Abuz de încredere. Furt. Criteriu distructiv – modalitatea de a dobândi detenţia bunului
Curtea de Apel Iaşi, decizia penală nr. 27 din 19 martie 2009
Prin sentinţa penală nr. 338 din 6 februarie 2008, pronunţată în dosarul nr. 22854/245/2007 al Judecătoriei Iaşi s-a dispus condamnarea inculpatului S.D. la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, prevăzută de art. 208 alin. 1, art. 209 alin. 1 lit. e) C.pen., cu aplicarea dispoziţiilor art. 74 lit. b) şi c) C.pen., raportat la art. 76 lit. c) C.pen.
A reţinut instanţa de fond că în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de furt calificat, prevăzută de art. 208 alin. 1, art. 209 alin. 1 lit. e) C.pen., în condiţiile în care simpla predare către inculpat a două telefoane mobile nu poate echivala cu o pierdere a posesiei bunurilor, iar inculpatul nu a devenit un detentor precar, părţile vătămate aflându-se tot timpul în apropierea inculpatului.
Prin decizia penală nr. 435 din 28 octombrie 2008, Tribunalul Iaşi a admis apelul declarat de inculpat, a desfiinţat în parte sentinţa atacată, numai în sensul deducerii perioadei arestării preventive , menţinând toate celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Decizia instanţei de apel a fost recurată de inculpat şi criticată pentru netemeinicie, invocându-se greşita apreciere a probelor administrate în cauză, ce demonstrează că inculpatul a refuzat restituirea bunului mobil încredinţat de partea vătămată, activitatea infracţională ce se circumscrie conţinutului infracţiunii de abuz de încredere.
Analizând criticile formulate, instanţa de recurs a reţinut următoarele:
Potrivit art. 213 alin. 1 C.pen., infracţiunea de abuz de încredere constă în însuşirea unui bun mobil al altuia, deţinut cu orice titlu sau dispunerea de acest bun pe nedrept ori refuzul de a-l restitui.
Pentru existenţa acestei infracţiuni, este necesar în primul rând să existe un raport juridic între partea vătămată şi făptuitor, în temeiul căruia acesta din urmă dobândeşte detenţia bunului mobil şi, totodată, are îndatorirea să îl păstreze, să în restituie la termenul şi în condiţiile stabilite ori să îi dea destinaţia indicată de cel de la care l-a primit.
Devenit detentor al bunului, făptuitorul interverteşte în mod abuziv detenţia într-o stăpânire deplină, comportându-se ca şi cum ar fi proprietarul acestui bun, abuzând astfel de încrederea celui care i l-a încredinţat.
A dispune de un bun în sensul art. 213 C.pen., înseamnă a face acte la care numai proprietarul bunului este îndreptăţit, acte pe care detentorul să le facă pe nedrept, adică raportul juridic în temeiul căruia acesta deţine bunul să nu îl fi îndreptăţit să le efectueze.
La furt, în momentul săvârşirii acţiunii incriminate, bunul mobil care constituie obiectul material al infracţiunii se află în posesia sau detenţia altei persoane decât infractorul, de la care acesta din urmă îl ia împotriva voinţei ei, pentru a şi-l însuţi pe nedrept.
În speţă, persoanele vătămate – minori în vârstă de 15 şi 16 ani – încredinţând bunul lor (telefonul mobil) inculpatului pentru un timp foarte scurt, nu au renunţat nici un moment la posesie sau detenţie, ci doar a operat o schimbare temporară a poziţiei bunului care, prin aceasta, în lipsa oricărui titlu, nu a ajuns în detenţia inculpatului. În aceste condiţii, din modul cum a procedat inculpatul, părăsind clubul imediat pe o ieşire laterală, rezultă că acesta a luat hotărârea de a-şi însuşi telefoanele mobile încă înainte de a intra în posesia lor.
Faptul că părţile vătămate i-au dat de bună voie telefoanele mobile este lipsit de relevanţă cu privire la încadrarea juridică a faptei ca infracţiune de furt, întrucât acesta a pretins că vrea să le cumpere, când, de fapt, hotărâse să şi le însuşească pe nedrept, la scurt timp fiind vândute unor persoane necunoscute.
În concluzie, în mod corect instanţele au apreciat că fapta inculpatului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de furt calificat, iar nu pe cele ale infracţiunii de abuz de încredere, prevăzută de art. 213 C.pen., în condiţiile în care între inculpat şi părţile vătămate nu a existat o convenţie anterioară cu privire la deţinerea bunului, lipsind, deci, situaţia premisă a acestei infracţiuni.
