Reorganizare judiciară şi faliment. Acţiune pentru anularea transferului patrimonial. Condiţii. Aplicarea greşită a legii.
Legea nr. 64/1995 – art. 61 alin. 1 lit. b
Reaua-credinţă a părţilor implicate în actele translative de proprietate trebuie să fie dovedită, iar nu prezumată.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială, decizia civilă nr. 1503/R din 30 noiembrie 2006
Prin sentinţa civilă nr. 1784 din 24 iulie 2006, Tribunalul Arad a admis acţiunea formulată de reclamanta societate comercială, în calitate de lichidator judiciar al societăţii debitoare, împotriva pârâtului A.A., a dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare a autoturismului autofurgonetă, şi a obligat pârâtul să restituie reclamantei autofurgoneta, precum şi actele de proprietate ale societăţii debitoare asupra acestui bun.
Împotriva acestei sentinţe civile a declarat recurs pârâtul solicitând, în principal, admiterea acestuia, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, iar în subsidiar, modificarea sentinţei atacate şi respingerea acţiunii reclamantei, cu cheltuieli de judecată.
Prin decizia civilă nr. 1503/R din 30 noiembrie 2006, Curtea de Apel Timişoara a admis recursul formulat de pârât împotriva sentinţei civile menţionate mai sus, pe care a modificat-o în totalitate, în sensul că a respins cererea formulată de reclamantă, în calitate de lichidator judiciar al debitoarei, pentru anularea contractului de vânzare-cumpărare a autofurgonetei în discuţie.
Curtea a considerat că, prin aplicarea greşită a legii, judecătorul sindic a admis cererea formulată de lichidatorul judiciar al debitoarei societate comercială şi a anulat contractul de vânzare-cumpărare a autofurgonetei, întrucât nu sunt aplicabile, în speţă, dispoziţiile art. 61, alin.1, lit. a, b şi c din Legea nr. 64/1995.
Astfel, nu se poate susţine că actul anulat este un transfer cu titlul gratuit (cazul prevăzut de lit. a), întrucât este vorba de un contract de vânzare-cumpărare, care, prin definiţie, este un act juridic cu titlu oneros. Acest lucru se poate observa din copia contractului, aflată la dosarul de fond. În cuprinsul acestui contract se arată că preţul vânzării este de 15.000.000 ROL, preţ care a fost achitat până la semnarea contractului.
Aşadar, atâta timp cât contractul este intitulat „vânzare-cumpărare” şi cuprinde toate elementele esenţiale ale acestui contract, iar preţul vânzării a şi fost achitat anterior semnării acestuia, nu se poate susţine că ar fi vorba de un transfer cu titlu gratuit.
Faptul că înstrăinarea autofurgonetei nu a fost înregistrată în contabilitatea debitoarei nu poate conduce la concluzia că transferul este cu titlu gratuit. Obligaţia reflectării operaţiunii de vânzare revenea administratorilor debitoarei societate comercială, iar nu cumpărătorului, astfel că el nu poate fi sancţionat pentru o omisiune a altei persoane.
În ultimă instanţă, chiar dacă preţul nu ar fi fost achitat de către cumpărător, sancţiunea nu putea fi în nici un caz anularea contractului de vânzare-cumpărare, vânzătorul având dreptul de a cere fie rezoluţiunea contractului pentru neplata preţului, fie obligarea cumpărătorului la plata preţului.
De asemenea, Curtea consideră că nu se poate vorbi, în speţă, nici de o vădită diferenţă între contraprestaţii, întrucât, în recurs pârâtul a făcut dovada că, la data cumpărării, autofurgoneta era defectă şi că a efectuat unele reparaţii (înlocuire baie de ulei, sorb ulei, electromotor, baterie, reparaţie distribuţie, releu încărcare, injectoare, îndreptat caroserie şi vopsit etc.).
Împrejurarea că autofurgoneta era defectă este recunoscută şi de lichidatorul judiciar, care arată că, la data de 08.06.2004, aceasta nu a putut fi pornită.
În condiţiile existenţei acestor defecţiuni, susţinerea că există o vădită diferenţă valorică între contraprestaţii, trebuie fondată pe probe certe, o simplă prezumţie nefiind suficientă în acest sens.
Aşadar, în lipsa unor probe certe care să ateste valoarea autofurgonetei la data vânzării (12.03.2003), valoare cu care să se compare preţul vânzării, nu se poate susţine că este incident cazul de anulare prevăzut de art. 61, alin. 1, lit. b din Legea nr. 64/1995.
În ceea ce priveşte intenţia părţilor contractante de a sustrage bunuri de la urmărirea de către creditori sau de a le leza în orice alt fel drepturile (cazul prevăzut de art. 61, alin. 1, lit. c), Curtea a reţinut că nu este în nici un fel probată această conivenţă frauduloasă. Prezumţia ce operează în cauză este cea de bună-credinţă a cumpărătorului, ori această prezumţie nu a fost răsturnată prin nici un fel de mijloc de probă.
1
