Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Iaşi la data de 05.03.2012 sub nr. 7404/245/2012, contestatoarea SC A SRL a formulat, în contradictoriu cu intimatul BC, contestaţie împotriva executării silite demarate în dosarul execuţional nr. 85/2012 al BEJ AC. S-au solicitat şi cheltuieli de judecată.
În fapt, contestatoarea a arătat că titlul executoriu ce a stat la baza demarării executării silite contestate a fost Decizia nr. 132/12.12.2011 a Curţii de Apel Iaşi pronunţată în dosarul nr. 3870/99/2010*. Aceată hotărâre poartă menţiunea irevocabilă prin nerecurare la data de 06.02.2012, deşi împotriva deciziei a fost declarat recurs la data de 02.02.2012, recurs expediat prin poştă şi înregistrat la Curtea de Apel Iaşi la data de 07.02.2012. În consecinţă, contestatoarea apreciază că, întrucât decizia nu este irevocabilă nu poate constitui titlu executoriu, aşa cum prevede art. 720 ind. 9 C.p.c., ci este doar executorie, potrivit art. 720 ind. 8 C.p.c., fiind necesară investirea sa cu formulă executoie de către instanţă.
În drept, s-au invocat prevederile art. 720 ind. 8 şi 9 C.p.c.
Acţiunea a fost legal timbrată, cu taxă judiciară de timbru în cuantum de 194 lei şi timbru judiciar de 5 lei.
Intimatul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată. În motivare, s-a arătat că, potrivit art. 720 ind. 8 C.p.c., hotărârile date în pimă instanţă privind procesele şi cererile în materie comercială sunt executorii. Exercitarea apelului sau recursului nu suspendă de drept executarea. Potrivit art. 374 C.p.c., hotărârea judecătorească sau un alt titlu se execută numai dacă este investit cu formulă executorie, afară de încheierile executorii, de hotărârile executorii provizoriu şi de alte hotărâri sau înscrisuri prevăzute de lege, care se execută fără formulă executorie. Prin raportarea acestui text la prevederile art. 278 C.p.c şi ale art. 720 ind. 8 C.p.c. rezultă că, în speţă, nu era necesară investirea cu formulă executorie a deciziei nr. 132/12.12.2011 a Curţii de Apel Iaşi. Intimatul face referire şi la decizia nr. XXXVIII/07.05.2001 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, ale cărei dispoziţii sunt obligatorii pentru instanţele judecătoreşti.
Analizând actele şi lucrările cauzei, instanţa constată următoarele:
Prin sent.com.nr. 717/07.04.2011 pronunţată de Tribunalul Iaşi în dosarul nr. 3870/99/2010* a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantul BC în contradictoriu cu pârâta SC A SRL. Împotriva acestei sentinţe reclamantul (intimat în prezenta cauză) a formulat recurs, admis prin decizia nr. 132/12.12.2011 a Curţii de Apel Iaşi, prin care s-a dispus obligarea pârâtei SC A SRL la plata, către reclamant, a sumei de 250.000 euro şi a cheltuielilor de judecată în sumă de 24.964 lei. Intimatul a formulat cerere de executare silită a acestei decizii, constituindu-se, astfel, dosarul execuţional nr. 85/2012 al BEJ AC. Contestatoarea consideră că, întrucât declarase recurs împotriva deciziei nr. 132/12.12.2011, aceasta nu era irevocabilă, iar pentru a putea fi pusă în executare silită era necesară mai întâi investirea sa cu formulă executorie, condiţie ce nu a fost îndeplinită în speţă.
Instanţa învederează că pricina în care s-a pronunţat decizia nr. 132/12.12.2011 a Curţii de Apel Iaşi este o cauză comercială, în accepţiunea acestei noţiuni de până la intrarea în vigoare a noului Cod Civil. Or, potrivit art. 720 ind. 8 C.p.c., hotărârile date în primă instanţă privind procesele şi cererile în litigiile dintre profesionişti (în materie comercială-anterior datei de 01.10.2011) sunt executorii. Potrivit art. 374 C.p.c., hotărârea judecătorească sau un alt titlu se execută numai dacă este investit cu formulă executorie, afară de încheierile executorii, de hotărârile executorii provizoriu şi de alte hotărâri sau înscrisuri prevăzute de lege, care se execută fără formulă executorie. Conform art. 278 pct. 8 C.p.c. beneficiază de execuţie vremelnică de drept hotărârile primei instanţe cu privire la care legea prevede că sunt executorii. Cum hotararile date in prima instanta in procesele si cererile in materie comerciala, fiind executorii, fac parte din categoria celor executorii provizoriu, exceptate prin art. 374 alin. 1 din Codul de procedura civila de la obligativitatea de a fi investite cu formula executorie, se impune sa se considere ca prin prevederea cuprinsă in art. 7208 din acelasi cod legiuitorul a voit ca hotararile respective să se execute fără formula executorie. De asemenea, art. 374 ind. 1 C.p.c. prevede că înscrisurile cărora legea le recunoaşte caracterul de titlu executoriu sunt puse în executare fără investirea cu formulă executorie.
Din coroborarea acestor texte legale rezultă că decizia nr. 132/12.12.2011 a Curţii de Apel Iaşi, pronunţată în materie comercială, constituie titlu executoriu, fără a mai fi necesară investirea sa cu formulă executorie pentru a se putea declanşa executarea silită. În acelaşi sens s-a pronunţat în mod expres şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. XXXVIII/07.05.2001 dată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, ale cărei dispoziţii sunt obligatorii pentru instanţele judecătoreşti. Prin soluţionarea acestui recurs în interesul legii instanţa supremă a lămurit, implicit, şi aparenta contradicţie care există între dipoziţiile art. 720 ind. 8 C.p.c. şi cele ale art. 720 ind. 9 C.p.c., referitoare la posibilitatea punerii în executare a unei hotărâri judecătoreşti pronunţate în materie comercială, ce nu este irevocabilă, fără a mai fi necesară investirea cu formulă executorie. Dacă hotărârea dată în primă instanţă în materie comercială, fiind executorie de drept, nu trebuie investită cu formulă executorie pentru a fi pusă în executare, cu atât mai mult hotărârea definitivă pronunţată în materie comercială (în litigiile dintre profesionişti) are acelaşi caracter, nefiind necesară investirea ei cu formulă executorie pentru a putea fi adusă la îndeplinire pe calea executării silite. În consecinţă, nu este necesară rămânerea irevocabilă a hotărârii pronunţate în materie comercială pentru ca aceasta să poată fi pusă în executare silită fără investire cu formulă executorie, aşa cum ar lăsa să se înţeleagă textul art. 720 ind. 9 C.p.c., care arată că o astfel de hotărâre, purtând menţiunea că este irevocabilă, constituie titlu executoriu, fără efectuarea altor formalităţi.
Întrucât contestatoarea a căzut în pretenţii, în baza art. 274 alin. 1 C.p.c., va fi obligată la plata, către intimat, a sumei de 1500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat. Deşi, potrivit chitanţei depuse la dosar, intimatul a achitat avocatului său un onorariu de 4000 lei pentru asistenţa juridică acordată în acest dosar, instanţa, în baza art. 274 alin. 3 C.p.c., având în vedere natura relativ simplă a cauzei, soluţionată de la primul termen, faptul că soluţionarea sa depinde în mare măsură de existenţa unui recurs în intereul legii de notorietate în rândul specialiştilor în domeniul dreptului, apreciază că se justifică obligarea contestatoarei la plata doar a sumei de 1500 lei. Prin aceasta instanţa nu cenzurează acordul de voinţă dintre contestatoare şi avocatul acesteia, concretizat în contractul de asistenţă juridică, ci doar cuantumul obligaţiei de plată a cheltuielilor de executare. Astfel, potrivit art. 30 din Legea nr. 51/1995, contractul dintre avocat şi clientul său nu poate fi stânjenit sau controlat, direct sau indirect, de nici un organ al statului. Însă, potrivit principiului relativităţii efectelor actului juridic, acest contract de asistenţă juridică îşi produce efectele doar între părţi, nu şi faţă de terţe persoane, deci nici faţă de adversarul din proces. Fundamentul acordării cheltuielilor de judecată avansate de partea care a câştigat procesul (inclusiv onorariul de avocat) este reprezentat de culpa procesuală, astfel încât contractul de asistenţă juridică îşi va produce efectele şi faţă de partea care a pierdut procesul în baza unuia dintre principiile ce guvernează repararea prejudiciului în materia răspunderii civile delictuale, şi anume principiul reparării integrale. Numai că dreptul de a pretinde despăgubiri pentru prejudiciile cauzate printr-o faptă ilicită, ca orice drept subiectiv civil, este susceptibil de a fi exercitat abuziv, iar sancţiunea cu caracter general ce intervine în cazul abuzului de drept constă în obligarea autorului abuzului la plata de despăgubiri pentru prejudiciul de ordin patrimonial sau moral cauzat prin exercitarea abuzivă a dreptului, potrivit regulilor din materia răspunderii civile delictuale. Aşadar, dacă răspunderea civilă delictuală este, în esenţă, temeiul în baza căruia se pot solicita cheltuielile de judecată (art. 274 C.p.c. nu reprezintă decât o consacrare expresă a acestei răspunderi, eliminând necesitatea administrării unui probatoriu şi formulării, de către instanţă, a unui raţionament identic în fiecare cauză în care se pune problema suportării cheltuielilor de judecată), aceeaşi răspundere civilă delictuală este temeiul pentru care cel care a câştigat procesul nu poate pretinde de la adversar decât o parte din sumele pe care le-a plătit cu titlu de onorariu de avocat, în cazul în care acest onorariu este excesiv.
