Prin contestaţia la executare formulată de Biroul executări penale s-a solicitat retragerea mandatului de executare emis în baza sentinţei penale nr.2804 din data de 21.10.2011 a Judecătoriei Iaşi, motivat de faptul că, la data de 09.11.2011 Judecătoria Iaşi s-a emis acest mandat de executare, iar la data de 11.11.2011 s-a primit, la Compartimentul executări penale, cererea de recurs peste termen formulată de inculpatul GAP.
Instanţa reţine că prin sentinţa penală nr.2804 din data de 21.10.2011 a Judecătoriei Iaşi, s-a dispus condamnarea inculpatului GAP la o pedeapsă de 1 an şi 6 luni închisoare, pentru comiterea infracţiunii de „conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care are îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge”. Potrivit referatului întocmit de Biroul executări penale din cadrul Judecătoriei Iaşi, la data de 09.11.2011, dată la care sentinţa menţionată a rămas definitivă, s-a emis pe numele acestuia mandatul de executare a pedepsei închisorii nr.3300/2011, pentru care, la data de 30.12.2011, Penitenciarul Tulcea a confirmat încarcerarea.
Împotriva sentinţei menţionate, GAP a declarat recurs peste termen la data de 11.11.2011. Recursul a fost respins ca nefondat.
Instanţa reţine dispoziţiile art. 416 pct. 4 C.proc.pen care stipulează că hotărârile primei instanţe, nesupuse apelului, rămân definitive la data expirării termenului de recurs, când nu s-a declarat recurs în termen.
Instanţa constată că sunt incidente şi dispoziţiile art. 3853 C.proc.pen rap. la art. 365 C.proc pen, din care rezultă că partea care a lipsit atât la toate termenele de judecată, cât şi la pronunţare poate declara recurs şi peste termen, dar nu mai târziu decât 10 zile de la data, după caz, a începerii executării pedepsei sau a începerii executării dispoziţiilor privind despăgubirile civile. Recursul declarat peste termen nu suspendă executarea. Instanţa de recurs poate să suspende executarea hotărârii atacate.
De asemenea, pentru a sublinia diferenţele existente între instituţia repunerii în termenul de recurs şi cea a recursului peste termen, instanţa reţine şi dispoziţiile art. 3853 C.proc.pen rap. la art. 364 C.proc pen din care rezultă că recursul declarat după expirarea termenului prevăzut de lege este considerat ca fiind făcut în termen, dacă instanţa de recurs constată că întârzierea a fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare, iar cererea de apel a fost făcută în cel mult 10 zile de la începerea executării pedepsei sau a despăgubirilor civile.
Din coroborarea dispoziţiilor legale precitate, instanţa constată că sunt diferite situaţiile în care se solicită repunerea în termenul de recurs şi cea în care se formulează recurs peste termen sub aspectul efectelor pe care le produc.
Astfel, în cazul art. 3853 C.proc.pen rap. la art. 364 C.proc.pen., în cazul în care instanţa de recurs găseşte întemeiată cererea de repunere în termen, ca efect al admiterii cererii de repunere în termenul de recurs, hotărârea atacată, care între timp devenise definitivă la expirarea termenului legal de recurs, îşi pierde caracterul definitiv. În acest sens este şi dispoziţia art. 364 alin. 2 C.proc.pen, care stipulează că până la soluţionarea cererii de repunere în termen, instanţa de recurs poate suspenda executarea hotărârii atacate. Ca urmare a admiterii cererii de repunere în termen, executarea este anulată ca efect al recursului considerat ca declarat în termen, devenind incidente astfel dispoziţiile art. 3855 C.proc.pen, care reglementează efectul suspensiv al recursului.
În cazul art. 3853 C.proc.pen rap. la art. 365 C.proc.pen, recursul peste termen nu are efectul de a suspenda executarea hotărârii penale devenite definitive prin expirarea termenului legal de recurs, însă instanţa de recurs poate să admită o cerere de suspendare provizorie a executării, până la soluţionarea căii de atac. Hotărârea atacată cu recurs peste termen fiind totuşi definitivă, prin expirarea termenului legal, nu ne încadrăm în caracterului unei căi de atac ordinare care presupune atacarea unei hotărâri nedefinitive. Este adevărat că s-a propus în doctrină ca recursul peste termen să fie reglementat ca un al doilea caz de repunere în termen, astfel încât judecata să aibă ca obiect o hotărâre nedefinitivă şi, pe cale de consecinţă, neexecutorie, însă o astfel de soluţie, rămasă doar la stadiu de opinie doctrinară, are dezavantajul că se poate constitui într-o modalitate de întârziere a executării hotărârii penale.
Pe cale de consecinţă, spre deosebire de instituţia repunerii în termen, recursul peste termen nu este considerat ca fiind făcut în termen, iar executarea nu se suspendă, ceea ce înseamnă că hotărârea are caracter definitiv şi executoriu, iar în cazul respingerii recursului peste termen hotărârea primei instanţe rămâne definitivă la data expirării termenului de recurs, în lipsa recursului declarat în termen. Numai în cazul admiterii unui astfel de recurs, hotărârea prime instanţe îşi pierde caracterul definitiv, urmând a fi anulat mandatul de executare emis în baza acesteia. Distincţia este prezintă importanţă întrucât momentul rămânerii definitive a unei hotărâri este avut în vedere, de exemplu pentru stabilirea unei stări de recidivă în situaţia săvârşirii unei noi infracţiuni de către persoana condamnată şi care a formulat un recurs peste termen în condiţiile art. 3853 C.proc.pen rap. la art. 365 C.proc.pen, după expirarea termenului de recurs şi până la pronunţarea decizie de recurs prin care s-a respins recursul. În sensul consideraţiilor expuse este şi decizia nr. 74 din 16 februarie 2004 pronunţată de ICCJ, completul de 9 judecători, în soluţionarea unui recurs în anulare, decizie care, fără a avea o valoare obligatorie îşi păstrează o valoare principială, cel puţin orientativă, asupra problemelor de drept dezlegate.
În speţă, instanţa constată că sunt incidente dispoziţiile art. 420 alin. 1 teza a 2-a C.proc.pen, care dispun că mandatul de executare se emite de către judecătorul delegat al instanţei de executare în ziua rămânerii definitive a hotărârii la instanţa de fond. În mod corect, judecătorul delegat la data de 09.11.2011 a emis mandatul de executare a pedepsei închisorii cu nr. 3300/2011, constatând că sentinţa penală nr. 2804 din data de 21.10.2011 pronunţată de Judecătoria Iaşi în dosarul cu nr. 40172/245/2011 a rămas definitivă prin nerecurare.
În considerarea argumentelor expuse mai sus, instanţa constată că nu este incident cazul de contestaţie la executare prevăzut de art. 461 lit. d C.proc.pen, astfel încât urmează să respingă, ca neîntemeiată, contestaţia la executare formulată de judecătorul delegat în cadrul Compartimentului de Executări Penale a Judecătoriei Iaşi.
