încălcări se poate realiza doar cu ignorarea dispoziţiilor date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sensul invocării de către aceasta a autorităţii de lucru judecat. Aceasta întrucât reglementări internaţionale au prioritate faţă de dispoziţiile interne, indiferente dacă acestea din urmă privesc obligativitatea deciziei instanţei de casare sau instituţia autorităţii de lucru judecat. În acelaşi context, instanţele au mai reţinut că doar restituirea imobilului către reclamantă, astfel cum s-a dispus deja prin sentinţa irevocabilă nr. 3274/2005 a Judecătoriei Lugoj, ar putea situa reclamanta într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-a aflat dacă nu s-ar fi încălcat Art.1 din Primul Protocol Adiţional al Convenţiei, motive pentru care se impune respingerea apelului şi recursului intervenientei S.C. „F.A.” S.A. T.
1
